Între 14 mărțișor – 15 florar 2024 sub auspiciile Academiei Civice a avut loc expoziția Elenei Murariu Libertate, te iubim! Tablourile-icoane înfățișează ororile din închisorile comuniste, invitînd la neuitare prin trimitere la memorialistica datorată unora dintre victimele sistemului totalitar: Elisabeta Rizea, Ion Ioanid, Valeriu Anania, Florin-Constantin Pavlovici.
Se împlinesc anul acesta două sute de ani de la nașterea lui Avram Iancu. Legea Nr. 230 din 17 noiembrie 2016 prevede: „Pentru cinstirea memoriei lui Avram Iancu (1824-1872), considerat cel mai mare erou naţional al românilor din Transilvania, cu merite excepţionale în afirmarea identităţii şi a drepturilor naţionale pe teritoriul strămoşesc, fostul conducător al revoluţiei române din 1848-1849 din Transilvania este declarat «Erou al Naţiunii Române»”. Avram Iancu împreună cu Vasile Nicula Urs, zis Horea (1731-1785), alături de Tudor Vladimirescu în Muntenia au pus bazele statului român modern.
În acest articol, autorul prezintă cazul aparte a formei de persoana III, plural (folosită și pentru persoana I, singular), mai precis a originii formei sânt și ortografierea corectă a acesteia. La începutul anilor ’90 ai secolului trecut, Academia Română a emis decizia absurdă ca forma sînt așa cum era ortografiată la acea vreme, formă folosită de sute de ani, să fie înlocuită cu forma sunt, de sorginte latină, ceea ce în opinia autorului este o adevărată crimă. Decizia a fost publicată și în Monitorul Oficial. Autorul face analiza etimologică a acestei forme verbale, pornind de la proto-indo-europeană și exemplificând amplu din diverse din indo-europene, ajungând că forma firească este sânt, ortografiat cu â (din a). Astfel, cere să se renunțe la forma impusă sunt care a fost introdusă forțat, tocmai pentru a „demonstra” originea latină a limbii române.
Lucrarea de față își propune să scoată la lumină oameni simpli și autentici din lumea satului, adevărați păstrători ai moștenirii culturale. Teodor Burzo, rapsodul popular din Suciu de Sus, județul Maramureș, este unul dintre aceștia, iar povestea sa este o mărturie a menirii pe care o avem fiecare dintre noi atunci când venim pe lume. Deși, pe parcursul vieții a avut de câteva ori șansa de a păși în lumea muzicii și de a-și construi o carieră artistică, se pare că Dumnezeu îi rezervase o menire mult mai specială, aceea de a scoate la lumină, de a păstra și de a transmite mai departe hori străvechi din Țara Lăpușului, pe care le interpretează cu virtuozitate la fluier.
Cămașa de femeie din Romanați și în general din întreg spațiul românesc este unul din elementele vestimentare cu conotații deosebite. Fiind purtată direct pe corp și confecționată numai de către femei în gospodăria proprie, se poate vorbi de o legătură spirituală între feminitate și această piesă, conferindu-i purtătoarei o eleganță aparte și o identitate proprie. Lucrarea va realiza o descriere succintă a cămășilor femeiești din acest spațiu etnografic, din punct de vedere al liniei, ornamentului și al cromaticii, insistând asupra ornamentului celor mai reprezentative cămăși și ii (ciupage) din bogata colecție a Muzeului de Arheologie și Etnografie Corabia.așezați în mijlocul careului, sau altfel spus, al Scaunului, Ridică Crai, adică, aruncă de trei ori în sus un băiețel de 3-5 ani, strigând „Trăiască!”. Părinții copilului ridicat Crai, dau feciorilor o ladă de vin. Obiceiul respectiv este unic în localitățile din împrejurimi, chiar din județ. Un obicei asemănător este consemnat de Coșbuc, în anul 1903, ca fiind practicat la acea dată cu denumirea de Alegerea Craiului Nou în Maramureș, Bistrița Năsăud, Ardealul de nord, iar în sud, în Țara Oltului. Obiceiul consta într-o formă de cinstire a celui mai harnic plugar, continuată cu pedepsirea feciorilor și mai rar a bărbaților de curând căsătoriți, care se făceau vinovați de încălcarea normelor instituite de tradiție. Regăsim în Scaunul de la Curechiu un vestigiu al băncilor vechi așezate sub formă de careu în curtea bisericilor, unde se adunau pe vremuri la sfat sau judecată bătrânii înțelepți ai satelor românești, cei care luau decizii în toate problemele comunității. Acest mod de organizare și conducere, acest sistem normativ al satului românesc a fost recunoscut în trecut ca drept al românilor, cu denumirea de jus valachorum.
