Comuna Sic este situată în partea de nord-est a județului Cluj, la distanță de 60 km de Cluj-Napoca și 15 km de Gherla. Comuna se extinde pe o suprafață de 56,4 kmp și are în componență doar satul Sic. Sic a fost oraş regal autonom în Principatul Transilvaniei. Primul document scris legat de localitatea Sic datează din 1291, dar informații despre localitate apar încă din epoca romană, când era exploatată sarea. Mina de sare a funcționat până în anul 1812, când a fost închisă ultima mină. Dupa închiderea minei orașul s-a depopulat iar în anul 1884 a devenit comună.
Deoarece exploatarea sării şi privilegiul său de oraş regal făceau din Sic o aşezare bogată şi bine cunoscută, nu este surprinzător faptul că acesta a fost cotropit de nenumărate ori, fiind jefuit, ars sau chiar depopulat, cu precădere începând din secolul al XVII-lea. Astfel, în 1667 trupele conduse de Kökényesdi György au invadat şi au jefuit oraşul, pentru ca doar două decenii mai târziu acesta să fie ars şi prădat din nou, de această dată de soldaţii austrieci conduşi de generalul Heissler care se răfuia cu transilvănenii aliaţi muntenilor. În 1705, în timpul Răscoalei lui Rákóczi, curuţii şi lobonţii au invadat şi au jefuit oraşul, luând vasele bisericii reformate, care ulterior au fost recuperate de către locuitori de la un om pe numele de Mózsi.
Acest oraș, care a suferit atacurile sus amintite a fost la un pas de dispariție în 1717, când tătarii sprijinind pe Mihai Racoviţă în încercarea sa nereuşită de a susţine răscoala lui Francisc Rákóczi împotriva habsburgilor, şi mai ales din pricina faptului că erau nemulţumiţi de prada slabă obţinută în Moldova, au continuat să coboare de-a lungul râului Someş, urmând drumul roman de la Pasul Oituz spre Beclean. Martorii vremii spun că această cohortă formată, probabil, nu doar din tătari, ci şi din cazaci, în data de 24 august 1717 (ziua sfântul Bartolomeu) a intrat în Sic în nordul orașului, determinându-i pe cei din nord să fugă înspre biserica din centru, iar pe cei din sud să se refugieze spre vama Caian. Cei surprinşi în biserică au fost ucişi sau luaţi în robie, iar cei refugiaţi la Caian urmăriţi, combătuţi şi învinşi pe câmpul de la Sărmaş. Totalul celor luaţi în robie se ridică la 700 (din nou conform mărturiilor). În același an și ciuma face ravagii printre locuitorii sicani, iar după ultima invazie tătară în Transilvania din 1717, în sat rămân doar 100 de locuitori. Ulterior, ca să mențina mina în funcțiune, orașul a fost repopulat cu oameni aduși din secuime, dar și din Ungaria.
După aceste evenimente tragice, s-a jurat comemorarea în fiecare an cu post de o zi și trei slujbe de comemorare religioasă. Însă s-a uitat repede acest jurămînt și din cauza că cei cu care era repopulat orașul nu au fost martorii acestui eveniment. La sfârșitul anului 1758 există riscul unei noi invazii tătare, așa că locuitorii decid să reia postul şi rugăciunea promise pentru a evita rescrierea cicatrizantă a unor astfel de evenimente. Temători de o nouă invazie, locuitorii din Sic îşi reamintesc legământul făcut de supravieţuitorii din 1717 şi, pentru ca nu cumva blestemul proferat în documentele bisericeşti împreună cu mărturiile să se îndeplinească, postesc o zi întreagă. Atunci, în luna februarie a anului 1759, sub conducerea pastorului Szentsimoni János, consiliul parohial şi magistraţii oraşului au decis să formuleze un aşa-numit „memorial”, în care reamintesc de nenorocirea petrecută în 1717, deplâng păcatele credincioşilor, şi, proferând o reîntoarcere a mâniei divine, dispun ca generaţiile viitoare să comemoreze ziua Sfântului Bartolomeu continuis semper temporibus, aşa cum e consemnat în memoriul emis de Stephanum Győri.
