Atelierul de Adevăruri

De | 2019-10-06T10:45:17+00:00 18 martie 2017|

Graiurile din Valea Mijlocie a Siretului sunt expresia vie a unui areal lingvistic, care şi-a cristalizat în decursul mileniilor o spiritualitate proprie, concretizată în obiceiuri şi tradiţii, limbă, cultură şi civilizaţie. Oameni obişnuiţi, locuitorii acestor comunităţi au o viaţă trăită în eroicul anonimat al istoriei, iubesc simplitatea şi frumuseţea limbii care exprimă trăirile, frământările şi gândurile cele mai curate ale lor. Vorba le este familiară, chiar dacă nu se încadrează în normele limbii literare, exprimarea firească îi determină să trăiască mereu sentimentul pe care ţi-l dă cuvântul “acasă“.

STUDIUL ETIMOLOGIC AL DENUMIRII MARILOR CURSURI DE APĂ DIN SPAȚIUL TRACO-DAC

De | 2019-10-01T22:22:03+00:00 26 decembrie 2016|

Este cunoscut faptul că macrohidronimia nu se schimbă de-alungul mileniilor, chiar și atunci când populației se schimbă, așa cum s-a întâmplat și în spațiul carpato-danubiano-pontic, cum se va vedea mai jos. Toată macrohidronimia din zonă este deorigine indo-europeană, de unde rezultă că la venirea indo-europenilor populația mezolitică din zonă era foarte rară și nu a infunețat lingvistic pe indo-europeni, ceea ce contravine teoriei Marijei Gimbutas cum că populația din vechea Europă era ne-indo-europeană. Deși teoria sa cu venirea indo-europenilor din nordul Mării Negre are tot mai puțini aderenți, argumentul hidronmic discutat aici este o probă în plus împotriva acestei teorii. În plus, acelaș argument este unul puternic și de necombătut împotriva teoriei lui Roesler și a urmașilor săi cum că Dacia a rămas pustie după retragerea lui Aurelian. Aproape toate hidronimele aduse în discuție (cu excepția hidornimului Vedea) sânt atestate la autori anitici și bizanitni de la Herodiot la Porfirogenetul. Pe lângă hidronime există și foarte multe argumente de natură arheologică care întăresc argumentul hidronimic.

Despre cer și cer

De | 2019-10-01T22:22:20+00:00 26 decembrie 2016|

Limba română cunoaște destule omonime, dar puțini știu despre cer și cer: poți spune ‘soarele de pe cer’, dar și ‘în trecut oamenii spuneau stejarului și cer’. Etimologic vorbind este acceptat că ‘cer’ ne-a rămas din latinescul caelum ‘cer’ caerulus, caeruleus  ‘cerul albastru închis’, [greacă koylos 'hău'] Copacul care atinge cerul cu ramurile lui tot în latină s-ar găsi: cerrus, um ‘-quercus’, stejar turcesc la Plinius (Vinereanu 2008), Alb qarr, pl qarra ‘un soi de stejar, stejar amar? {bitter oak}, stejar turcesc´ (Orel 1998).  Dacă însă lăsăm etimologiile la o parte și ne gîndim când și de ce au fost [...]

NUMELE DE PERSOANE ÎNTRE SCRIERE ŞI PRONUNŢARE

De | 2019-10-01T22:24:23+00:00 26 decembrie 2016|

În procesul de trecere de la grafia chirilică la cea latină ortografia românească a parcurs, în etape succesive, drumul de la etimologism la fonetism. Pentru cuvintele de obşte procesul a decurs aproape fără urmări, dar aplicarea etimologismului în scrierea numelor de persoane şi încercările de împăcare a scrierii cu rostirea au produs modificări în pronunţare, riscînd înţelegerea greşită a unora dintre acestea. Numele de persoane sînt parte integrantă a avuţiei spirituale a unui popor şi trebuie să fie păstrate ca atare.

Între vechi și nou în lingvistica românească – încercare de dialog

De | 2017-12-24T13:57:56+00:00 16 iunie 2016|

Perioada post comunistă a generat printre intelectualii români o intense căutare a identității. În acest context lingvistica românească contemporană se află la mijlocul multor discuții și controveste, multe plasându-se pe extremele a trei grupe: cei care nu acceptă nici o altă soluție în afara latinei, cei care nu acceptă latina ca bază a limbii române, și cei care încearcă să lege româna de populațiile pre-indo-europene.