În localitatea Curechiu, din comuna Bucureșci, se păstrează un obicei de Paști cu denumirea: Ridicarea de Crai în Scaun. Construcția care poartă denumirea de Scaun este un careu rezultat din așezarea prin îmbinarea la capete a unor trunchiuri groase de fag. Latura din partea opusă bisericii este formată din două trunchiuri puse unul peste celălalt. La Crăciun, feciorii care merg cu colinda înlocuiesc în fiecare an unul dintre buștenii Scaunului, pe cel de al doilea al laturii dinspre vale a careului, cu un trunchi nou. În noaptea de Înviere, așa cum este obiceiul și în satele din jur, la Curechiu, feciorii fac un foc mare în cimitir și pușcă cu țevile cu carbid, pe care le așează în careul cu denumirea de Scaun. A doua zi, după ce preotul termină cu parastasele de pomenire a morților (obicei specific doar satelor din jurul Bradului, de a ridica parastase în ziua de Paști), vine în Scaun și face o slujbă de sfințire a acestuia. După sfințire, feciorii care au colindat satul la Crăciun, așezați în mijlocul careului, sau altfel spus, al Scaunului, Ridică Crai, adică, aruncă de trei ori în sus un băiețel de 3-5 ani, strigând „Trăiască!”. Părinții copilului ridicat Crai, dau feciorilor o ladă de vin. Obiceiul respectiv este unic în localitățile din împrejurimi, chiar din județ. Un obicei asemănător este consemnat de Coșbuc, în anul 1903, ca fiind practicat la acea dată cu denumirea de Alegerea Craiului Nou în Maramureș, Bistrița Năsăud, Ardealul de nord, iar în sud, în Țara Oltului. Obiceiul consta într-o formă de cinstire a celui mai harnic plugar, continuată cu pedepsirea feciorilor și mai rar a bărbaților de curând căsătoriți, care se făceau vinovați de încălcarea normelor instituite de tradiție. Regăsim în Scaunul de la Curechiu un vestigiu al băncilor vechi așezate sub formă de careu în curtea bisericilor, unde se adunau pe vremuri la sfat sau judecată bătrânii înțelepți ai satelor românești, cei care luau decizii în toate problemele comunității. Acest mod de organizare și conducere, acest sistem normativ al satului românesc a fost recunoscut în trecut ca drept al românilor, cu denumirea de jus valachorum.
Cum Sinodul de la Buda (1278) a interzis construcția bisericilor de piatră de către „preoții schismatici”, neaderând la catolicism, biserica de lemn rămăsese locul de mărturisire a credinței și apartenenței de neam. Așa stau mărturie bisericile de mai peste tot din Țara Secașelor începând cu cea mai veche din Ghirbom (1688) și continuând cu cele de la Tău, Ohaba, Roșia de Secaș ș.a. E de adăugat rolul iconarilor din Ludoș și al muzeului bisericesc de la Ohaba
Sculptorul Liviu Mocan se alătură artiștilor români contemporani creștini, creația sa fiind purtînd însemnele rugăciunii. Formele sînt dispuse adesea pe verticală, crezul său fiind: „caut să lustruiesc oglinzi spre cer “.