Slujbele de comemorare se desfăşoară în limba maghiară. Credincioşii îmbrăcaţi în portul sican vin la biserică împreună cu familiile pentru a asista la prima slujbă din acea zi. Aceasta este o liturghie obişnuită şi este oficiată în general de către un preot reformat invitat, care este asistat de către preotul paroh în funcţie. După slujbă, credincioşii se retrag pentru continuarea postului, tăcerii şi rugăciunii pentru ca în viitor să nu se mai confrunte cu astfel de evenimente nefaste.
A doua slujbă, oficiată de preotul paroh al bisericii reformate este dedicată lecturii istoriei orașului/comunei Sic, a istoriei bisericii reformate şi a evenimentului din 1717, accentul fiind pus pe cele unsprezece mărturii ale celor care au reuşit pe parcursul a 40 de ani să scape din robia tătară şi să regăsească drumul spre casă, mărturii culese de preotul reformat din 1771, Torjai Kasza József. Aceste mărturii sunt culese atât de la femeile cât şi de la bărbaţii care au fost luaţi în captivitate pe când aveau vârste cuprinse între 2 şi 70 de ani. Hamvai Igó György, care a devenit pastorul congregaţiei din Sic în anul 1719, fiind primul care a consemnat aceste evenimente, a notat următoarele în registru: „în acest an mizerabil şi sumbru, până-n noiembrie, au murit peste o sută de mii din neamul nostru păcătos, numărul celor decedaţi în oraşul nostru ajungând la 267. Dar din bunăvoinţa Domnului nu am pierit în totalitate.” Într-adevăr, în localitate au rămas aproximativ 100 de oameni, cu siguranţă în majoritate femei şi bătrâni, probabil chiar bolnavi.
Cei 11 locuitori care reuşesc să revină sau să se sustragă opresiunii tătare, vor reda în puţine cuvinte păstrate impresiile lor despre acest atac, despre felul în care au căzut în mâinile tătarilor sau cum au reuşit să se elibereze. Atât Balog György, cât şi Sós Pál declară că peste şase sute de locuitori au fost luaţi în robie. Havadi András pretinde chiar că are o listă a persoanelor luate în robie, dintre aceştia optzeci şi şase rămânând în sclavia tătarilor. Unii reuşesc să scape după câteva zile, cum este cazul lui Csorba Benedek sau Árkosi Borbála, alţii după ce petrec o viaţă întreagă acolo.
Aceasta slujbă începe cu cântarea și citirea Psalmului 79. Psalmul 79 este considerat un fel de imn al sicanilor. Conţinutul său a fost considerat aproape identic cu întâmplările din 1717, acesta subliniind rolul pe care rugăciunea îl are în mijlocul tragediilor. Referindu-se la distrugerea Ierusalimului în secolul VI. î.e.n. de către armata babiloniană, Psalmul 79 vorbeşte despre speranţă în pofida unor drame recente: „Dumnezeule, întoarce-ne pe noi şi arată faţa Ta, şi ne vom mântui!”, speranţa de a primi sprijinul divin. Faptul că orașul nu doar a supravieţuit acestui atac, ci s-a şi dezvoltat din răsadul de 100 de oameni rămaşi, este un semn că tot voia divină a decis ca orașul să fie readusă la viaţă. De aceea accentul este pus la ultimul verset al psalmului: Iar noi, poporul Tău şi oile păşunii Tale, ne vom mărturisi Ţie în veac, din neam în neam vom spune lauda Ta.
A treia slujbă a zilei este dedicată memoriei victimelor din 1717, precum şi eroilor căzuţi pe cîmpul de luptă din cele două războaie mondiale. După slujbă, autorităţile locale depun coroane de flori la monumentul dedicat sicanilor care au căzut atât în invazia tătară, cât şi pe câmpurile de bătălie ale celor două războaie mondiale. Se rostesc discursuri scurte de către edilii comunei şi preoţii care au oficiat slujbele menite să accentueze importanţa evenimentului pentru comunitatea sicană. Se recită, de asemenea, poezii care au fost inspirate de acestă zi nefastă.
Ziua de comemorare se încheie cu invitarea tuturor participanţilor să mănânce porumb fiert. Acesta este un aliment permis pe parcursul zilei, sicanii aleg să mănânce conform unui post care exclude în aceste zile carnea sau produsele de provenienţă animală.