Lerui Ler, Domn din cer

De | 2016-03-23T12:04:00+00:00 18 decembrie 2015|

Colindele aduc în contemporaneitate cuvinte străvechi vechi. Ler, lerui, leroi, oleroi sunt forme explicate in dicționare ca „interjecţie sau refren în colinde”. Aurora Pețan crede că termenii desemnează crinul ori narcisa. Ler, Lerul are sensul de Crin – Împărat, care a devenit Lerui, și, de aici, Leroi, Oleroi.

GOOGLE ȘI LIMBA DACĂ

De | 2016-03-23T12:03:10+00:00 16 decembrie 2015|

În acest scurt articol autorul prezintă o curiozitate lingvistică. Este vorba de traducerea automată a unor cuvinte dacice dintr-un studiu scris în limba română și tradus automat în limba engleză pe Google Translator. Acesta a “perceput” o serie de cuvinte dacice ca fiind cuvinte românești. Astfel sistemele IT identifică cel puțin parțial lexicul dacic cu cel românesc.

ONOMASTICĂ ŞI ISTORIE

De | 2016-03-22T15:44:57+00:00 16 decembrie 2015|

Fiecare nume propriu închide în sine o poveste, originală, adaptată sau tradusă din altă limbă. Determinat de momentul apariției sale, numele propriu devine mărturie a modului în care oamenii au intervenit în impunerea și modificarea acestuia, prin politica de intervenție în onomastică sau crearea discordanțelor dintre pronunțarea și scrierea lui.

Începutul sfârşitului enigmei etrusce

De | 2016-03-23T12:02:48+00:00 16 decembrie 2015|

Constatând evoluţia din cercetarea limbii etrusce, cu deplasarea opiniei ştiinţifice de la teza neindoeuropenismului acestora la aceea a indoeuropenităţii, eseistul propune o nouă grilă de investigaţie, care ar putea rezolva dilema. Foloseşte în acest scop 2 izvoare principale: opera savantului bulgar Vl. Georgiev şi informaţiile mitologice sistematizate de eruditul francez P. Grimal. Metoda sa este hermeneutică şi arhetipologică. În plus aduce, ca nod de articulare a viziunii georgieviene despre originea troiană (şi anatoliană) a etruscilor cu noua perspectivă, date mai recente asupra unei entităţi etnogeografice şi politice din mileniul II î. Chr., numită Arzawa (şi Assuwa), compilate de autorii site-urilor internet (cf. în special https: // it. wikipedia. org / wiki / Arzawa şi https: // it. wikipedia. org / wiki / Arzawa_Minor). Concluziile spre care îndeamnă sunt următoarele: 1) etruscii se trăgeau din acea regiune vest-anatoliană; 2) au avut acolo o simbioză cu troienii; 3) graiul lor era ultima fază a unui idiom protoIE, asemănător cu al licienilor-luviţilor-lidienilor, dar mai arhaic. Şi sugestia este că dezlegarea „definitivă” a enigmei lor va veni mai ales prin comparaţia relicvelor lexicului şi gramaticii rasene cu cele din ariile (laterale) celtică, germano-scandinavă, toharică şi vechi-indiană.

Prepoziţiile în limba română – scrierea şi folosirea lor corectă

De | 2016-03-23T12:02:24+00:00 16 decembrie 2015|

Folosite ca instrumente gramaticale în limba română, prepoziţiile stabilesc raporturi între un atribut şi un substantiv (pronume, numeral) sau un complement şi un verb (adverb, adjectiv, interjecţie); sunt părţi de vorbire neflexibile, iar din cauza folosirii şi scrierii incorecte, adesea duc la exprimări incorecte, chiar la modificarea sensului comunicării, de aceea vorbitorii de limba română trebuie să fie atenţi atunci când folosesc în exprimarea cotidiană astfel de cuvinte…

