Câteva antinomii subordonare/coordonare în limba română şi în limba franceză

De | 2015-12-16T13:54:51+00:00 18 mai 2015|

Tipologia relaţiilor sintactice este o problematică complexă şi controvesată atât în literatura de specialitate românească, cât şi în literatura de specialitate franceză. Rolul acestei lucrări este de a evidenţia, o dată în plus, acest aspect, iar scopul este acela de a sublinia premisele de cele multe ori eronate de la care se porneşte în numeroasele clasificări făcute relaţiilor sintactice, în condiţiile în care considerăm că în limba română putem vorbi doar despre două tipuri de relaţii sintactice, şi anume relaţia de coordonare şi relaţia de subordonare, toate celelalte fiind doar variante şi varaţii ale acestora, iar în limba franceză, juxtapunerea (sau parataxă asindetică) trebuie să fie considerată ca fiind unul dintre cele trei moduri de constuire a frazei complexe, alături de coordonare (sau parataxă conjuncţională) şi subordonare (sau hipotaxă), deoarece, din raţiuni de precizie gramaticală, este necesar să se distingă raportul de coordonare de raportul de juxtapunere, deoarece a enumera este diferit de a coordona. Antinomiile coordonare-subordonare au rolul de a întări cele mai sus subliniate, dar şi de a demonstra între coordonare şi subordonare există un raport de excludere reciprocă, trăsăturile materiale, obiective şi antinomice fac ca între cele două raporturi să nu poată fi vorba de nimic altceva decât de o excludere reciprocă.

Mai mult

Valorile prepoziției pe în limba română

De | 2015-12-16T13:54:58+00:00 18 mai 2015|

Prezentul studiu urmărește analizarea contextelor de utilizare a prepoziției pe în limba română actuală. Conform teoriilor gramaticii moderne, prepoziția reprezintă o clasă de cuvinte caracterizată prin eterogenitate, dat fiind faptul că reunește elemente lexicale, semilexicale și funcționale. Prepoziția pe este un exemplu elocvent în acest sens – are valoare lexicală, dar poate apărea și ca element subcategorizat, și ca marcă a obiectului direct. Vom examina comportamentul lui pe în toate cele trei contexte de funcționare prin referire la următoarele aspecte: calitatea de centru de grup sintactic, capacitatea/incapacitatea de a genera grup prepozițional, restricții impuse termenului dominat.

Mai mult

Propunere … la țanc

De | 2019-10-06T12:35:20+00:00 15 martie 2015|

Satul meu natal Coșnita e situat în cel mai mare Cot de Nistru. Părerea mea este că acest sat, acum comună, reprezintă o săliște de daci. Însă asta e o problemă care se cere scrisă aparte. Să revenim la problema enunțată în titlu. Pe când aveam 7 ani, în ziua de întâi decembrie 1938, noi, un grup de băiețandri (pe solul umed și rece cădea câte-un fulg de nea) desculți, cu piciorușele înroșite, căutam distracții. Unica ce putea să ne bucure era jocul "de-a nucilor", situați pe cărăruia unui drum ce ducea spre sud și chiar în fața școlii, care era un [...]

Mai mult

Relaţia – element esenţial al lingvisticii moderne

De | 2019-10-06T12:35:57+00:00 15 martie 2015|

Dacă pentru conceptul sistem lingvistic este fundamental să fie considerat ca un ansamblu de reguli de construcţie stabile intercondiţionale şi ca un ansamblu de reguli de construcţie, pentru conceptul de structură lingvistică este fundamental să fie considerat ca o schemă de relaţii funcţionale, că regulile de structură şi relaţiile sunt reguli şi relaţii structurale în măsura în care asigură anumite funcţii. Aceasta înseamnă că orice unitate minimală a sistemului îi aparţine ca atare în măsura în care are o funcţie într-o schemă de relaţii, şi îndeplineşte această funcţie numai dacă aparţine sistemului corespunzător. Conceptul de relaţie a fost teoretizat şi definit cu claritate de Ferdinand de Saussure. În lingvistica modernă acesta este un element esenţial, deoarece, începând cu semnul lingvistic – care este rezultatul unei relaţii dintre un semnificant şi un semnificat - totul în limba naturală se bazează pe relaţii.