24 august 1717, ziua de sfântul Bartolomeu a sicanilor, și-a pus amprenta inclusiv pe portul popular tradițional al lor. Portul sican, atât de admirat, a suferit modificări după invazia din 1717, momentul impunând folosirea preponderentă a negrului şi în mai mică măsură a roşului, în semn de doliu etern pentru cei care au fost omorâţi sau înrobiţi atunci. Roșul și negrul evocă sângele vărsat şi doliul aşternut peste oraș în 24 august 1717.
Culoarea albastră regăsită în vesta îmbrăcată de bărbaţi atât în zi de sărbătoare, cât şi de doliu, aminteşte de cer, sugerând eternul adevăr, iar auriul face referire la onestitatea şi nobleţea morală, precum şi la responsabilitatea cu care îşi îndeplinesc îndatoririle.
Localnicii sicani îşi continuă doliul de 300 de ani, și vor continua sperând că o istorie atât de violentă şi cutremurătoare nu se va repeta.
Istoria bisericii reformate din Sic
Biserica reformată a localității Sic (care apare în documente în anul 1291) este una dintre cele mai pretențioase și cele mai bine păstrate clădiri de cult în Transilvania Centrală din perioada Arpadiană. Aparent clădirea cu cor poligonal și cu trei nave își păstrează foarte bine aspectul original, însă istoria ei a fost plină de reconstrucții, lărgiri și transformări.
Cea mai timpurie parte a clădirii poate fi considerată zona estică, construită în stil gotic matur, cu o concepție spațială ieșită din comun prin complexitate.
Piesele de piatră sculptată care decorează corul spațios, acoperit cu o boltă în cruce cu ogive(capiteluri cu croșete, chei de boltă sculptate și cioplite), concepția spațială, ferestrele circulare polilobate sau cornișa susținută de un șir de console, atribuie construirea zonei estice a bisericii așa-numitului atelier din Cârța.
Această legătură este confirmată și de existența celor două spații laterale din partea dreaptă și stângă a corului. Construirea mănăstirii cisterciene de la Cârța poate fi datată din anii 1230, meșterii constructori (dar și „descendenții” lor) au folosit la o mulțime de clădiri transilvane până în anii 1270-80 caracteristicile planimetrice și morfologia pieselor sculptate ale acestei clădiri, răspândind stilul gotic în regiune. Un exemplu deosebit al acestor piese sculptate este sedilia descoperită recent, cu închidere trilobată sub o arhivoltă semicirculară, susținută de colonete angajate. Corul este legat de cele două spații laterale prin accese în arc frânt.
Este interesant faptul că cele trei nave ale bisericii sunt mult mai simple, nu urmăresc stilistica corului, și cu arcadele lor semicirculare evocă romanicul. Contrar acestora, este evident faptul că navele și corul sunt strâns legate, chiar dacă primele aparțin unei faze de construcții imediat următoare: lățimile identice și proporțiile „potrivite” ale navelor arată că atelierul de la Cârța realizase doar partea estică, iar navele au fost construite de o echipă mai puțin performantă. Dintre piesele sculptate originale din sec. XIII aparținând navelor, se păstrează doar ancadramentele în arc frânt ale ferestrelor navei principale. Fazele mai târzii ale bisericii și reparațiile – nu întâmplător – au afectat navele de o construcție mai puțin pretențioasă. Este interesant că șirurile de arcade ale navelor nu au fost simetrice: în fața celor două arcade de vest mai largi ale șirului sudic, era o arcadă „normală”, continuată spre vest cu un zid cu o intrare spre nord. Intrarea dădea într-un spațiu de colț, cu destinație necunoscută.
Pe baza cercetărilor, capătul vestic al navelor a avut nevoie de reparații serioase încă din secolul al XIV-lea, așa că au obturat arcada nordică de pe lângă intrarea menționată și au realizat portalul vestic actual.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea au avut loc alte transformări interesante: în capătul vestic al navei principale au construit un turn-clopotniță monumental, pe fațada sudică au deschis trei ferestre late în arc frânt iar pe lângă spațiul lateral nordic al corului au construit o sacristie cu ancadramente de stil gotic târziu. Aceste lucrări au putut fi finanțate și din donația bogată a lui Matia Corvinul din 1470.
