În domeniul învăţământului, în prezent domneşte la noi un sentiment de derută şi chiar disperare, mărturisit de mulţi profesori, părinţi şi intelectuali de diferite profesiuni. După instalarea comunismului şi după căderea acestuia, s-a ajuns la un impas evident. „Reforma învăţământului”, publicată prin Decretul 175 în Monitorul Oficial din 3 august 1948, a fost doar începutul aplicării ideologiei comuniste în domeniul învăţământului românesc, intenţie de bază care nu s-a mai modificat pe parcurs, ceea ce a lăsat urme vizibile în modul de a gândi al generaţiilor ce au urmat.
România este o ţară în care sistemul de învăţământ s-a consolidat între 1862 şi primul război mondial, pe baza unei legislaţii bine formulate. Însă intervalul dintre cele două războaie mondiale este cel care marchează realizarea unui sistem modern de instrucţie şi educaţie, în mare parte inspirat din sistemele francez şi italian. Era echilibrat şi democratic şi a deschis calea multor tineri proveniţi din medii modeste să devină personalităţi ale culturii, afirmându-se şi în viaţa societăţii. Procesul educativ este un mod de transfer al experienţei unei generaţii spre generaţiile următoare, păstrându-se respectul faţă de tradiţii şi faţă de progresul realizat de societate între timp. Mica burghezie care s-a manifestat activ în România în intervalul interbelic se formase la o şcoală deja constituită după principii solide. Ruptura s-a produs în 1948, prin dezlocuirea brutală a conţinutului existent al educaţiei şi înlocuirea lui cu un altul, fixat în conformitate cu o doctrină totalitară impusă de un regim de ocupaţie străină. Statul sovietic, sub a cărui stăpânire intrase România, moştenea de la statul rus anterior nu numai aşezarea geografică şi limba oficială, dar şi duhul expansiunii teritoriale, al falsei diplomaţii şi al spolierii, care acum se mulau perfect pe caracteristicile ideologiei comuniste. Situaţia nu era nouă din punct de vedere istoric şi aminteşte de una din ocupaţiile Principatelor Române de către ruşi, când în 1812 comandantul armatei ruse, generalul Kutuzov, spusese că „nu le va lăsa românilor decât ochii ca să plângă”. Ceea ce adăuga în mod esenţial comunismul era teroarea de stat, având ca principale scopuri desfiinţarea proprietăţii şi a religiei, aşa cum se enunţă în Manifestul Partidului Comunist de K. Marx şi Fr. Engels (1848).
Ideologiile totalitare promit o societate perfectă, totodată ele nu-şi ascund intenţiile. Românii nu aveau nevoie să afle din cărţi definiţia leninistă a dictaturii proletariatului ca să-şi dea seama de ce îi aştepta: „Dictatura proletariatului este dictatura proletariatului împotriva burgheziei, dictatură bazată pe violenţă şi nelimitată de lege.” Rezultatele practice ale aplicării acestei doctrine aveau să se răsfrângă imediat asupra vieţii majorităţii populaţiei într-un mod tragic. Propaganda comunistă ce se făcea prin radio, ziare, cinema, instituţii şi în special prin şcoală conţinea ameninţări la adresa „duşmanilor poporului”, în paralel cu aţâţarea la ură împotriva „duşmanului de clasă”. Totodată, prin aceste canale, se zugrăvea starea de fericire a popoarelor sovietice, situaţie spre care eram dirijaţi şi noi. De mirare era că „orânduirea cea mai avansată din lume” avea atât de mulţi duşmani, care nu doreau fericirea promisă, încât, pentru convingere, erau necesare zeci de mii de arestări şi de dări afară din slujbe, mizeria economică avantajând construirea societăţii ideale.