Mai mult

Originea cuvântului Crăciun

De | 2015-03-15T16:24:26+00:00 24 decembrie 2014|

Articolul de față analizează etimologia cuvântului Crăciun. Originea acestui cuvânt a fost discutată, de-a lungul timpului, de mai mulți lingviști, dar cu rezultate minime. Încercările de a-i găsi o etimologie latină au eșuat. De aceea, în ultimul timp, era necesară aflarea unor soluții noi. Plecând de la premisa că sărbătoarea Crăciunului își are originea în ritualurile agrare neolitice perpetuate până la începutul creștinismului, apoi asimilate de creștinism, câțiva lingviști din zilele noastre, inclusiv autorul acestor rânduri, au căutat soluții alternative. Analizînd pe rând ipotezele anterioare, am ajuns la concluzia că ipotezele anterioare mai vechi sau mai noi sânt inadecvate. În principiu, acest cuvânt este de origine traco-dacă cu rădăcini în proto-indoeuropeană. Astfel Crăciun pare să provină din PIE *(s)ker-, *kerk- ‘cerc’ tot astfel cum eng. Yule ‘Crăciun, solstițiul de iarnă’ < gmc. *hjul- ‘discul solar’ provine din PIE *kʷekʷlo- ‘roată, cerc’

Mai mult

Argument la Dicționarul Etimologic al Limbii Române

De | 2015-03-15T16:24:42+00:00 24 decembrie 2014|

Argumentul cercetează originea limbii române dintr-o perspectivă nouă. Dat fiind faptul că cea mai mare parte (86%) a lexicului românesc nu poate fi explicat prin latină și nu are cognați în alte limbi romanice, a fost concepută o nouă metodă de cercetare a originii elementelor lexicale românești. Din celelalte 14%, 2/3 provin din fondul comun indo-european. Astfel se demontrează că cea mai mare parte a lexicului românesc este de origine traco-dacă. Lexicul românesc este comparat cu cel al altor limbi indo-europene și este prezentată în detaliu evoluția sunetelor de la proto-indo-europeană la română. Metoda funcționează foarte bine rezolvând etimologia a mii de cuvinte românești rămase cu origine necunoscută, incertă sau greșit atribuită, discutată în detaliu în Dicționarul Etimologic al Limbii Române. Prin urmare, se poate spune că româna nu este o limbă romanică, ci este fiica limbii traco-dace cu împrumuturi din latină, slavă sau alte limbi învecinate. Lucrarea demonstrează, de asemenea, că traco-daca (și ilira) erau înrudite cu limbile celtice și cele italice. În plus, lucrarea arată că limba traco-dacă era o limbă centum, ci nu satem cum s-a crezut până acum. Un început de romanizare a putut avea loc în Dacia, dar nu o romanizare, în adevăraul sens al cuvântului. Această ipoteză este susținută de o multitudine de date lingvistice și arheologice examinate în această lucrare.

Mai mult

Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?

De | 2015-03-15T16:25:15+00:00 23 decembrie 2014|

Autoarea ia atitudine față de o recenzie publicată în revista Institutului de Lingvistică din București, în care Mihai Vinereanu, autorul Dicționarului Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, este învinuit de ,,fantastica hipertrofiere a lexicului românesc autohton”, iar afirmația sa că limba română este de origine traco-dacă este considerată ,,teorie nocivă”. Pentru cine este nocivă? se întreabă autoarea. Răspunsul este fără echivoc. Pentru inventatorii romanizării și urmașii lor, care nu sunt în stare să facă față unor probleme cu grad înalt de dificultate. Pentru etimologiile fanteziste din DEX, cărora Dicționarul lui Vinereanu le-a dat o replică bine argumentată.

Mai mult

Dicționarul etimologic al academiei – o mostră de incompetență

De | 2015-03-15T16:25:22+00:00 23 decembrie 2014|

În articolul de față fac o trecere în revistă a lipsurilor fundamentale ale primului volum din Dicționarul etimologic al Academiei (literele A și B) care este elaborat pe principii vechi, pre-științifice, compilând ipoteze mai vechi pre-luate din lucrări (dicționare etimologice) anterioare, demodate fără să țină cont de descoperirile lingvistice din secolul XX și sfârșitul sec. XIX. Acest articol punctează câteva din lipsurile și erorile fundamentale ale acestei lucrări cum ar fi lipsa comparației cu alte limbi indo-europene, în afară de latină și limbile slave, precum și lipsa oricărei sistematizări a materialului lexicografic, atribuind origini diferite unor elemente lexicale care, în mod evident, aparțin aceleeași familii de cuvinte, dar și lipsa oricărei viziuni lingvistice proprii care să aparțină autorilor dicționarului în discuție. În ultimă instanță, consider că, astfel conceput, continuarea elaborării acestui de dicționar nu-și are sensul.