Cunoaștem destul de puțin transformările bisericii din secolele XVI-XVII, care au avut loc sub semnul convertirii clădirii la liturghia protestantă (de ex. au fost tencuite picturile murale). S-a păstrat o inscripție de reparație din 1619 pe unul dintre stâlpi. Probabil atunci s-a construit o tribună la nava nordică, indicată de obturarea părții inferioare a unei ferestre. În legătură cu aceasta, pereții exteriori ai navelor laterale au fost supraînălțați și acoperișurile lor au fost unite cu acoperișul navei, creând astfel un acoperiș uriaș în două ape. Inscripția din 1703 de pe unul dintre stâlpii nordici probabil este în legătură cu aceste lucrări. După atacul tătarilor din 1717 biserica a fost reparată în 1727. În anii 1767-1768 au avut loc lucrări importante, în cadrul cărora turnul a fost supraînălțat cu un etaj și, cu această ocazie, în 1770, tâmplarul Lőrinc UMLING a realizat tavanul casetat vechi al navei din care, înaintea lucrărilor recente de reabilitare, au fost cunoscute doar două casete inscripționate. În 1781 s-a alipit un portic la fațada sudică a bisericii. Amvonul de piatră a fost cioplit de Ádám HORVÁTH din Chidea, în 1793. În prima jumătate a secolului al XIX-lea ferestrele corului au fost schimbate cu goluri mai largi, intervenția afectând grav ancadramentele și picturile murale medievale. Acoperișul uriaș al bisericii a fost avariat serios de o furtună în 1946 devenind astfel imperioasă necesitatea reabilitării bisericii.
După ravagiile furtunii din 1946 s-a pornit o strângere de fonduri pentru reabilitarea bisericii. Pagubele au evidențiat și diferitele probleme arhitecturale și de statică ale bisericii, astfel a fost nevoie de o reabilitare mai amplă. Parohia din Sic l-a angajat pe arhitectul Károly KÓS ca proiectant al reabilitării.
Dintre părțile medievale ale clădirii au demolat turnul înclinat și au construit un turn nou, asemănător ca volumetrie și înălțime, la capătul vestic al colateralei de sud. Ferestrele medievale ale colateralei și ale zidului navei principale, care au fost dislocate din cauza construirii turnului nou, au fost reamplasate pe fațadele nordice. Au desfăcut și acoperișul și au construit șarpante separate pe nava principală și pe colaterale, accentuând astfel sistemul bazilical. Prin acest demers a fost pusă în valoare volumetria originală a clădirii. În capătul vestic al navei principale, în locul turnului, a fost construită o tribună pentru cor (tribuna de vest). Zidurile laterale ale colateralelor au fost coborâte la aceeași înălțime. Intervenția care a afectat cel mai mult volumetria bisericii este construirea transeptului nordic, pentru care s-a demolat și stâlpul estic al șirului de arcade de nord, respectiv cele două arcade aparținătoare. Amvonul sprijinit pe acest stâlp a fost mutat. În transeptul înalt au fost realizate două niveluri. Un detaliu important al istoricului acestei reabilitări este faptul că din cauza neînțelegerilor tot mai accentuate dintre proiectant și beneficiar, Kós a abandonat reabilitarea înaintea terminării lucrărilor.
Unul dintre cele mai importante rezultate ale reabilitării a fost descoperirea decorului bogat de pictură murală medievală a bisericii pe ambele laturi ale arcului de triumf, pe stâlpul de sud-est și în colaterala de sud, în spațiul lateral sudic al corului și, în mod firesc, în cor. Picturile murale au fost desfăcute și conservate (la nivelul posibilităților vremii) de pictorul-heraldistul József Keöpeczi Sebestyén și interpretate de istoricul de artă Géza Entz. Chiar dacă datările, câteva identificări iconografice sau periodizarea lui deja sunt depășite, opiniile lui – și în mod firesc descoperirea respectiv publicarea frescelor – au fost determinante în istoriografia picturilor murale medievale din Transilvania. În redarea imaginii medievale a bisericii a avut un rol semnificativ descoperirea și restaurarea (parțială) a ferestrelor originale ale corului.