Principala armă a regimului era frica. Apoi, venea repetiţia neîncetată a lozincilor: prin mijloacele de informare; în instituţii şi întreprinderi, prin şedinţele de partid şi de sindicat, jurnalul de perete etc.; în şcoli, prin conţinutul lecţiilor, care cuprindeau obligatoriu „actualizarea politică” pentru injectarea ideologiei în mintea copiilor. În ce atmosferă învăţau aceştia, când peste tot aveau în faţă îngrădiri care îi obligau să meargă într-o singură direcţie! Să nu uităm că în ţară, arestările generalizau spaima şi dezechilibrau viaţa de familie, toate contactele umane erau supravegheate şi sărăcia era chinuitoare. Frontierele erau închise, chiar şi înspre „ţările socialiste prietene”, informaţii cărţi, ziare nu mai veneau din alte ţări şi corespondenţa era controlată. Anul 1948 este anul exproprierii marilor întreprinderi (11 iunie) şi al începutului desfiinţării celor mici. Venitul cetăţeanului angajat în muncă scădea la o treime din ce fusese înainte şi, de aceea, multe mame femei casnice au fost silite să-şi caute de lucru.
Cum a lucrat asupra învăţământului acest tăvălug venit după modelul din răsărit? Prin desfiinţarea unor instituţii şi îndepărtarea unor oameni, prin eradicarea unor concepţii. În ce priveşte instituţiile, era în spiritul revoluţiei ca unele să nu mai existe, iar în privinţa oamenilor, trebuiau, bineînţeles, să fie eliminaţi profesorii care aveau o mentalitate „reacţionară” , adică aceia care învăţaseră în străinătate, cei care avuseseră funcţii de conducere în educaţie, cei care demonstrau un comportament demn, cei care erau prea buni profesional… Trebuiau introduse manualele sovietice (unice), traduse din limba rusă (altele nu erau), care aveau la bază concepţia marxist-leninistă şi dialectica materialistă, ce garantau însuşirea „ştiinţei celei mai avansate din lume”, cea sovietică (se afirma, de pildă, că radioul este o invenţie rusească etc.). În această atmosferă, elevii simţeau dincotro bate vântul, se adaptau trăind în duplicitate, învăţau să mintă „politic”, să se plieze. În definitive, ce putea fi atât de rău?
Eram elev de liceu când am constatat din vara anului 1948 că denumirea liceului nu mai era „Titu Maiorescu” (liceu seminar pedagogic), ci liceul nr.7 din sectorul I.V. Stalin al Capitalei. În toamnă am trecut din clasa a V-a de liceu în clasa a IX-a, iar unii dintre profesorii noştri au început să dispară (excluşi, transferaţi, arestaţi). Profesorul de istorie, Aurel Iordănescu, foarte iubit de elevi, n-a mai venit şi am aflat că preda matematică la o şcoală elementară. După 1990 mi-a mărturisit cum fusese chemat în 1947 la Ambasada sovietică şi întrebat timp de câteva ore ce a vrut să spună în manualul său de istorie a românilor prin expresia „politică de mare putere”; a ajuns ulterior profesor la liceul „Gheorghe Lazăr”. Într-o iarnă am văzut cum profesorul de geografie, Nicolae Gheorghiu, autor cunoscut de manuale şi de atlase, rezemat în baston, cerşea la un colţ de stradă. Profesorul de franceză, Lucian Voiculescu, autor de manuale şi gramatici, rupea biletele la intrarea în cinematograful Patria şi era jenat că-l salutam. În locul său preda un profesor nou, Diaconu, care ne explica pronunţia în limba franceză astfel: ai se pronunţă e, deci verbul a munci (travailler) trebuie pronunţat traveie. Elevii făceau ce le stătea în putinţă, chiuleau cât puteau de la manifestaţii şi spuneau bancuri în cerc restrîns de prieteni.
Şcoala în întregime devenise acum şcoală de Stat, tot ce se preda la clasă şi cum se preda fiind strict controlat. Ideologia comunistă, în vederea fabricării tipului de „om nou”, în exemplare identice, uşor de dirijat şi care să execute fără clipire indicaţiile primite de la partidul unic, concepea şcoala ca pe un vast laborator de experimentare asupra fiinţei umane.