Mai mult

Etimologia cuvintelor țigan și (r)rom

De | 2015-03-15T16:25:41+00:00 23 decembrie 2014|

Articolul de faţă analizează etimologia cuvintelor țigan şi (r)rom. Abordările anterioare susţin că termenul țigan îşi are originea în cuvântul grecesc athingánōs, cu semnificaţia „de neatins, păgân, impur”, iar (r)rom în termenul persan omonim, având sensul de „bărbat, soţ, stăpân al casei”. Voi demonstra că, în ciuda influenţei lor îndelungate, aceste etimologii sunt înşelătoare şi parţial inconsecvente. Ca alternativă, postulez că cele două cuvinte sunt de origine sanskrită. Din această perspectivă, țigan provine din termenul at(i)-ingā-nin „persoană care se află în mişcare, călător, nomad”. În cultura indiană, nomadismul şi lipsa de puritate erau înţelese ca două dimensiuni complementare ale intangibilităţii, caracteristică atribuită aşa-numiţilor paria şi castei inferioare shudra. Datorită strânselor relaţii comerciale şi culturale dintre India şi Grecia Bizantină în timpul dinastiei Seleucizilor, este posibil ca termenul at(i)-ingā-nin să fi pătruns în limba greacă sub forma athinganoi, conotaţiile negative iniţiale fiind potenţate de contextul creştin local. În ceea ce priveşte cuvântul (r)rom şi variantele sale dom si lom, pot fi identificaţi o serie de termeni sanskriţi asemănători din punct de vedere fonetic, ale căror sensuri converg spre semnificaţia „domn, stăpân al casei, soţ”. Dacă luăm în calcul şi informaţiile istorice legate de migraţia populaţiei ţigăneşti din India, este plauzibil să-i atribuim cuvântului (r)rom o origine sanskrită mai degrabă decat una persană.

Mai mult

Despre scrierea limbii române cu alfabet latin

De | 2015-03-15T16:25:48+00:00 23 decembrie 2014|

Alfabetul slavon sau chirilic a fost folosit peste trei sute de ani în scrierea limbii române, simplificarea scrierii cu slove chirilice nefiind un proces uşor; de la 43 de slove s-a ajuns, treptat, la 28, a fost folosit apoi un alfabet mixt; introducerea alfabetului latin, în mod oficial, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost privită ca un act de demnitate naţională de către cei mai mulţi cărturari din toate provinciile româneşti. Procesul a fost întârziat până la acea dată şi din cauza lipsei unor tipografii şi a fost grăbit apoi de şcolile în limba română, de ziare, reviste şi reprezentaţii teatrale, acţiunea fiind benefică pentru unificarea limbii naţionale.

Mai mult

Enunţul – o unitate comunicativă, sintactică şi/sau relaţională?

De | 2015-03-15T16:25:58+00:00 23 decembrie 2014|

Abordarea din cadrul acestei lucrări se axează pe câteva întrebările pe care le generează problematica enunţului: este enunţul doar o unitate comunicativă sau este şi o unitate sintactică?, iar ca unitate comunicativă şi/sau sintactică este acesta o unitate relaţională? În vederea oferirii unor răspunsuri nuanţate şi documentate, prima parte a lucrării va fi rezervată unităţii de bază asupra căreia se efectuează operaţia de analiză şi anume enunţul, referirile făcându-se asupra evoluţiei teoriei enunţului. Enunţul va fi analizat atât ca unitate comunicativă, cât şi ca unitate sintactică în plan comunicativ, dar, în ceea ce priveşte calitatea sa de unitate relaţională, din punctul nostru de vedere, aceasta este exclusă, deoarece enunţul nu este nici definit şi nici delimitat, în plan relaţional. Relaţiile sintactice care vizează legăturile de natură gramaticală existente între doi termeni se stabilesc între părţi componente ale enunţului care sunt unităţilor funcţionale minimale, între acestea se identifică sintagme – grupuri formate din doi termeni şi relaţia dintre ei, sintagma reprezentând unitatea relaţională a sintaxei, unica unitate, atât minimală, cât şi maximală.

Mai mult

O mare orbecăială etimologică în cercetarea etnonimelor

De | 2015-03-15T16:26:06+00:00 23 decembrie 2014|

Preocupat de cercetarea etnonimelor, autorul constată că există o mare confuzie („orbecăială”) în etimologia ştiinţifică dată acestora. Concepţia pozitivistă, dominantă încă în lingvistica istorică, a stabilit reguli formale stricte („legi fonetice”), dar nu reuşeşte să se descurce sistemic şi în domeniul evoluţiei sensurilor (semanticii). De vină pare să fie plafonarea specialiştilor într-o epistemologie depăşită, cu ignorarea noilor orientări în filozofie, logică, macrocomparatistică. O trecere în revistă a unui impresionant număr de explicaţii propuse sau consemnate de savantul francez Bernard Sergent la etnonime (nume de popoare, triburi etc.) ilustrează din plin aceasta. Sunt şi ipoteze corecte, plauzibile, fidabile, însă predomină cele improvizate, eventual sofisticate, şi nu puţine par de-a dreptul caraghioase, comice. Colaboratorul nostru îşi propune să releve rezultatele viabile din tot acest efort de interpretare şi sugerează o perspectivă majoră din care s-ar putea relansa studiile etnonimistice. Aceasta ar fi folosirea cuibului semantic 'om, bărbat, popor' (şi răsturnarea lor „interesată” în 'sclav, duşman, sărman') ca reper, în principiu. Ştiut fiind că la origine neamurile se autodesemnau – şi unele se autodesemnează şi astăzi – simplu: „fiinţe umane, oameni”.