Note asupra discursului religios din perspectivă morfosintactică

De | 2016-03-23T12:01:45+00:00 15 decembrie 2015|

Înainte de a aborda subiectul principal al acestei lucrări, şi anume partea de analiză gramaticală cu valoare stilistică a celor două cărţi biblice, ne vom opri asupra unei succinte prezentări a acestora. Este de notorietate că Ecclesiastul şi Cântarea Cântărilor sunt două cărţi care au atras atenţia exegeţilor, filosofilor, dar şi a filologilor, deoarece oferă numeroase înţelesuri ascunse, dar şi un bogat material de lucru asupra faptelor lingvistice pe care le conţin. Ecclesiastul este considerat a fi o un mic tratat de filosofie, deoarece îşi propune un scop filosofic, ceea ce îl face să se evidenţieze între celelalte cărţi ale canonului biblic.

DESPRE DREAPTA INTERPRETARE A DATELOR DIN LIMBILE ROMANICE SAU CĂTRE O NOUĂ ȘTIINȚĂ A ROMANISTICII

De | 2019-10-06T12:21:32+00:00 16 iunie 2015|

În acest articol, autorul ajunge la concluzia că actualele limbi romanice par să fie urmașele limbilor băștinașe, influențate mai mult sau mai puțin de lingua romana rustica. Lingviștii consideră, în mod greșit, că așa-zisa latină vulgară era diferită de la regiune la regiune, de la provincie la provincie ca să poată explica diferențele dintre limbile romanice. Termenul de latină populară sau vulgară îl vom înlocui cu cel de lingua romana rustica (sau limba romană rustică) specificând că această limbă era unică și nu diferea de la regiune la regiune, dar ea a influențat limbile locale, în principiu limbile (sau dialectele) italice, celtice sau traco-ilire. În lucrări anterioare, autorul arată că toate aceste limbi erau destul de apropiate între ele, fapt care explică o mare parte a asemănărilor dintre ele, asemănări care de multe ori nu se regăsesc în latină. Este, în primul rând vorba de articolul hotărât și nehotărât, larg răspândit în toate limbile romanice, dar care lipsesc din limba latină, dar și din lingua romana rustica, precum și de alte fapte de limbă. Articolul de față aduce în discuție o serie de astfel de aspecte de limbă, dar rămân o mulțime de altfel de date care trebuie descoperite și interpretate ce cercetări viitoare.

Cercul vicios al jongleriilor ,,științifice”

De | 2019-10-06T12:22:26+00:00 16 iunie 2015|

Autoarea scoate în evidență o serie de puncte slabe ale teoriei romanizării. Printre acestea: încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale, implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor, exagerarea ,,puterii limbii latine” și a "culturii superioare" a romanilor; invocarea unor fenomene sociolingvistice ce nu sunt similare cu situația dacilor spre a "dovedi" romanizarea, dar evitarea cu bună știință a fenomenelor similare ocupării dacilor de către romani care dovedesc că romanizarea nu putea să aibă loc; ideea absurdă că "populația romanizată", care alcătuia 15 la sută, a romanizat cei 85 la sută de daci liberi; "greșeala" de a considera limba traco-dacă de tip satem, în timp ce ea, după cum menționează Mihai Vinereanu, se află într-o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu limbile kentum, cât și cu cele din grupul satem.

Despre identitatea limbii române

De | 2015-09-18T12:18:00+00:00 16 iunie 2015|

Autorul explică sintetic concepţia sa despre identitatea şi originile limbii române. Adoptând logica filozofică elaborată de Ştefan Lupaşcu/ Stéphane Lupasco, bazată pe cercetările din microfizică (numită şi cuantică), pe care o corelează cu filozofia lui Lucian Blaga şi completează cu principiul recesivităţii de la Mircea Florian, crede că poate concilia cele 2 contrarii – 'latinitate / getodacism' – care îşi dispută întâietatea în mentalitatea populară şi mai ales în cea culturală, deformând investigaţia ştiinţifică. Această „încercare” este concomitent o primă aplicaţie a gândirii lupasciene în etnolingvistică (prelungire modernă a vechii filologii), o soluţie în acord cu atitudinea echilibrată a neamului nostru şi cu tradiţia (în sens spiritual-religios) şi... o invitaţie la dialog. Fără să fi vrut, întâlneşte pe Brâncuşi cu cel puţin 3 dintre operele sale: „Poarta sărutului”, „Cuminţenia pământului”, „Coloana nesfârşită”.