Reabilitare condusă de KÓS, chiar dacă a fost una cuprinzătoare, totuși nu a atins miezul problemelor statice. Din cauza fundațiilor și zidăriilor necorespunzătoare pe zidurile bisericii au apărut crăpături tot mai adânci, și deja între anii 1959-63 era nevoie de o nouă intervenție de proporții, care a fost sprijinită și supravegheată și de Direcția Monumentelor Istorice. Proiectele au fost realizate de inginerul eparhiei Pál Balla, la lucrările de execuție a participat și experimentatul Lajos Bágyuj. Astăzi nu ne putem convinge de motivația demersurilor, dar putem accepta că intervențiile erau radicale. Reabilitările au cuprins cea mai mare parte navei centrale, unde în afara celor doi stâlpi cu decor pictat, toți stâlpii au fost reconstruiți, împreună cu pereții pe (aproape) toată lungimea lor. Acești stâlpi „regulați” pot fi recunoscuți ușor, ferestrele medievale ale zidurilor fiind reamplasate. „Arcul de triumf” al transeptului construit de KÓS a necesitat deja reparații, iar sub pereții zonei estice a fost turnată o fundație masivă de beton armat, corul a fost dotat cu o centură de beton armat. Multe elemente ale șarpantei au fost schimbate, tavanul original al atelierului Umling a fost acoperit cu placaj de lemn și s-au realizat mai multe lucrări de întreținere. Menționăm faptul că în cor atunci au apărut frescele medievale reprezentând Nașterea lui Isus și Bunăvestirea.
Datorită multiplelor intervenții la care a fost supusă biserica reformată din Sic, conceptul arhitectural al restaurării realizate între anii 2013-2015 a fost acela de a pune în valoare și de a prezenta pe lângă elementele originale și aceste intervenții care, în timp, au devenit parte integrantă a istoriei și a ansamblului acestui edificiu.
Astfel, ca principiu coordonator de prezentare, s-a convenit ca zidurile originale realizate înainte de 1946, care nu au tencuială istorică, să fie finisate cu tencuială de epocă iar cele realizate în anii 1946 și după, cu tencuială lisă.
În acest fel, la exterior se pot distinge trei tipuri de ziduri și tencuială:
- zidurile medievale cu tencuială parțial originală, parțial completată cu tencuială de epocă, tratate cu zugrăveală alb-crem,
- ziduri vechi cu tencuială de epocă și zugrăveală albă,
- ziduri realizate în anii 1946 sau după, cu tencuială lisă și zugrăveală albă.
Fațada vest prezintă cel mai pregnant intervenția și stilul arhitectului KÓS Károly tocmai prin plasarea descentrată a turnului, prin frontonul triunghiular și prin dispunerea specifică a golurilor în zidărie. Aceste intervenții au fost finisate cu tencuială lisă și zugrăveală albă. Partea istorică a zidului vestic a primit tencuială de epocă și zugrăveală albă ca și restul fațadei. Elementul cel mai pronunțat al fațadei este ancadramentul gotic compus al portalului, din piatră cioplită, cu mulură profilată în retragere, încheiat în arc frânt (ogival). Înainte de intervenție prezenta o stare de degradare avansată, cu multiple fisuri, crăpături, pierderi din volumetrie și lipsa totală a bazei, și era afectat de prezența plombărilor anterioare din mortar pe bază de ciment. Prin urma montării anterioare a ancadramentului, baza a fost realizată din zidărie de piatră brută și tencuită, actualmente s-a păstrat această formă, iar ancadramentul a fost conservat și restaurat in situ. În urma lucrărilor premergătoare, după decaparea straturilor de mortar pe bază de ciment în zona soclului, s-a descoperit brâul soclului gotic de la turn până la portalul principal, alcătuit dintr-un singur rând de piatră cioplită cu o profilatură simplă de muchie teşită. Aceste elemente au fost conservate, restaurate, iar elementul lipsă a fost recioplit din tuf vulcanic, asemănător rocii originale.
Tâmplăria a fost restaurată, inclusiv feroneria ușii. Toate ferestrele, însă, au fost refăcute cu tâmplărie din lemn stratificat și geam simplu. Din punct de vedere al detaliilor, fațada vest nu este bogată, dar toate elementele găsite, respectiv cornișele de tencuială ale frontonului navei centrale cât și ale navei laterale nord, au fost păstrate (reconstruite).
