Canonizarea renumitului zugrav Pîrvu Mutu sub numele Sfîntul Cuvios Pafnutie a fost firească, el fiind un exemplu de artist-pedagog. Opera sa ne îndreptățește propunerea de a fi recunoscut ca patron spiritual al Uniunii Artiștilor Plastici din România.
Anele, Linele, Măriile, Istinele, Dochiile şi ce alte nume doar de Dumnezeu ştiute or fi purtat, ele boresele, au sprijinit cerul şi satul pe umerii lor, au clădit frumosul în de jur împrejur, zidindu-se în lucrarea lor cu traista cu îngeri, cu mesteşugul lor ridicat la rang de artă, cu dorul, cu iia, cu blândeţea şi cu modestia. Anele neamului nostru, borese cu îngeri în traistă, zidindu-se în lucrarea lor, în fiecare generaţie, au ţinut viu satul şi au sporit valoarea aurului din sufletul locuitorilor săi, căci, aşa cum spunea Blaga, „Veşnicia s-a născut la sat”, iar ele fac asta de-o veşnicie. Ele doar pentru Dumnezeu nu sunt necunoscute. Anele, Linele, Măriile, Istinele, Dochiile şi ce alte nume doar de Dumnezeu ştiute or fi purtat.
Civilizația noastră sătească este în primul rând continuatoarea și păstrătoarea culturii traco-dace care s-a dezvoltat și a ființat pe un spațiu întins între Nipru, Adriatica, Carpații Nordici și Câmpia Tesaliei, un spațiu al cărui nucleu îl forma România de astăzi. Întreg neamul nostru își are originile în satul românesc, supraviețuind în timp prin intermediul aceluiași sat. El a fost cel care a conservat și transmis de-a lungul mileniilor valorile fundamentale ale acestui popor greu încercat. Pe fundația trainică și înaltă a culturii noastre populare, s-a dezvoltat mai târziu cultura noastră modernă. Lucian Blaga percepea satul românesc ca pe un Centru al Universului, subliniind că el se prelungește în mit, tocmai datorită rădăcinilor sale străvechi și viguroase ce străbat mileniile.
Miorița a stârnit admirația intelectualilor occidentali și a influențat marile puteri, care au zis că un popor cu o asemenea capodoperă națională, merită să aibă un stat național. Miorița a contribuit la formarea statului național România la 1859. Unii români o disprețuiesc și vor să fie scoasă din cărți și uitată. Cum se face că tocmai una dintre marile creații clasice ale literaturii universale să devină inacceptabilă în propria sa țară? Unde s-a mai pomenit așa ceva, cu o poezie? De unde atâta ură împotriva ei? Orice poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Nu Miorița să fie scoasă din școli, ci nălucirile vătămătoare ale câtorva somități orbite de propria lor strălucire, care și-au pus frustrările personale pe seama ciobanului și a întregii țări. Am analizat 973 de variante ale Mioriței și am arătat pentru ce occidentalii o elogiază și de ce unii români au înțeles-o anapoda.
„Pandemia“ ce-a speriat lumea este un prilej de meditație asupra ocaziilor de purtare a măștilor, consemnate de etnologi și folcloriști. Obligativitatea purtării măștilor în mijloacele de transport și spațiile publice ridică semne de întrebare, căci limitează drepturi cetățenești inserate în Constituție. Soluția depășirii acestei crize este sporirea imunității nu prin vaccinare, ci pe căile naturale arhicunoscute: alimentația variată și adecvată ca în cazul tuturor virozelor prin care am trecut pînă acum și, mai ales, gîndirea pozitivă potențată prin rugăciune continuă.
Încă de la finele secolului IX se vorbea in Panonia de bunăstarea Țării Transilvaniei, unde stăpânea un roman, Gelu, țara de dincolo de poduri, udată de râuri bogate, cu pășuni întinse, cu aur fin, sare și alte bogății subpământene. Fierăritul a cunoscut aici, judecând după marele număr de obiecte rămase, o mare dezvoltare: unelte agricole, fiare de plug, securi, săpăligi, rame de hârlețe, cuțite, topoare, clești, ciocane, foarfece, dălți, lacăte, arme.
Articolul urmărește să evidențieze câteva dintre semnificațiile pierdute ale unui spațiu, care, în lumea aceasta uniformizantă, stă sub semnul desacralizării. Fereastra ne izolează astăzi de forfota străzii, de praful dinafară, de ger și de caniculă. Puține dintre sensurile legate de ființarea ei s-au păstrat: pătrunderea luminii, deschiderea spre frumusețea unui spațiu exterior, ideea de protejare a celor aflați înăuntru.
În romanul său Cu ochii celuilalt scriitorul Nicole Rusu abordează o temă ocolită literar: foametea provocată genocidar de regimul stalinist în 1946-1947 în Basarabia anexată URSS. Prozatorul s-a inspirat din realitate, folosind și documente adecvate, însă a folosit și mijloace specifice fabulelor, propunînd o perspectivă epică inedită.
La începutul secolului al XX-lea activitatea artistică în oraşul Dej a luat amploare. Astfel, în anul 1910 Şcoala de pictură din Baia Mare a organizat în oraş o tabără de creaţie artistică unde au participat și dejeni. În anul 1925, s-a înfiinţat Muzeul orăşenesc și a avut loc prima manifestare artistică publică a elevilor liceului, concretizată într-o expoziţie de pictură. La solicitarea profesorilor Epaminonda Boca și Alexandru Szopos, cu sprijinul primarului dr. Pop Cornel, în anul 1926, s-a edificat în Parcul Mare al oraşului prima Şcoală de pictură din Dej, inaugurată oficial la 1 februarie 1927. O nouă etapă în dezvoltarea mișcării artistice din orașul Dej a avut loc la începutul anilor 70. La iniţiativa muzeului, cu sprijinul autorităţilor locale şi al Institutului de Arte Plastice Bucureşti, în 4 martie 1972, s-a inaugurat Galeria de Artă a Muzeului Municipal Dej, într-o clădire centrală de aproximativ 300 de m2 . Acest demers a avut sprijinul prof. univ. dr. Raul Şorban (născut la Dej) și al marelui pictor Corneliu Baba. În anul 1998 o iniţiativă culturală public-privată între Societatea Comercială ,,Frezia” şi Primăria Municipiului Dej a adus Galeria de artă a muzeului în administrarea familiei Marius şi Corina Boca, trăindu-și perioada de apogeu a activități expoziționale. În primul an de funcționare, în noua galerie, au avut loc câteva evenimente cultural-artistice de înaltă ținută prin expozițiile artiștilor: Teodor Botiș, Ion Sălişteanu , Alexandru Iakabhazi şi Octavian Păcurar, Elena Szervaczius, Marcel Lupşe.
În continuarea Cărții întîi a pocăinței, Scrisori pe undele râului. Cartea a doua a pocăinței de Ioan Enache e o carte inclasificabilă. Aș numi-o marea spovedanie la rîu. În aceste vremuri de prigoană și restriște, poetul băcăuan a fost hărăzit de Pronie cu Îngeri inspiratori să ne dea și literatură de folos.