Valorile prepoziției pe în limba română

De | 2019-10-06T12:23:36+00:00 16 iunie 2015|

Prezentul studiu urmărește analizarea contextelor de utilizare a prepoziției pe în limba română actuală. Conform teoriilor gramaticii moderne, prepoziția reprezintă o clasă de cuvinte caracterizată prin eterogenitate, dat fiind faptul că reunește elemente lexicale, semilexicale și funcționale. Prepoziția pe este un exemplu elocvent în acest sens – are valoare lexicală, dar poate apărea și ca element subcategorizat, și ca marcă a obiectului direct. Vom examina comportamentul lui pe în toate cele trei contexte de funcționare prin referire la următoarele aspecte: calitatea de centru de grup sintactic, capacitatea/incapacitatea de a genera grup prepozițional, restricții impuse termenului dominat.

Apoziţia şi incidenţa – două (NON)raporturi sintactice!?

De | 2019-10-06T12:24:37+00:00 16 iunie 2015|

Tipologia relaţiilor sintactice este o problematică complexă şi controvesată în literatura de specialitate românească. Rolul acestei lucrări este de a evidenţia o dată în plus acest aspect, iar scopul este acela de a sublinia premisele de cele multe ori eronate de la care se porneşte în numeroasele clasificări făcute relaţiilor sintactice, în condiţiile în care considerăm că în limba română putem vorbi doar despre două tipuri de relaţii sintactice, şi anume relaţia de coordonare şi relaţia de subordonare, toate celelalte fiind doar variante şi varaţii ale acestora, apoziţia şi elementele incidente intrând în categoria a ceea ce denumim fapte parantetice de limbă.

Cine sunt rudarii

De | 2015-09-18T12:20:47+00:00 16 iunie 2015|

Rudarii sunt o populație românească cu anumite particularități antropologice specifice a cărei origine nu este cunoscută. O vreme au fost considerați țigani datorită unor asemănări aparente asemănări somatice, dar există în același timp și multe deosebiri între trăsăturile fizice ale acestor două grupuri etnice. Autorul arată că rudarii nu sunt țigani, nici țigani care și-au pierdut limba, ci sunt români, provenind probabil din acei sclavi romani care erau folosiți la exploatarea aurului din Munții Apuseni. Denumirea de ”rudar” provine din sl. ruda ”minereu” care îl traduce pe rom. aurar așa cum sunt denumiți rudarii în documente din sec. XVI -XVII. În Transilvania sunt denumiți băieși, iar în Moldova lingurari. Autorul susține că nu pot fi nici țigani care și-au pierdut limba, întrucât nu există, realmente, cuvinte țigănești de substrat în graiul rudarilor. Graiul acestora este similar cu cel al românilor din sud-vestul Transilvaniei, din secolele XV-XVI.

Limba inscripțiilor de pe plăcuțele de la Sinaia

De | 2015-12-16T22:24:59+00:00 18 mai 2015|

Au existat și există încă multe controverse cu privire la originea limbii și poporului român, provenite fie din rea-credință, fie din ignoranță. În principiu, totul se reduce la două ipoteze, numite pe scurt ipoteza latinistă și cea dacistă, bine cunoscute tuturor. Adevărata descoperire a Plăcuțelor de la Sinaia a avut loc cândva în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar detaliile rămân încă un mister. În anii ’90 ai secolului trecut când Dan Romalo a publicat prima lucrare despre aceste plăcuțe cu imaginea fiecărei plăcuțe dintre cele rămase, 134 la număr, din cele câteva sute câte au fost inițial. Între timp au mai apărut încă vreo câteva lucrări de acest gen. În 2014, apare un volum semnat de Eugen Nicolaescu care face o mai bună interpretare a datelor. În cele ce urmează, vom face analiza etimologică a cuvintelor din glosarul de cuvinte dacice, în total 307 cuvinte-titlu. Din câte se va putea vedea, limba este de fapt o română arhaică, cu multe legături cu latina și cu alte limbi italice (inclusiv etrusca) sau alte limbi indo-europene.

