Precreştinismul dacic, premisă a înţelepţirii în Hristos

 

Locuitorii de acum 2.000 de ani ai României de astăzi erau numiţi geţi de greci şi daci de romani. Un alt nume, cel folosit de ei înşişi pentru a se individualiza între neamuri, era cel de besi.[1] Numele Rabo-Cenius[2], purtat de un pincipe bes, a dat, foarte probabil asociat cu numele de bes, Basarabia sau Besarabia, ca şi al atâtor familii Basaraba sau Basarab, purtat până astăzi chiar şi în Transilvania.

Istoricul german Karl Holl observa[3] că în primele secole ale erei creştine besii sunt des menţionaţi în documente, chiar şi la Locurile Sfinte. Astfel, la mănăstirea din Sinai 3 egumeni – în secolul V – vorbeau latină, greacă, siriacă, egipteană şi besă (de remarcat diferenţa între latină şi besă).[4] Cum se explică prezenţa besilor, cu o limbă proprie, deosebită clar de latina universală literară, în mănăstirile de la Locurile Sfinte? Pr. Stăniloae arată că numărul ostaşilor traci din aramata romană a ajuns cu timpul la peste 200.000. Ei umblau prin Imperiu, deci şi prin Locurile Sfinte din Orient şi aveau autoritatea să se impună cu limba lor, când se aşezau în ele.[5]

S-a afirmat, ţinându-se cont de această spiritualitate înfloritoare a strămoşilor noştri, că dacii au fost „aproape creştini înainte de creştinism”.[6] Iosif Flaviu, vorbind despre religia lor, o asemăna cu a esenienilor din Ţara Sfântă, datorită accentului pus în ambele pe moralitatea vieţii. Ceea ce i-a impresionat pe anticii greci la străbunii poporului român a fost religiozitatea şi morala lor, ca şi importanţa raportării la viaţa veşnică. Dacii erau vestiţi prin statornicia lor, prin credinţa în nemurire[7] şi prin idealism. Pe lângă uşurinţa lor de a merge la moarte (appetitus mortis), doctrina lui Zamolxe cu privire la primatul sufletului a mai avut o urmare: „o parte dintre daci duceau o viaţă frugală (capnobaţii), înclinată spre ascetism, un fenomen necunoscut în țările Mediteraneene şi, cu atât mai puţin, la barbarii din nordul Europei”.[8]

Popoarele din zona Mării Mediterane erau cunoscute în antichitate pentru nenumăratele lor excese (lupte de gladiatori, beţii la serbări, când beau vin din cranii de om). În schimb dacii, după mărturia istoricului Strabon, au avut de când este lumea râvna religioasă drept caracter precumpănitor al firii lor.[9]

 

Forţa religiei dacilor (rezistenţa lor în luptele contra cotropitorilor) era concretizată în jurul cogaionului (Sarmisegetuza), pe care îl apărau cu preţul vieţii. Ei nu apărau, însă, o capitală în sensul antic al cuvântului, ci propria lor fiinţă, căci fără pământul lor natal se simţeau dezrădăcinaţi, nimiciţi.

Constantin Noica spunea: „Dacii au avut o cultură poate la fel de nobilă, în felul ei, ca cea greacă a timpului, dar, prin caracterul ei sătesc, a dispărut”.[10] El considera că dispariţia a fost pentru totdeauna, însă nu este aşa; cultura dacă a supravieţuit prin cea românească[11] Fondul genetic al culturii poporului român se află în culturile dacă şi romană, din amestecul cărora s-a conturat o cultură cu particularităţi noi, cu o individualitate proprie, care apoi a devenit expresia unei fiinţe etnice noi.

În secolul al ΧΙΧ-lea o serie de cărturari români[12] au iniţiat studii în vederea salvării din memoria populară a tuturor elementelor de origine dacă păstrate în spi-ritualitatea românească. Unii[13] au realizat culegeri de folclor care constituie pietre de temelie în domeniul respectiv. Alţii au lansat chestionare lingvistice juridice[14], pentru a afla cât mai multe despre strămoşii noştri, în memoria cea vie a poporului.