Navele bisericii (în special cea de nord) înaintea demarării lucrărilor din 2013-2015 se aflau în stare de degradare avansată, în pofida intervențiilor repetate din 1946-47, respectiv 1963. Atât pe fațada de vest în colțul nord-vest, cât și pe cea de nord (chiar dacă majoritar mascate) înglobau fisuri dezvoltate, elocvente. Rigiditățile diferite ale diverselor subansambluri structurale, împreună cu conformarea structurală – și în special cea antiseismică – greșită, tehnologiile de execuție eronate, calitatea slabă a materialelor puse în operă și existența detaliilor arhitecturale incompatibile cu natura istorică a structurii au condus la o stare de degradare avansată a întregii clădiri. Centrele de masă și de rigiditate nu coincid, fundațiile nu au fost încastrate în același tip de teren de fundare – dintre care unele straturi sunt argile active –, iar fundațiile anumitor pereți nu au fost suficient încastrate în terenul bun de fundare (adâncimi insuficiente, doar de 35-65cm în cazul axelor nord și vest). Astfel subansamblul structural cel mai degradat al bisericii au fost pereții, care se aflau într-o stare de fisurare – însemnând inclusiv crăpături, rupturi – avansată.
După consolidarea fundațiilor fisurile și crăpăturile s-au tratat prin rețesere, împănare și armare cu bare elicoidale. În zonele cele mai degradate în special pe fațada nordică, a fost necesară reconstruirea parțială a zidului. În vederea asigurării aerisirii fundațiilor și a pereților s-au aplicat tencuieli pe bază de var (hidraulic) și s-a realizat un dren respirant/șanț de aerisire în jurul clădirii.
Structurile de lemn ale tribunelor au fost structuri atipice (neinginereşti) și subdimensionate, astfel au fost demolate și înlocuite cu structuri mixte de lemn-metal, realizate după o concepție contemporană. În cazul turnului, toate planșeele și scările de acces s-au înlocuit și s-a introdus un podest suplimentar.
În cadrul restaurării tencuielile și zugrăvelile ce acopereau suprafețele pictate au fost îndepărtate strat după strat, cu păstrarea tuturor straturilor suprapuse. Suprafețele de tencuieli desprinse au fost consolidate prin tivirea marginilor și prin injectare, lacunele tencuielilor fiind completate cu mortar de var. Integrarea cromatică s-a realizat cu acuarelă fără adăugare de liant, astfel adaptările cromatice sunt reversibile. Lipsurile stratului pictural au fost integrate în tehnica velatura și ritocco. Chituirile la nivel de dimensiuni mici au fost înglobate în tehnica tratteggio.
În interiorul bisericii se pot identifica în total cinci straturi de tencuieli și zugrăveli istorice:
– Primul strat este o tencuială colorată cu imitație de asize având nuanță roșiatică provocată de incendiu. Această tencuială originală de nuanță gălbuie reprezintă primul strat aplicat după finalizarea construirii bisericii și a acoperit întreaga suprafață interioară a corului central. Tencuiala a căpătat o decorație albă de asize. Tencuiala respectivă s-a aplicat probabil în a doua jumătate a secolului XIII.
– Reprezentarea de scene pe zone izolate de pe latura de nord și sud a navei centrale constituie cel de al doilea strat. Aceste picturi murale s-au aplicat pe un strat gros (de glet) de var. Dintre cele două scene de pe zidul de nord al corului, una descrie mucenicirea Sf. Bartolomeu, iar fragmentul de pe zidul de sud, pictat deasupra sedilei, îl reprezintă pe Iisus pe un tron, între doi îngeri. Aceste picturi murale reprezintă cele mai timpurii reprezentări figurative ale interiorului bisericii, fiind realizate la sfârșitul secolului XIII, sau, cel târziu, începutul secolului XIV.
– Cel de al treilea strat conține acele fragmente de picturi murale care sunt identificate exclusiv pe latura sud a corului central. Pe aceste picturi realizate cu tehnica al fresco se pot identifica urmele alterărilor de culoare cauzate de incendii. În cadrul registrului de mijloc, cel mai bine conservat, se pot identifica elemente din legenda Sfintei Margareta din Antiohia.
În interiorul sedilei identificate și restaurate în cadrul lucrărilor de reabilitare se găsește imaginea unui episcop sfânt, făcând parte din acest strat de picturi, care datează probabil de la începutul secolului al XIV-lea.