Expoziția cu titlul „Drumul morilor prin Bucovina și Schwaben. De la meșteșug la patrimoniu” a reprezentat materializarea unui proiect de colaborare între Muzeul National al Bucovinei, Serviciul Județean Suceava al Arhivelor Naționale ale României și Bezirk Schwaben – Germania. Povestea morilor și a morăritului a fost redată cu ajutorul exponatelor muzeale, a machetelor și a reproducerilor după documente de arhivă relevante din acest punct de vedere. Vizitatorii Muzeului Satului Bucovinean au descoperit în una dintre case o expoziție inedită ce a surprins fărâme de istorie din domeniul instalațiilor tehnice cu acționare hidraulică din Bucovina și Schwaben, morile fiind cele mai răspândite și mai cunoscute instalații cu roată hidraulică.
Un proiect unic în România: prin lucrarea lui Dumnezeu, el are menirea de a pune în evidență una dintre direcțiile artei românești contemporane - direcția creștină, mărturisitoare, a unor artiști laici sau a unor artiști care se exprimă și prin arta sacră și prin cea laică, aceasta din urmă devenind tot o expresie a credinței lor creștine.
Panorama de la littérature roumaine contemporaine scrisă în limba franceză și publicată în 1938 a fost pentru străinătate un compendiu consultat de majoritatea celor care voiau să ia act despre literatura română, ea fiind tradusă în mai multe limbi europene. Reeditarea lucrării se justifică prin perenitatea multora dintre observațiile critice ale lui Basil Munteanu.
Ion Ghelu Destelnica a fost un scriitor, dramaturg și actor român de mare profunzime spirituală, cunoscut pentru introspecția sa filosofică și talentul artistic remarcabil. Debutând în Iași și obținând recunoaștere pentru nuvelele și piesele sale, a influențat scena literară și artistică din Bacău ca actor și profesor. Opera sa, marcată de influențe existențialiste și folclorice, a fost apreciată și publicată postum. În 2022, cu ocazia centenarului nașterii sale, au avut loc numeroase evenimente comemorative, iar publicarea operelor sale complete a început. Destelnica rămâne o personalitate complexă, ce a combinat introspecția filosofică cu talentul artistic, lăsând o amprentă durabilă în cultura românească.
Valeriu Filimon este întemeietorul criticii arhetipale. În cartea Critica arhetipală și fenomenologia narativă se ocupă de opera romanescă a lui Mihail Diaconescu. Pe lîngă profesorat și critică literară, Valeriu Filimon a fost și poet.
În urmă cu 20 de ani am primit un toiag pentru călătoria mea prin timpul și locurile de acum. Atunci am recalibrat totul, mi-am schimbat prioritățile și am înțeles că fiecare om are un toiag pentru a parcurge încercările vieții. Am conștientizat faptul că fiecare om are neputințele lui și am înțeles cât de important este să ierți și să iubești. Am un singur plan: să Îl las pe Dumnezeu să îmi călăuzească pașii.
La cât sânt de nepriceput în utilizarea device-urilor sofisticate, m-aș descurca mai lesne să comunic prin sunete de tulnic ori prin vălătuci de fum...
Ctitorie a Elinei Doamna și a lui Matei Basarab, Biserica din Negoești a fost construită între anii 1648-1649, având hramul sfinților militari Mihail și Gavril. A fost condusă de egumeni greci și metoh al Sfântului Mormânt. După secularizare, mânăstirea continuă să se degradeze până la ruinarea completă a chiliilor, a zidului de incintă, așa încât puținii călugări care o slujeau o părăsesc, dar biserica continuă să funcționeze ca biserică de mir. În intervențiile de salvare a lăcașului de cult au fost făcute lucrări de reparații care au schimbat înfățișarea inițială a bisericii, sau a turnului clopotniței de la intrarea în mânăstire. Chiar dacă turlele ei au fost modificate și doar o parte din fortificație mai există, totuși în structura zidurilor Bisericii Negoești stau cărămizile originale ale vechii mânăstiri și prin ele urmele unui trecut de peste trei veacuri.