Cercetătorii[15] susţin că un eveniment istoric se păstrează în memoria poporului până la 300 de ani. În general, această afirmaţie este adevărată; totuşi, documentele ne îndreptăţesc să susţinem că anumite evenimente istorice se păstrează mai mult timp. „Un popor cu o identitate bine definită, cu stabilitate de nezdruncinat în timp şi spaţiu, îşi are conştiinţa existenţei de sine bine înrădăcinată şi o transmite generaţiilor viitoare ca pe o relicvă sfântă a nemuririi”.[16]

Dacii sunt prezenţi în memoria populară românească, din secolul al ΧIΧ-lea, atestaţi pretutindeni, din Mehedinţi până în nordul Moldovei, de la Dunăre până în Maramureş. Puzderie de cetăţi ale dacilor sunt menţionate (Decebal şi Dochia sunt marii protectori). Ţăranii spun că vechii daci umblau cu turmele prin munţi, făceau agricultură, se îmbrăcau ca muntenii noştri de azi, trăiau în toate părţile locuite astăzi de români. „Erau viteji şi puternici, măreţi la statură şi curajoşi, se luptau cu fiarele pădurii, cu barbarii şi cu romanii. În răspunsurile acelea simple, fără înflorituri, se simte cum pulsează o mândrie ascunsă, de popor de origine nobilă”.[17] Este normal să se păstreze astfel de date, pentru că modul de viaţă dac nu a fost uitat, ci continuat până astăzi. Sistemul axiologic a rămas acelaşi (cel puţin până la explozia postmo-dernismului şi pe pământ românesc): înainte de toate Dumnezeu, viaţa trăită cu demnitate şi traiul câştigat prin muncă asiduă şi cinstită. S-a păstrat ce era mai im-portant din cultura dacică: izvorul ei interior.

În anul 106 d.Hr. s-a terminat războiul pentru cucerirea Daciei, care i-a adus lui Traian supranumele de Dacicus. În cinstea lui a fost ridicată faimoasa Columnă cu cele 150 de scene ale războiului lui cu dacii (Columna constituie şi primul document al etnogenezei poporului român), iar „victoria lui asupra dacilor a fost sărbătorită la Roma timp de 123 de zile, în timpul cărora s-au luptat în arene 10.000 de gladiatori, iar Traian însuşi a dăruit fiecărui plebeu câte 500 de dinari din bogăţiile găsite şi aduse din Dacia”.[18] Fusese împlinit cel mai mare vis al împăraţilor romani din acea epocă: a anexa Imperiului şi cea mai plină de bogăţii provincie a Europei, dar a cărei cerbicie nimeni până la Traian nu reuşise să o doboare.

Risipa de daruri făcute plebeilor romani de către împărat arată imensitatea bogăţiilor pe care încă Dacia le avea de oferit (miile de dinari oferiţi erau ca o pică-tură de apă în oceanul de aur al Daciei). De aceea, nu este de mirare că romanii au vrut să împământească aici Imperiul roman prin excelenţă, lucru care i-a făcut să acţioneze în consecinţă cu învinşii lor: au lansat atacul asupra religiei dacilor, vrând să le distrugă izvorul puterii lor.

Pentru păstrarea noii provincii, atât de greu câştigate, Traian a socotit că în primul rând se impune „împiedicarea oricărei încercări de răzvrătire a dacilor pentru recâştigarea libertăţii. Ura înverşunată a romanilor faţă de religia dacilor învinşi a fost atât de brutală şi a mers atât de departe, încât nu s-a mărginit numai la distru-gerea locaşurilor de cult, ci şi la evacuarea slujitorilor lor, interzicându-se cu totul accesul şi aşezarea omenească în acele localităţi”.[19]

Acest procedeu de distrugere a oricărei urme de religie la popoarele cucerite era în uzul cuceritorilor romani, care erau blânzi şi îngăduitori cu popoarele care li se supuneau, onorând zeităţile învinşilor, pe care le introduceau în propriul lor panteon, adesea schimbându-le numai numele, dar „erau necruţători cu popoarele care le opuneau rezistenţă la cucerire şi le suportau cu greu stăpânirea”.[20]

Însă măsurile luate de romani nu au avut doar caracter punitiv şi strategic. Era nevoie mai ales de măsuri pozitive de fructificare, în interesele Imperiului, a bogăţiilor noii provincii. Εste însă evident că localnicii nu-şi ofereau de bună voie forţa lor de muncă cuceritorilor pe care îi urau. Romanii se puteau bizui doar pe acea parte din nobilimea dacă, tarabostes sau pileates, nobilime care îl trădase pe Decebal pentru a-şi păstra moşiile şi privilegiile, lucru obţinut de la Traian. Muncitorii de pe moşiile şi minele lor erau comates.[21] Dar Traian nu avea multă încredere în aceşti tarabostes, pentru că erau daci şi ştia că, dacă aceştia aveau ocazia, îi ajutau pe cei care îi atacau pe romani. De aceea, el a adus în Dacia pe legionarii eliberaţi de sarcinile serviciului militar şi i-a împroprietărit, dându-le din pământurile Daciei, care deveniseră toate proprietatea statului.