– Cel de al patrulea, și ultim strat medieval, original acoperea întreaga suprafață a corului central respectiv lateral sud. Picturile murale de pe zidul sudic al navei laterale sud, pilaștrii din această zonă, de pe suprafețele deasupra arcurilor de triumf (nava laterală sud și nava centrală), laturile spre nave aparțin acestui strat. Pe latura de nord a corului central se află Bună Vestirea, iar pe latura de nord-est a absidei nașterea lui Iisus Hristos, sub care e Încoronarea Fecioarei. În registrul de jos se pot identifica fragmente din imaginile unor episcopi sfinți. Pe zidul nordic al corului lateral sud este reprezentat: Sf. Nicolae calmând marea și, probabil, Sf. Ursula. În registrul de sus al feței sudice sunt prezenți cei patru învățători ai bisericii (Sf. Grigore, Sf. Ambrosie, Sf. Augustin și Sf. Ieronim), iar pe boltă simbolurile apostolilor. Pe zidul sud al colateralei sudice se pot observa trei imagini ale sfintelor. Pe primul pilastru sudic al navei centrale sunt prezentate imaginile Sf. Oswald pe latura sud și a Sf. Nicolae pe latura vest. Pe latura dinspre navă a arcului de triumf este vizibilă scena de dimensiuni semnificative a Judecății de Apoi. Tot acestui strat aparțin fragmentele de picturi murale păstrate pe bolta absidei principale. Al patrulea strat provine de la sfârșitul secolului XIV – începutul secolului XV.
– Al cincilea strat cuprinde fragmente de inscripții (pictate) din 1703 de pe laturile nord și nord-est ale corului central, precum și cea de pe pilastrul estic dintre nava centrală și colaterala nord. Datorită faptului că inscripția de pe latura nord a corului central în mare parte se suprapunea peste imaginea Sfântului Bartolomeu, a fost extrasă și reașezată pe zidul nordic al transeptului.
Pe suprafețele exterioare ale bisericii, în mai multe puncte, s-au identificat fragmente picturale. O parte dintre acestea sunt fragmente de picturi figurale din secolele XIV-XV (fațada colateralei sudice și latura sud a corului principal), dar există picturi decorative aplicate pentru accentuarea elementelor arhitecturale (de ex. zugrăveala imitând bosaje pe colțul sud-est al colateralei sud sau zugrăveala decorativă a ferestrei circulare polilobate nord-est).
Componente artistice constructive și decorative din piatră cioplită sunt prezente atât în interiorul cât și pe fațadele bisericii reformate din Sic. Fațada de vest este dominată de ancadramentul gotic cu închidere în arc frânt al portalului principal, pe navele sud și nord se identifică ancadramentele de ferestre compuse din elemente reutilizate. Elemente originale sunt vizibile pe corurile bisericii: o fereastră circulară de manieră cisterciană polilobată, mai multe ferestre circulare trilobate, ancadramentele geminate de ferestre, elementele cioplite ale contraforților, rândul superior al brâului de soclu, respectiv cornișa cu console gotice.
Înainte de intervențiile de restaurare a bisericii, componentele artistice din piatră cioplită, atât cele de pe fațadele clădirii, cât și cele din interior, se aflau într-o stare de degradare avansată, cu multiple fisuri, rupturi şi completări, rostuiri realizate cu mortar de ciment, incompatibil cu natura pietrei.
În zonele mai protejate de intemperii, rândul superior al brâului de soclu s-a păstrat în stare relativ bună, pe absida corului, unde s-au păstrat și fragmente de profilatură originală. În rândul inferior, elementele cu muchii teşite au fost cioplite pentru a fi acoperite cu plăci de calcar, lipite cu mortar pe bază de ciment şi fixate cu agrafe din fier de zidăria soclului. Pe nava și corul lateral sud, după îndepărtarea tencuielii din mortar de ciment s-au găsit cele două rânduri de brâuri de soclu.
Scopul principal al intervențiilor a fost conservarea și restaurarea in situ a elementelor cioplite. S-a optat pentru intervenții de mai mare anvergură: completări (estetice), reconstrucţii, reciopliri doar în cazurile în care funcţionalitatea elementelor a determinat această necesitate.
Interiorul bisericii dispune de componente artistice din piatră cioplită din tuf vulcanic, accentuate în corul bisericii, mai puțin decorate în corurile laterale și navele bisericii.