Iată cum suna articolul nr.1din Legea educaţiei şi învăţământului în România la 30 de ani de la „reforma” din 1948: „Învăţământul, factor principal de cultură şi de civilizaţie, de educaţie a omului nou, asigură punerea în practică a politicii Partidului şi Statului în ce priveşte formarea personalului pentru toate domeniile de activitate economică şi socială pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, formarea conştiinţei socialiste a tineretului, formarea unor generaţii bine pregătite pentru muncă şi viaţă, devotate patriei, partidului şi poporului, cauzei socialismului şi comunismului.” Pentru a nu ne învârti în jurul unor lozinci măreţe, să trecem la expunerea unor fapte ce au caracterizat evoluţia şcolii. Singurele statistici publicate sunt cele oficiale ale regimului comunist, iar paralel cu ele există amintirile supravieţuitorilor epocii şi studii efectuate după 1989. Potrivit datelor oficiale, în 1948 populaţia şcolară a crescut brusc de la 11% din populaţia totală la 14%, stabilizându-se apoi la 24% (tendinţa fiind reală). Proporţia învăţătorilor a crescut în 1948 de la un învăţător pentru o medie de 34 de elevi la un învăţător la 27 de elevi, unde se stabilizează pentru următorii 40 de ani. De la 50 de elevi în medie pe sală de curs în învăţământul preuniversitar se saltă, spun statisticile, la 36 (în 1948 eu însă învăţam la liceu în Bucureşti, având şi în anii următori peste 50 de elevi în clasă; în capitală, în urma desfiinţării liceelor particulare şi a celor confesionale, dar şi datorită afluxului mare de locuitori noi, s-a făcut zilnic şcoală în trei serii, ora de curs fiind scurtată la 40 de minute, astfel că la matematică, de pildă, reveneau unui profesor 4 minute de lucru cu un elev, pe săptămână !). Schimbarea impusă în învăţământ în 1948 servea transformării întregii societăţi: 75% dintre absolvenţii de liceu erau împinşi spre facultăţi inginereşti şi tehnice în vederea industrializării forţate a ţării, unul din obiectivele comuniste. Astfel, multor tineri li s-a croit o viaţă grea şi nepotrivită cu înclinaţiile lor. Singura consolare ar fi că meseriile tehnice erau în orice caz mai onorabile decât cele umaniste, care erau inundate de marxism-leninism.
Un rezultat dezastruos al „reformei” s-a obţinut prin aplicarea principiului egalităţii şanselor, pentru profesori devenită în comunism egalitate obligatorie: 100% din elevi trebuiau promovaţi. Regimul fiind „perfect”, nu puteau exista rebuturi. Totul pornea de la neacceptarea elitelor. Profesorii îşi pierdeau din autoritate iar elevii pricepeau că trebuie să nu-şi facă griji. Rezultau nişte diplome utilizabile, ca şi astăzi, destul de des cu ajutorul relaţiilor şi pilelor. Principiul egalităţii oamenilor în societate s-a aplicat însă ca în Ferma animalelor de G. Orwell (Unii sunt „mai egali” decât alţii): fiii clasei muncitoare care, potrivit Constituţiei, era clasa conducătoare, erau „mai egali”. Este vorba de principiul discriminării pozitive, care a ajutat în serie elemente recrutate din sânul clasei muncitoare să ocupe posturile importante şi locurile numeroase lăsate „libere” prin arestări şi dări afară din servicii. Am ajuns astfel şi la principiul discriminării negative. De aceste două principii analiştii politici trebuie să ţină seama când vor să înţeleagă cauzele căderii comunismului în Uniunea Sovietică. Căci o urmare grea, dacă nu chiar cea mai distructivă a „Reformei învăţământului”, resimţită şi în piritu în societatea românească, s-a produs prin jocul celor două tipuri de discriminări: se opera cu două măsuri. La admiterea în facultăţi, candidaţii erau împărţiţi pe categorii după „originea socială”, „sănătoasă” sau „nesănătoasă”. Din prima categorie făceau parte copiii de muncitori, de ţărani săraci şi de intelectuali „progresişti”; din următoarele categorii făceau parte copiii de mici proprietari, de liberi profesionişti, de funcţionari de stat etc., pentru ca o treia categorie să-i desemneze pe ofiţeri, preoţi, mari proprietari etc., pentru copiii cărora se impunea obţinerea mediei de intrare de 9,50, dacă erau lăsaţi să se înscrie. Cel mai rău însă era să ai „probleme”, de exemplu să ai tatăl deţinut politic, având atunci mari şanse de a ţi se refuza dosarul la anumite facultăţi, ba chiar şi la liceu, chiar de la ghişeul de depunere a înscrierii. Se poate vedea intenţia de aruncare a „claselor de sus” către munci inferioare şi de săltare a „claselor de jos” spre posturi înalte. Dacă se mai au în vedere exmatriculările practicate în timpul anilor de şcolarizare (decise de Partid şi transmise verbal direcţiilor şcolare), tăierea de la burse a unor studenţi merituoşi dar „cu origine nesănătoasă” sau impunerea acestora la taxe şcolare excesive, este clar că, vizând îndepărtarea urmaşilor unor largi categorii sociale, revoluţia comunistă efectua şi pe această cale un genocid cu caracter social. În privinţa supravieţuirii ici-colo a unor copii de „exploatatori”, există şi în ziua de astăzi fanatici ai extremei stângi nemulţumiţi că revoluţia nu a fost perfectă şi că „nu li s-a crăpat capul de năpârcă tuturor duşmanilor de clasă”. Era totuşi nevoie şi de elemente competente care să muncească şi, bineînţeles, fără să fie avansate în serviciu în cursul vieţii.
