Materialul rememorează scurgea timpului și a vieții într-un areal în care a stat și încă stă veșnicia: satul românesc. Încerc să combat ideea proletcultistă care acreditează ca dominantă latura materială, materialistă a vieții rurale în spațiul mioritic românesc.
Lucrarea este o premieră absolută, pentru că este prima monografie despre dor. De asemenea, este o noutate și pentru că, dacă toate lucrările referitoare la dor au avut în vedere numai dimensiunea artistică, lucrarea lui G. Remete prezintă și dimensiunea filosofică precum și cea teologică a dorului. Deși conceptul „dor” rămâne pe de o parte mereu fascinant dar pe de altă parte veșnic controversat, totuși cartea de față se remarcă prin faptul că este cuprinzătoare, analizând, descriind și înglobând toate dimensiunile și sensurile dorului.
Nicolae Pițiș, rapsodul popular din Țara Lăpușului, a promovat de-a lungul vieții cântecul autentic lăpușean. Încă de mic copil, badea Pițis, cum este cunoscut în zonă, a prins drag de cântecul și portul tradițional din Țara Lăpușului. Stilul arhaic interpretat de Nicolae Pițis poartă denumirea de hore în grumaz și l-a făcut cunoscut pe rapsod în întreaga lume. În filmul Pintea, badea Pițiș a interpretat cântece specifice zonei atât vocal, cât și la trâmbiță. În anul 2012 a primit titlul „Tezaur Uman Viu”, printr-un proiect inițiat de către Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș.
Timp de secole, limba română a fost considerată o limbă romanică, mai precis ca provenind din așa-zisa latină vulgară. Cu toate acestea, datele lingvistice, cât și cele genetice contrazic această ipoteză. În acest articol, autorul coroborează date din domenii diferite pentru a demonstra că limba română, cât și limbile vechi italice între care se include și latina, unele limbi romanice, precum și limbile celtice provin dintr-o singură limbă mamă pe care o putem numi (proto-)pelasgă. Această limbă mamă s-a format cu mai multe mii de ani în urmă, fiind urmașă a limbii proto-indo-europene ai căror vorbitori au intrat în Europa acum cca 9000 de ani. Astfel, putem concluziona că limba română, cât și poporul român s-au format cu mult timp înainte de a putea fi vorba de romani sau de traco-dacii din perioada istorică.
Imaginea principatelor din secolului al XIX-lea se întregește prin montarea bucăților disparate care ne-au rămas. Continuăm seria călătoriilor în țările române cu Saint-Marc Girardin, om politic și scriitor francez, membru al Academiei Franceze. Însemnările lui datează din 1836 și surprind o lume a contrastelor puternice, în care vechiul și noul coexistă.
Imaginea principatelor din secolului al XIX-lea se întregește prin montarea bucăților disparate care ne-au rămas. Continuăm seria călătoriilor în țările române cu Saint-Marc Girardin, om politic și scriitor francez, membru al Academiei Franceze. Însemnările lui datează din 1836 și surprind o lume a contrastelor puternice, în care vechiul și noul coexistă.
Volumul „Portul popular din Bucovina”, semnat de dr. Diana Chibac, lector la Catedra de Filologie Română și Clasică a Universității Naționale „Yuri Fedkovici” din Cernăuți, are ca obiect de studiu portul românesc din Valea Siretului. Apărut în 2021 la Editura Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, volumul reproduce, într-o versiune completată și actualizată, teza de doctorat a autoarei, absolventă a Facultății de Filologie a Universității „Yuri Fedkovici” din Cernăuți. Acest studiu atrage atenția, mai ales, prin tratarea serioasă a specificului etnografic al zonei sub aspect lingvistic. Specialistă în filologia română, autoarea și-a focalizat atenția asupra toponimelor, antroponimelor, hidronimelor legate de portul popular de pe Valea Siretului. Toate acestea ne provoacă să răscolim prin lăzile cu zestre ale bunicilor, dar și să ne amintim cuvinte demult uitate sau neînțelese, tot mai rar auzite în vorba oamenilor mai în vârstă, întocmai cum scria undeva Constantin Noiaca: „Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată”. Compartimentele ce pun în valoare esența studiului cuprind mesaje venite de la o lume din trecut.
Dacă într-un trecut îndepărtat torsul și țesutul, precum și alte activități, aveau și o componentă sacră, astăzi, furcile de tors și fusele, le privim cu alți ochi, pentru că frumusețea lor artistică, decorul fabulos le-a transformat de multe ori în adevărate opere de artă. Doar că, misterioasele crestăturile inițiale care acopereau lemnul furcii nu au avut doar un simplu rol estetic, așa cum am fi tentați astăzi să credem, ci, așa cum voi arăta în materialul de mai jos, inițial semnele incizate în lemn, au avut o semnificație concretă și un caracter sacru, chiar dacă toate aceste semnificații arareori au mai ajuns până în zilele noastre. Astfel, furcile de tors frumos ornamentate, sunt de fapt adevărate documente etnografice, ce înmagazinează o veche și deosebit de valoroasă informație. Ajungem astfel, prin intermediul lor, la o viziune fabuloasă a strămoșilor cu privire la univers, la conexiunile omului cu macrocosmosul și a drumului pe care acesta îl parcurge între Pământ și Cer, Viață și Moarte, între material și spiritual. În materialul de față vom analiza câteva furci de tors din Zarandul de Munte, punând accent pe simbolistica aspectului și a decorului, pe valoarea lor ca document etnografic, dar și ca obiect care în trecut pecetluia legătura de iubire dintre doi tineri.