Romanizare cu pene și cerneală

De | 2015-12-16T13:54:17+00:00 18 mai 2015|

Teoria romanizării nu s-a născut în Țările Române. Ea a venit din exterior. A fost implementată, mizându-se pe obediența unor oameni de știință mediocri. În timp ce istoricii și lingviștii onești, ca B.P. Hasdeu și N. Densușianu, care încercau să spună adevărul despre etnogeneza noastră, au fost și continuă să fie discreditați până în ziua de azi. Istoricii oficiali susțin, fără argumente, că unul dintre ei este autorul ,,falsurilor” de la Sinaia. Autoarea arată inconsistența acestor învinuiri. Nu era nevoie de falsuri, pentru că în acea perioadă existau destule dovezi că dacii aveau scrisul lor: alfabetul plutașilor de pe Bistrița, răbojul românesc, însemnele olarilor și mai ales scrierea de la Turdaș descoperită și făcută cunoscută lumii ștințifice internaționale de arheologa Zsöfia von Torma. Activitatea celor doi istorici stă mărturie că ei nu aveau timp de falsuri. Cu date concrete din biografia lui Densușianu, autoarea arată că orice clipă a vieții sale era consacrată documentării minuțioase și scrierii lucrărilor. Pe de altă parte, nu numai istoricii onești resping romanizarea. Zestrea noastră folclorică și etnografică refuză să susțină această teorie absurdă. În concluzie: ,,romanizarea” nu s-a făcut de către legiunile romane. Ci de penele și cerneala papilor de la Roma. Și de penele și cerneala unor scribi români.

Problema identităţii limbii române în procesul ei de evoluţie din timpuri îndepărtate

De | 2015-12-16T13:54:22+00:00 18 mai 2015|

Autorul îşi propune să identifice, pe baza cercetărilor recente, străbuna îndepărtată, primordială a limbii române, etapele ei de evoluţie, precum şi locul acesteia în cadrul limbilor europene. Folosindu-se lucrări din domeniul istoric, mitic, arheologic, lingvistic şi genetic, sunt analizate diverse teorii privind istoria limbilor europene. Se urmăreşte o armonizare, o „împăcare” a mai vechilor teorii pe baze istorice şi arheologice cu datele noi ale lingvisticii şi, mai ales, ale arheologiei genetice. Luând în considerare rămăşitele umane de acum cca. 40.000 de ani din arealul Europei, autorul enunţă, ca alternativă la teoria migraţionistă (din Asia Centrală) a lui „homo sapiens sapiens”, ideea originii lui europene (teza autohtoniei europene), peste care au venit, după aproximativ 20 de milenii, vorbitorii haplogrupurilor R1a, I 1b şi R1b. Cercetătorul propune, introducând termeni noi, patru etape principale de evoluţie pentru limba română: pelasga carpato-dunărean-balcanică (pentru proto-indo-europeana sau ante proto-indo-europeană) în epoca stră-străveche, postnostratică şi postanatoliană, ca străbuna îndepărtată în timp, primordială, a românei; pelasga carpato-dunăreană (indo-europeana primitivă sau comună ori primară) în perioada neolitică; limba traco-geto-dacă în Antichitate şi româna în contemporaneitate. Se consideră că străbuna românei are statutul de factor genetic al limbilor europene şi al unora neeuropene. Sunt acuzaţi „ştiinţificii” noştri actuali de trădare de neam, de incapacitate şi rea-credinţă în stabilirea identităţii reale (în special, lexicale) a limbii naţionale. Acum, când alături de cercetători români, mulţi lingvişti, istorici şi geneticieni străini aduc dovezi indubitabile în favoarea adevărului tezelor dacologice, e timpul pentru „lucrul bine făcut”, adică ştiinţific făcut, şi în lingvistică românească oficială.

Onomastică şi tradiţie

De | 2015-12-16T13:54:38+00:00 18 mai 2015|

Componentă a lexicului, onomastica devine istorie nescrisă şi merită să fie cunoscută. Cînd cuvintele comune de la care s-au format numele proprii au dispărut, (toate numele proprii au la bază nume comune!), numele proprii rămîn mărturie despre cei care le-au creat, despre cei care le-au folosit şi împrejurările care le-au favorizat dăinuirea.