Mai mult

Sărbătoare

De | 2019-10-06T12:49:50+00:00 25 august 2014|

Apariţia unei publicaţii destinate ştiinţei şi culturii în general este, în orice moment, şi trebuie privită ca un moment de sărbătoare, din toate punctele de vedere, căci sărbătoarea rămîne, în sensurile profunde ale cuvîntului, „zi de veghe, de celebrare“. În condiţiile în care sărbătoarea a devenit, pentru prea mulţi „zi nelucrătoare“, prin îndepărtarea de sensul primar şi păstrarea unui aspect particular, datorată confuziei produse în mintea oamenilor, din cauza necunoaşterii sau a nerespectării concepţiilor timpului, sărbătoarea destinată ştiinţei şi culturii, exploatînd virtuţi reale ale muncii şi lipsită de festivism, devine prin ea însăşi mobilizatoare şi declanşatoare de energii, aşa cum era sărbătoarea la începuturi.

Mai mult

Momente din istoria ortografiei româneşti

De | 2019-10-06T12:52:55+00:00 25 august 2014|

Despre problemele ortografiei limbii române „au vorbit” şi continuă „să vorbească” ziarele şi revistele, le comentează radioul şi televiziunea, aproape zilnic, aceste probleme sunt ale noastre, după cum limba română este a noastră, a celor care gândim, scriem şi vorbim româneşte, adevărata limbă românească se vorbeşte peste tot, acolo unde trăiesc românii. Evoluţia ortografiei româneşti, în timp, a fost marcată de multe inconsecvenţe, a fost una sinuoasă, a generat discuţii, de multe ori, contradictorii, dar a încercat să devină tot mai accesibilă, mai simplă, pentru vorbitorii ei, apropiindu-se de pronunţarea cea mai corectă şi renunţând, de cele mai multe ori, la complicaţiile care îngreunau comunicarea cotidiană scrisă şi vorbită.

Mai mult

Soluţii „romanice” în falsă haină latină

De | 2019-10-06T13:18:09+00:00 25 august 2014|

Autorul se ocupă de o categorie aparte de lexeme, care se presupune a fi fost moştenite din latină de limbile romanice. Este vorba de 112 unităţi, implicând 85 de noţiuni dintr-o listă de tip Swadesh (de 300 cuvinte). Ele se plasează pe o gamă largă, mergând de la (cvasi)identitate formală şi de sens la o similitudine mai mică, până la incompatibilitate cu vocabulele-„fiice”. Câteva sunt elemente latine autentice, din vocabularul fundamental ori chiar din nucleul său, altele secundare, periferice, dar majoritatea au atestări târzii, îndoielnice, suspecte. La acestea se adaugă forme reconstituite de savanţii latinişti.

Mai mult

Altcumva despre originea românilor

De | 2015-05-28T08:32:05+00:00 25 august 2014|

A nu accepta recentele descoperiri arheologice tip Tărtăria, a rămîne surzi la argumentele unor cercetători serioși precum Marija Gimbutas, ori a persista în rătăcirile secolelor al XIX-lea – al XX-lea despre romanizarea locuitorilor Daciei constituie cecități inacceptabile intelectualului secolului al XXI-lea. Ca om al școlii, am datoria să prezint elevilor și colegilor mei toate argumentele privind formarea limbii și a poporului român, indiferent la ingerințele politicului („corectitudinea politică“) ori la „interesele geo-strategice“ la modă.

Mai mult

Cuvinte care definesc noțiunea de APĂ în diverse familii de limbi de pe glob

De | 2019-10-06T13:19:58+00:00 25 august 2014|

Articolul de față cuprinde cercetarea comparată a unor termeni ce desemnează noțiuni din sfera largă acvatică și hidro-meteorologică. Este prezentată o mică parte din rezultatele a 18 ani de cercetări în cadrul cărora s-au constatat numeroase asemănări lexicale între limbi considerate până acum neînrudite, ceea ce ar dovedi, în opinia autorului, existența unei limbi originare, comune pentru toți locuitorii Pământului.

Mai mult
© Revista de Lingvistică și Cultură Românească 2014-2023