Dacă într-un trecut îndepărtat torsul și țesutul, precum și alte activități, aveau și o componentă sacră, astăzi, furcile de tors și fusele, le privim cu alți ochi, pentru că frumusețea lor artistică, decorul fabulos le-a transformat de multe ori în adevărate opere de artă. Doar că, misterioasele crestăturile inițiale care acopereau lemnul furcii nu au avut doar un simplu rol estetic, așa cum am fi tentați astăzi să credem, ci, așa cum voi arăta în materialul de mai jos, inițial semnele incizate în lemn, au avut o semnificație concretă și un caracter sacru, chiar dacă toate aceste semnificații arareori au mai ajuns până în zilele noastre. Astfel, furcile de tors frumos ornamentate, sunt de fapt adevărate documente etnografice, ce înmagazinează o veche și deosebit de valoroasă informație. Ajungem astfel, prin intermediul lor, la o viziune fabuloasă a strămoșilor cu privire la univers, la conexiunile omului cu macrocosmosul și a drumului pe care acesta îl parcurge între Pământ și Cer, Viață și Moarte, între material și spiritual. În materialul de față vom analiza câteva furci de tors din Zarandul de Munte, punând accent pe simbolistica aspectului și a decorului, pe valoarea lor ca document etnografic, dar și ca obiect care în trecut pecetluia legătura de iubire dintre doi tineri.
În pofida marilor deosebiri de caracter și de poziție socială, între Titu Maiorescu și Mihai Eminescu au existat relații complexe, contradictorii, debutînd cu o apropiere reală, continuînd cu ajutoare financiare și profesionale dar sfîrșind lamentabil, sub tirania comandamentelor politice ale vremii, printr-o suită diabolică de metode specifice masoneriei.
Icoanele părintelui Ioan Avramescu te scot din cotidian, punându-te față în față cu Dumnezeu, Maica Domnului și cu sfinții Săi. Ele reflectă modul de viață și simțire a sfinției sale. Întâlnirea mea cu părintele cred că a fost una providențială, după spusele părintelui Constantin Galeriu „nimic nu e întâmplător, totul e proniator”. Această întâlnire mi-a redat bucuria din copilărie de a picta liber și mi-a deschis noi orizonturi de înțelegere și simțire a tainei icoanei.
Traian Dorz nu a făcut parte din nicio mişcare literară, deşi, autodidact fiind, a avut informaţii precise despre toate. Mentorul lui nu i-a fost un literat, ci un teolog reformator în persoana preotului Iosif Trifa, care i-a imprimat o direcţie profund duhovnicească existenţei şi, deci, şi creaţiei. Tribuna lui au constituit-o, în perioada interbelică, reviste şi ziare religioase. Singurul grup de intelectuali în preajma căruia a stat Traian Dorz a fost constituit din deţinuţii politici pe care i-a întâlnit în închisorile comuniste. Trebuie spus că a fost contemporan de patimi cu Nicoale Steinhardt, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Ion Caraion, Paul Goma, Iuliu Hossu, Adrian Marino, Ştefan Neniţescu, Constantin Noica, Vladimir Streinu, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Valeriu Anania, Nichifor Crainic, Petre Ţuţea, Gheorghe Calciu Dumitreasa ş.a.
Fundația Țipoia & Tzipoia și Casa Memorială – Muzeu pictor Alexandru Țipoia prezintă în ansamblul operelor artistului și câteva lucrări de tinerețe, el fiind pe atunci cu predilecție un pictor al Bucureștilor, cetatea familiei sale.
Ai impresia că melasa asta divină te acoperă în întregime, îți umple rănile, îți unge interiorul cu energie vindecătoare.
Expoziţia de pe simezele Galeriei Artelor din Cercul Militar Naţional (august 2022) a fost un eveniment cultural memorabil. Mâna de zeiţă a Angelei Buciu a ţesut, a cusut, a brodat, a împletit, a sădit, a înflorat, a binecuvântat şi eternizat mistere, motive, datini, gesture din efemeritatea imediată, a dat chip artistic ideilor şi emoţiilor, zâmbetului şi suferinţei.
Festivalul a fost organizat cu sprijinul nemijlocit al Societăţii Drepturilor de Autor în Cinematografie şi Audiovizual (DACIN-SARA) și al Centrului Naţional al Cinematografiei din România (CNC), cărora le adresăm sincere mulțumiri, pentru că au înțeles menirea de a cultiva creația de film în conștiința privitorilor.