Aici identificăm unul din principalele elemente ale încreştinării noastre, căci între aceşti colonişti au fost şi primii creştini din Dacia Romană, majoritatea proveniţi din Orientul Apropiat (Asia Mică) unde, în anul 107 deja creştinismul se răspândise, datorită predicii Sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor lor. Textele istorice confirmă că aceşti colonişti au fost aduşi de Traian în Dacia, viris exhausta, ad agros et urbes colendas. Istoricul Eutropiu arată că obârşia lor era ex toto orbe romano, în afară de Italia, căci acolo legile opreau exploatarea ţărănimii, spre a nu rămâne latifundiile domnilor romani nelucrate.[22]

Dacii îi urau pe cuceritorii care le cotropiseră ţara, le luaseră pământurile, le sfărâmaseră templele, le interziseseră religia. Această ură o nutreau la început şi faţă de coloniştii aduşi să le preia pământurile. Dar situaţia s-a schimbat în chip neaşteptat. Între băştinaşii, coloniştii şi chiar legionarii aduşi s-a stabilit treptat un nou climat de comportare, de înţelegere şi pace, de înfrăţire şi iubire, datorită unui singur motiv: religia creştină adusă în Dacia de colonişti. „Creştinismul a devenit astfel elementul de sudură între cele două părţi, care nu se mai urau, ci se apropiau şi se înfrăţeau în noua religie a păcii şi a iubirii”.[23]

Pentru ca dacii să-şi părăsească vechea lor religie, de care erau cu totul ataşaţi şi să primească atât de repede noua religie, nu numai neagreată, dar şi persecutată peste tot în Imperiu de romanii cuceritori, trebuie să fi existat motive foarte serioase care să-i fi determinat la această alegere. Prof. Ioan Ghe. Sabin consideră că două au fost motivele decisive:

  1. a) „amara deziluzie că Zamolxis îi părăsise sau se arătase neputincios faţă de năvălitori, ceea ce era mai grav;
  2. b) noua religie conţinea elemente scumpe ale vechii lor religii, însă într-o formă transfigurată: ideea despre existenţa unei vieţi viitoare şi ideea de jertfă, în-dreptată nu spre distrugerea vrăjmaşului, ci spre binele aproapelui, spre binele omului, oricare ar fi acesta”.[24]

Pr. Prof. Petre Vintilescu spunea: „la apariţia creştinismului, fiinţa etnică a poporului român se găsea încă în categoria paradigmelor din raţiunea divină, fără o existenţă istorică”.[25] Creştinismul se răspândise peste tot în Imperiul Roman, împli-nindu-se, prin misiunea apostolică, porunca Mântuitorului (Matei 28, 19) şi arătându-se că „Dumnezeu învăluie toate popoarele în căldura aceleiaşi iubiri”.[26] Ecumenicitatea creştinismului se manifestă prin chemarea tuturor neamurilor la viaţa în Hristos. Mi-nunea Pogorârii Duhului Sfânt în chip neîntrerupt în Biserică ia însă şi un alt aspect, în afara renaşterii în Hristos a neamurilor: naşterea noului popor român.

„Sub raport religios, naţiunile se tălmăcesc ca tot atâtea idei ale lui Dum-nezeu. Naţiunea nu este ceva trecător, care azi poate să existe şi mâine poate să dispară ca o umbră, ci este o realitate care se încadrează în planurile veşnice ale raţiunii dumnezeieşti” (Nicolae Colan).[27] Această realitate – naţiunea – nu este, în concepţia creştină, „un masiv social, precum la antici, care calcă cu brutalitate peste floarea gingaşă a persoanei umane, ci este o comunitate spirituală”[28], o comunitate de destin. Ce este acest destin? Este semnul intervenţiei Înţelepciunii divine în istoria acelui neam, dăruirea unor talanţi, pe care toţi fiii acelui popor trebuie să îi înmul-ţească, după pilda evanghelică.

Prezenţa Fiului lui Dumnezeu întrupat şi a Bisericii Sale o observăm şi în cazul poporului român. „Unde este prezent Duhul Sfânt, se revarsă lumină, popoarele aud Evanghelia în graiurile proprii, dobândind conştiinţa că Dumnezeu li se adresează în mod direct. Prin acest fapt un neam dobândeşte conştiinţa demnităţii lui sau conştiinţa de sine”.[29]

Credinţa dacilor dinainte de apariţia creştinismului o putem numi prebaptismală, ca acea dimensiune a acţiunilor umane corespunzătoare expresiei ordo homine Deus (raportul omului cu Dumnezeu). Despre credinţa aceasta vorbeşte şi Sfântul Pavel: „păgânii din fire fac ale Legii” (Romani 2, 14), căci chipul lui Dumnezeu în om este viu, indiferent de considerente etnice, sociale sau religioase. Credinţa dacilor avea toate premisele necesare spre a putea fi transfigurată în credinţă baptismală, a primi Evanghelia Bisericii, viaţa şi învăţătura înţelepciunii divine întrupate. Între credinţa prebaptismală şi cea baptismală se poate crea antagonism sau încopciere. În cazul dacilor şi a noilor locuitori ai ţării lor de după cucerirea traiană s-a produs însă unirea, transfigurarea precreştinismului dacic în creştinism apostolic. Acesta este momentul etnogenezei poporului român. Prin creştinism raportul dintre Înţelepciunea divină şi om devine teosotiric, făcându-l vas ales al harului divin necreat şi apostol al înţelepciunii hristice în lume.