Simultan se producea acţiunea „pozitivă”: copiii pentru care se făcea revoluţia puteau să facă studii fie intrând fără examen în facultăţi, fie cu note mai mici decât pragul de admitere. Până după 1960, examenul de admitere s-a dat în săli separate pe categorii: într-o sală, candidaţii „nesănătoşi”, cu subiecte de examen dificile şi notate cu severitate, într-o alta, cei „sănătoşi”, cu subiecte mai uşoare. Acestora din urmă li se rezerva după terminarea studiilor o ascensiune rapidă, fiind „ridicaţi în muncă” pentru ocuparea posturilor de conducere, primele eşaloane de directori produşi de „reformă” ieşind la pensie de abia în ultimii ani. Cu vremea, politica dublei discriminări a condus la compromiterea forţei de muncă, cei mai slab plătiţi micşorându-şi efortul de muncă („ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”). Nevoia de cadre „de încredere” a alterat învăţământul în însăşi menirea sa de a da cadre bine pregătite profesional. Se preferau şi incapabili, numai să fie „devotaţi”. Decretul 175 menţionat anterior prevedea înfiinţarea de unități speciale de 2-3 ani care puteau înlocui şcolile medii de 8 ani; ele vor deveni „facultăţi” muncitoreşti în care erau admişi absolvenţii a 4 clase primare. Admiterea în învăţământul superior se făcea prin derogare de la media de admitere sau pentru candidaţi care nu făcuseră deloc studiile medii… La câţiva ani după „reformă” au apărut secţii fără frecvenţă pentru şcoala de 2 ani care au produs chiar cadre didactice universitare fără liceu terminat (!). Pentru cei care, după 1989, şi-au făcut iluzii în privinţa Justiţiei Române, menţionăm că pe baza aceluiaşi Decret 175 s-au înfiinţat în 1948 şcoli juridice de un an, cu cursanţi scoşi din „câmpul muncii”, cărora li se asigura pe viaţă repartizarea în Magistratură, Parchet etc.(1)
Pentru învăţământul universitar s-a avut o deosebită grijă. În 5 iunie 1948 a fost desfiinţată şi Academia Română, instituţie reprezentativă pentru cultura noastră, mulţi dintre membrii ei, personalităţi piritua şi ştiinţifice, fiind şi profesori universitari. Academia a fost înlocuită cu o instituţie politizată, organizată „pe baze noi”, din care au fost înlăturaţi în jur de o sută de academicieni (cincizeci vor cunoaşte închisorile comuniste, mulţi murind în detenţie). Transformările din universităţi ar necesita o tratare de detaliu, mai ales în ce priveşte conţinutul materiilor predate. În toate facultăţile, indiferent de profil, se introduce studiul Istoriei Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S., economia politică şi filosofia piritu-leninistă, pe toată durata anilor de şcolarizare. De asemenea, după clasele de liceu, în primii trei ani de facultate, se introduce studiul limbii ruse. În privinţa liceelor, desfiinţarea catedrelor „inutile” (limbile străine, limbile clasice, logica, religia), introducerea de discipline politice şi politizarea tuturor celorlalte, adoptarea de manuale sovietice (de exemplu, în manualul de psihologie se repeta insistent că „nu există suflet”), au produs o ruptură între generaţii în ce priveşte nivelul de cultură, chiar între cei care învăţaseră cu puţin înainte şi cei care au fost izbiţi de primii ani ai „reformei”. Impactul cel mai puternic s-a simţit la învăţarea literaturii române şi a istoriei, cu urmări până în prezent.