În cor se găsesc în totalitate opt coloane angajate, dintre care două sunt fascicole a trei coloane. Pe capiteluri apar elemente decorative vegetale (croșete). Sub capitel se găsește un anulet de racord cu fusul coloanei. Deasupra capitelurilor găsim o impostă de piatră care, de fapt, are rol de naștere a bolții. Nervurile de boltă sunt realizate din tuf vulcanic, de cromatică naturală și diferite nuanțe datorită materialului litic. Cele două chei de boltă sunt decorate cu flori, tipic atelierului cistercian. Aceste chei de boltă păstrează policromie, urme de culoare. Arcul de triumf este susținut de două coloane angajate cu capiteluri decorate cu croșete și frunze similare celor din cor.
Accesele din corul central în corurile laterale sunt asigurate cu câte un ancadrament realizat ulterior din piatră de talie suprapusă încheiat în arc frânt. Pe lângă arcul de triumf, spre nava laterală sud se regăsește o placă comemorativă din 1619.
În navă regăsim elemente constructive din piatră cioplită în zona turnului și a ancadramentului de la accesul principal.
Unele elemente erau aparente, iar unele au fost dezvelite în timpul intervențiilor actuale. Pe elementele din piatră s-au efectuat intervenții de preconsolidare, consolidare și restaurare.
Amvonul datează din 1793 și e cioplit de meșterul HORVÁTH Ádám, cu repictări și completări ulterioare din mai multe straturi. Aceste repictări ulterioare au fost îndepărtate, s-a ajuns la primul strat, după care s-au efectuat completările volumetrice necesare, urmate de intervențiile de policromie din partea restauratorilor de pictură.
Colonetele profilate prin spirală ale sediliei din peretele sudic al absidei corului s-au păstrat relativ bine și s-a identificat capitelul cu croșete și o frunză de stejar. Metodologia de conservare a elementelor de piatră a sedilei a fost determinată de prezența policromiei pe suprafețele de piatră și zid. Astfel restaurarea suprafețelor de piatră a fost necesară pentru asigurarea suportului pentru straturile de pictură.
În anul 1770, UMLING Lőrinc construiește un tavan casetat pentru biserica reformată din Sic, pictat în albastru monocrom. Cu prilejul renovărilor efectuate la mijocul secolulul XX. caseta cu inscripție a fost decupată, iar tavanul a fost acoperit în întregime de o construcție nouă. Caseta îndepărtată a fost restaurată, repictată în 1963 de către KABAY Lisette. Tavanul păstrat parțial in situ, nu fost demontat nici cu prilejul restaurării din 2013-2015, fiind păstrat sub actualul tavan casetat nou. Cromatica originală a tavanului pictat de UMLING, un albastru deschis, s-a decolorat și s-a modificat pe parcursul timpului, suprafețe martor fiind păstrate sub șipcile profilate de împărțire; stratul de culoare a fost deteriorat și de halouri de apă provocate de infiltrații.
Vechiul parapet de emporă, datat în anul 1733, a fost demontat ulterior, elementele fiind refolosite, incluse în noile structuri, apoi revopsite în repetate rânduri. O casetă cu inscripție a fost restaurată, repictată de către KABAY Lisette în 1964, după îndepărtarea repictării aplicate în 1770.
Stranele cu baldachin și băncile de șezut din biserică au fost construite în a doua parte a secolului al XVIII-lea. Cromatica lor originală, simplă a fost revopsită în repetate rânduri. Cu prilejul restaurării recente au fost îndepărtate revopsirile ulterioare de pe suprafața unui singur parapet, iar la celelalte s-a optat pentru păstrarea straturilor existente și reconstituirea cromaticii originale.
Coronamentul amvonului a fost realizat în 1776 din donațiile preotului reformat din Sic, F. TORJAI József și ale soției sale Aranka Zágoni Zsuzsanna. Pe parcursul timpului piesa a fost modificată și revopsită în repetate rânduri. În urma restaurării recente a ieșit la iveală cromatica originală păstrată în stare de conservare bună, în proporție de 95%.
Bibliografie:
- Arhivele Parohiei Reformate Sic
- Imaginea tătarilor în cronistica româneasca a secolelor XV-XVIII – de Fodor A. Laura-Adina
- Szék község monográfiája – dr. Szabo Marton
- Szolnok-Doboka vármegye monográfiája – Kádár Jozsef