 

[1] Ne referim nu doar la cei din dreapta Dunării, ci şi din stânga ea, unde multe localităţi au purtat numele de Beşa, până la mijlocul secolului XX, când li s-a dat alt nume.

[2] Cenius era o terminaţie frecventă a căpeteniilor beso-tracice şi beso-dacice.

[3] Karl Holl, Das Fortleben der Volkssprachen in Kleinasien in nachchristlicher Zeit, în Gesammeite Aufsatze zur Kirchengeschichte, II, Tubingen, 1928, pp. 242-243.

[4] Antonini Placentini itinerarium cap, 37, 1, în PL, LXXVII, 911-912.

[5] Pr. Dumitru Stăniloae, Besii în mănăstirile din Orient, în B.O.R., 1976, nr. 5-6, pp. 587-588.

[6] Simion Mehedinţi, Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale (discurs de recepţie rostit în şedinţa solemnă a Academiei Române, la 6 mai 1920), Colecţia Restituiri, Bucureşti, 2003, p. 50.

[7] Marele istoric Herodot întrebuinţează, pentru a-i defini, epitetul nemuritori.

[8] Simion Mehedinţi, Caracterizarea etnografică, p. 50.

[9] Idem, Creştinismul românesc, p. 21.

[10] În Pagini despre sufletul românesc, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 35 şi în articolul Sufletul agrar sau sufletul pastoral din Orizontul, 1944.

[11] Elemente specifice au fost descoperite prin săpăturile arheologice, dar mai ales s-au identificat elemente lingvistice, care se păstrează în română: cătun, bordei, căciulă, brâu, cojoc, glugă etc). Terminologia românească legată de viaţa spirituală este în mod masiv de origine dacică (ex: iubire, bucurie, moş, mire, doină, groapă, plai etc.)

[12] Alexandru Obobescu, Nicolae Densuşianu, Bogdan Petriceicu-Haşdeu.

[13] Lucrarea lui Nicolae Densuşianu – Dacia preistorică – cuprinde mii de răspunsuri (piese de folclor), primite din satele Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei (vezi Biblioteca Academiei Române, mss. Rom. 4545-4561.

[14] Precum Bogdan Petriceicu-Haşdeu, vezi Biblioteca Academiei Române, mss. Rom. 3418-3438. Se continua ceea ce Alexandru Obobescu iniţiase cu câţiva ani înainte (1871-1873): îşi propunea să recon-
stituie, pe baza tradiţiei populare un vast plan de cercetări arheologice pe cuprinsul României şi, totodată, realizarea unei istorii exhaustive a românilor. (Biblioteca Academiei Române, mss. Rom. 223-230).

[15] A. van Gennep, La formation des legendes, Paris, 1919 passim.

[16] Alexandru Barda, Documente etno-istorice ale românilor, în Analele Academiei Române, p. 5.

[17] Ibidem, p. 6.

[18] Prof. D. Tudor, Decebal, regele erou al dacilor, Bucureşti, 1964, p. 55.

[19] Ibidem, p. 24.

[20] Prof. Ioan Ghe. Savin, art. cit, p. 176.

[21] Daci pletoşi, care n-aveau dreptul să-şi acopere capul.

[22] Pr. Ştefan Lupşa, Creştinismul românesc a fost de la început ortodox, în Studii Teologice, 1949, nr. 9-10, p. 819.

[23] Prof. Ioan Ghe. Savin, art. cit., p. 178.

[24] Ibidem, p. 179.

[25] Ortodoxia românească, tipărită cu binecuvântarea P.F. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ε.I.B.Μ.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 181.

[26] Pr. Prof. Ilie Moldovan, Biserica Ortodoxă Română şi limba naţională ca expresie morală a uni-
tăţii poporului român
, în Glasul Bisericii, 1977, nr. 10-12, p. 865.

[27] Idem, Actualitatea gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae cu privire la etnic şi etnicitate, în volumul Prinos de cinstire Editura Arhiepiscopiei din Sibiu, 1993, p. 127.

[28] Idem, Credinţa strămoşească în faţa ofensivei antihristice sectare, Editura Pro-Vita Valea Plo-
pului, Prahova, 1998, p. 43.

[29] Idem, Biserica Ortodoxă Română…, p. 866.