La limba română, pe lângă cei câţiva omniprezenţi scriitori autohtoni care şi-au pus prestigiul în slujba ocupanţilor, în manuale predominau scriitorii sovietici (nu neapărat ruşi) şi numeroşi trepăduşi ce intonau laude la adresa conducătorilor iubiţi. Astfel, manualul de limba română (!) pentru clasa a VI-a elementară, pregătit pentru tipar în 1948, cuprindea fragmente din Copilăria mea şi Mama de Maxim Gorki, Vremuri noi de F. Gladkov, Neînfrânţii de B. Gorbatov, Povestiri despre Lenin de A. Kononov etc. În ciclul liceal se „studia” exhaustiv Aşa s-a călit oţelul de N. Ostrovski, Tânăra gardă de A. Fadeev etc., dar nu se predau genurile literare şi nici gramatica. În schimb, o extensie pe un an şcolar i s-a dat inventatei balade Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu. O profesoară de limba română din Bucureşti, în vârstă de 90 de ani, îşi aminteşte astăzi cum a intrat plângând în cancelarie venind de la clasă, spunându-i directoarei: „Nu pot să predau Lazăr de la Rusca”. Nu mai vorbim de poezia „vremurilor noi” şi de reportajele sforăitoare pe care le înghiţeau elevii români. „Faimoasa limbă de lemn a intrat nu atât prin şedinţele de partid şi ale organizaţiilor obşteşti de masă, cât mai ales prin şcoală, din manualele cu numeroase pagini de publicistică sovietică şi română”…(2) Din fericire, au existat şi anul Eminescu (1950) şi anul Caragiale (1952), care, atât cât s-a putut, au adus pe băncile şcolilor o adiere de aer proaspăt şi au salvat literalmente minţile tinerilor de la alienare. Din nefericire, în anii aceia a început ofensiva „revoluţionară” care a inoculat ideea că există „duşmanul de clasă”, care nu merită să trăiască şi trebuie lichidat prin violenţă. O mostră oribilă de literatură comunistă aţâţătoare la omucidere o constituie nuvela lui Petru Dumitriu, Vânătoare de lupi (1953), care se studia la orele de limba română şi în care se descrie împuşcarea unor chiaburi (lupii) fugăriţi prin păduri (după ce li se confiscase totul). Această invitaţie literară la genocid ar trebui reeditată pentru elevii de astăzi şi comentată la orele în care se învaţă despre drepturile omului. Apariţia la noi a „omului nou” o datorăm în mare parte acelor scriitori, „ingineri de suflete”, care au produs literatură „realist-socialistă” comandată, introdusă apoi în manualele şcolare pentru toate clasele.
Între timp, se făcea curăţenie în cultură în general, căci ideologia comunistă şi ocupaţia sovietică nu lăsau să circule decât o literatură de propagandă marxist-leninistă. Drept consecinţă, în 1949, au fost difuzate în instituţii listele de cărţi cenzurate, 8000 de titluri care trebuiau epurate din biblioteci. Spicuim câţiva autori care exprimau idei nepotrivite cu sistemul comunist: Ioan Agârbiceanu (toate lucrările), Lucian Blaga (toate), A. J. Cronin (toate), Mircea Eliade (toate), C. C. Giurescu (toate), Ernest Hemingway (toate), Nicolae Iorga (28 de lucrări), Rudyard Kipling (toate), Octavian Goga (toate), Margaret Mitchell (Pe aripile vântului !), Cezar Petrescu (6 lucrări), Vasile Voiculescu (toate lucrările) etc.