În secolul al 19-lea, un baron ungur pe nume Jόsef Kemény a încropit o inscripție falsă, chipurile într-un dialect „proto-maghiar” care ar fi fost scrisă pe o statuetă reprezentând un sfinx înaripat, statuetă pe care nu a văzut-o nimeni, pentru că nu a existat vreodată așa ceva, fiind redată doar ca un desen realizat alb-negru. Statueta ar fi fost „descoperită” la Potaissa (azi Turda), datând din secolul III, d. H. Încă din secolul al 19-lea, o serie de cercetători au demonstrat că era vorba de un fals. Cu toate acestea, ideeaa fost reluată de curând, astfel că la sfârșitul lunii decembrie a anului 2023 a apărut într-o revistă de limbă engleză un articol semnat, de data aceasta de un maghiar stabilit în SUA. Numele său este Peter Z. Revesz, profesor la Nebraska University, cu alte cuvinte unul din zilele noastre. Domnul profesor „descifrează” inscripția cu pricina. Autorul articolului de față adună toate datele care i-au stat la dispoziție și demonstrează că truda „expertului” american a fost în zadar, fiind vorba de un fals... autentic.
Spre deosebire de alte popoare, românii nu au fost creştinați cu forţa, şi nici nu s-au convertit la creştinism datorită unui conducător care a fost botezat şi poporul l-a urmat. În spaţiul românesc încreştinarea s-a făcut în mod natural în cadrul procesului de etnogeneză. Opaiţul paleocreștin descoperit la Dej se remarcă prin ornamentaţia cu simboluri creştine, compusă dintr-o cruce înscrisă într-un chenar romboidal, cu doi butoni laterali. În partea superioară a crucii se află un porumbel cu aripile întinse, simbol al Sfântului Duh. Opaiţul s-a bucurat, de-a lungul timpului, de o amplă cercetare ştiinţifică fiind publicate mai multe articole.
Am citit cu mare greutate cartea Dumnezeu S-a născut în exil a lui Vintilă Horia. Pe lîngă repulsia față de personajul principal care a inspirat prin viața lui pe romancier, exilatul Publius Ovidius Naso, lumea romană decăzută și edificată prin jafuri o consider de plîns, nu de folosit ca subiect de carte. Mesajul valabil al scrierii e că descendenții traco-geto-dacilor au de împărtășit tuturor popoarelor marele mesaj – Calea, Adevărul și Viața întru Hristos.
Termenul „hotar” generează cuvinte sub semnul paradoxului: dacă hotarul în sine implică situarea într-o zonă spațială intermediară, hotărârea înseamnă decizia cuiva de a fixa propriile limite sau de a le împinge cât de departe se poate sau de la impune altcuiva, în mod ferm, margini. Hotarul ține de spațiu, de timp, dar și de libertatea de mișcare pe care ne-o asumăm în cadrul unor limite existențiale date prin destin.
De-a lungul timpului relația dintre medici si artiști a fost una privilegiată. Perioada de formare cel mai adesea petrecută în marile capitale europene, cu precădere la Paris a dus la crearea unor legături continuate mai apoi pe parcursul întregii lor vieți. Gusturile și pasiunile comune au stat la baza acestor legături și a realizărilor la care au participat deopotrivă pe parcursul procesului de realizare a modernizării României. Un exemplu elocvent al acestor legături dintre medici și oamenii de artă îl reprezintă și împărtășirea pasiunii pentru arta extrem-orientală care a dus la crearea unor admirabile colecții de gravuri japoneze în lemn, colecționate cu gândul de a sta la baza organizării unor expuneri muzeale precum cea din cadrul Muzeului Toma Stelian. Această pasiune pentru variatele forme artistice extrem-orientale a fost preluată în generațiile următoare de câțiva medici formați în atmosfera culturală a Școlii Cantacuziniste, preluând spiritul acesteia.