În domeniul istoriei, românii au rămas şi astăzi marcaţi de propagandă. Manualul de istorie cu care a debutat „reforma”, redactat de un grup condus de Mihail Roller, a apărut din 1948 şi a fost folosit până în 1956. „Istoria” lui Roller se reduce la istoria „luptei de clasă” iar falsificarea prezentării evenimentelor depăşeşte orice închipuire. Toată admiraţia pentru rapiditatea cu care au lansat comuniştii reforma învăţământului! Trei ani de pregătire, 1945, ’46,’47, au fost de ajuns pentru intrarea în plină viteză cu buldozerul în edificiul învăţământului românesc. S-a operat atunci o schimbare totală a conţinutului învăţământului, dar nu s-a conceput o reaşezare după 1989 – oare din lipsa oamenilor capabili să îndrepte situaţia? Trebuia acum denunţat un fals istoric de mari proporţii, dar cei care „rezistaseră prin cultură” greu au mai luptat pentru cultură. Au rămas mulţi rezistenţi la cultură. Ne gândim, de exemplu, la un Manual de Istorie veritabil, care nu a fost redactat nici până astăzi, deşi nu mai avem tancuri străine în ţară. Dacă M. Roller n-ar fi avut gata manualul său în trei ani, ar fi fost exclus din partid.
În concluzie, cei 60 de ani nu au rămas fără efecte. Dacă atunci au fost lichidate vârfuri profesionale din toate domeniile (ingineri, avocaţi, preoţi, meşteşugari, ţărani etc.), profesorii şi învăţătorii nu puteau să facă excepţie. Şocul primit în epoca „stalinistă” şi care în continuare a marcat puternic fiinţa românilor, a constituit principalul suport pe care s-a „făurit socialismul”. Tot aşa cum statuia lui Stalin a rămas după moartea tiranului ani de zile la intrarea parcului Herăstrău din Bucureşti, românii au rămas de fapt şi acum dominaţi de reflexe moştenite şi de nesiguranţă. De atunci, funcţionează în minţile oamenilor diferite mentalităţi şi opinii… Ideologia introdusă zeci de ani pe toate căile şi mai ales prin sistemul de învăţământ se reflectă în nostalgia după epoca lui Ceauşescu, mai ales la unii vârstnici care au pierdut anumite obişnuinţe de trai. Să ne amintim de credulitatea în faţa zvonurilor lansate în 1989 şi după aceea de procentele mari cu care a fost votat Ion Iliescu (chiar pe acela care semnase ordinul de execuţie a lui Ceauşescu şi se declarase liber cugetător), de o populaţie ce spune că este creştină. De asemenea, denigrarea preocupărilor intelectuale este azi la modă, aceasta după ce munca fizică a fost mereu slăvită prin educaţia primită („noi cu sapa, ei cu mapa”); după 1989 au fost fabrici unde muncitorii au declarat că nu au nevoie de ingineri. Şcoala nu reuşeşte acum să convingă elevii să citească, să înveţe.
În lungii ani care au urmat instalării comunismului, copiii, elevii, studenţii au tot defilat în coloane, repetând la infinit lozinci pe care acum ei cred că le-au uitat. Cântau, dansau, defilau, scandau, aplaudau, şiruri, şiruri, sub soare de august însetaţi, în lapoviţă de noiembrie îngheţaţi. („Că acolo, cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare”. Psalmul 136. Vechiul Testament). Oare, ajunşi astăzi părinţi, nu merităm să aflăm măcar din manualele copiilor noştri istoria adevărată a ţării în care trăim, a limbii pe care o vorbim, a literaturii pe care o citim, să învăţăm împreună o religie a dragostei şi bunei înţelegeri? Astăzi, o adevărată pirit în educaţie nu are nevoie să se piardă în discuţii despre metodele de predare, ci în primul rând să îşi îndrepte atenţia spre conţinutul predat, care să asigure o educaţie solidă transmiţând oricărui tânăr dorinţa de a căuta valorile spirituale la care a ajuns omenirea.
BIBLIOGRAFIE:
(1) Maria Someşan şi M. Iosifescu. Legile din 1948 pentru reforma învăţământului. Analele Sighet 6. Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 439-444.
(2) D. Balan. Literatura şi schimbarea de accente. Analele Sighet 6. Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 603- 622.
