Născut și crescut în vatra satului românesc, am fost mereu înconjurat de femei pe parcursul evoluției mele. De la mama cea care m-a adus pe această lume, la cele două bunici; din păcate pe cea dinspre tată nu am avut ocazia să o cunosc prea mult, pentru că a părăsit această lume. Mai mult, am avut ocazia să întâlnesc și dragostea străbunicelor, e drept că doar pentru puțin timp.
Atras de etnografie, am cercetat și aspecte legate de această comoară a gospodăriei, femeia. Sunt foarte multe de povestit de femei, în special de femeile țărănci, cele care au scris povești în frumoasa lume a satului. Când mă uit la fotografiile vechi, parcă văd niște regine frumos aranjate și stilate; chiar nu este o aberație, cele mai înstărite fete și femei din lumea satului acordau timp modului în care arată.
La noi, la Covăsînț, când era zi de joc, sărbătoare sau alt eveniment deosebit „să găceau”, adică se pregăteau cam așa: 5-7 rânduri de poale (dintre care unul din ele sunt poalele gi`ntors, foarte importante, deoarece la joc, când se învârtea, nu trebuia să se vadă goliciunea, deoarece era mare rușine – acestea erau întâlnite la orice ținută), poalele erau confecționate din cânepă, mai târziu și din bumbac, în parte de jos acestea aveau viroș și cipcă. Se mai și coseau, se brodau în culori (roșu, galben și albastru); acelea se numesc poale cu pui, au nisște flori cusute deasupra de cipcă.
Poale
Detaliu poale – viroș și cipcă
Peste se lua rocie, care era cusută din material industrial cumpărat de la piețele din zonă( cea de ”gi cârciță” și cea gi mătase chineză erau foarte celebre).
În față, peste rocie, își puneau un șorț, numit in limbajul popular cârpă sau lat(cel gi cârciță și cel pictat erau foarte celebre zonei noastre).
Rocie gi cârciță
Lat gi cârciță
În partea de sus purtau spătoi(un fel de ie, dar mult mai veche); modelul vechi avea o încreţitură la gât care era prinsă într-o bentiţă îngustă, de care era cusută fodra, fie din cipcă, fie din pânză. Spătoiul era tăiat în față, iar mâneca se strângea la cot şi se termina într-un volănaş larg de cipcă sau pânză simplă. Ulterior acest tip de spătoi a fost înlocuit cu spătoiul care se închidea pe umăr, un tip mai nou: era fără guler, ușor strâmt, până la cot, mâneca se termina cu broderie, cum, de altfel, era și în față, deasupra piepului. Broderia numită broderie spartă se realiza cu acul: mai precis se spărgea pânza și se realizau modelele.
Peste spătoi se purta zobon cu catarame, acesta fiind dintr-un material negru și brodat cu fir auriu sau argintiu; cataramele erau din aramă. Ulterior, spătoaiele s-au purtat pe sub „duşang” confecţionat din acelaşi material ca și rocia.
Spătoi
Detaliu spătoi
În perioada rece femeile purtau cojoace din lână care erau făcute la Pîncota; de asemenea mai purtau și „cot gi după cap”, un cot mai mare cu care, practice, își înveleau spatele.
Ca și bijuterii erau purtate mărgele și salbe cu bani, firește doar de către femeile înstărite.
La evenimentele mai special, fetele nemăritate erau ”coafate” de către o femeie, un fel de coafeză a zilelor noastre. Freza specifică era practic formată din niște bucle făcute cu coada de la fus, iar aceste bucle erau prinse cu agrafe – un fel de permanent al zilelor noastre; pe o parte li se prindeau flori(de obicei de la mușcate). După căsătorie se purta cot pe cap, în limbajul citadin basma. În zilele mai speciale, duminica, la sărbători, la joc, nevestele cele mai înstărite purtau cot cu pană gi pliș. Practic „învălitul” nevestelor era o adevărată artă, deoarece trebuia făcut într-un anume fel, în limbajul zonal se zicea învelitul tip „cot cu ban” – nod dublu, plat, sub bărbie(vezi foto păpușă).
Se făceau din batic câteva „pături” în jurul capului, ca să fie cât „mai rociolat”, adică să ia frumos forma capului. Învelitul tip „cot cu ban” era mai ales învelitura de duminică, pentru că în acel nod dublu se punea cu mare grijă bănuțul ce îl dădeau femeile la biserică; pe vremea aceea femeile de la sate nu aveau poșete și probabil nici buzunare la rochiile de „țânut”. Cele care nu se „învăleau” frumos, adică aveau „cot cu dudă” erau considerate „năcălice”, adică neglijente. Dacă pliurile acelea din jurul capului nu se făceau bine, ca baticul să stea destul de strâns, apărea, prin natura stofei și a faptului că pliurile nu erau destul de adânci, un fel de triunghi – acela era „duda”, și era foarte desconsiderat.
În zilele de lucru, la treburile casnice, la munca câmpului sau la vie, femeile nu treceau prin același ritual, dar e de menționat că aveau tot timpul grijă de înfățișarea lor, deoarece în lumea satului vorbele circulau destul de repede…
Port de iarnă
Cam aceasta era ținuta fetelor și femeilor; așa cum am mai spus, erau parcă niște regine – regine ale gospodăriei: simple, elegante dar, cel mai important, Frumoase. Acum, în era tehnologiei, a rămas doar amintirea celor care au trăit în acea perioadă, perioadă care îmi este descrisă de bătrânii satului ca fiind una grea, cu lipsuri. Dar a fost mult mai bine din alte puncte de vedere.
Aș încheia aceasta descriere simplu, printr-un citat a lui Liviu Rebreanu, care ne spune: ”Sufletul e acelaşi la ţărancă şi la contesă.
MIC GLOSAR:
- se găceau – se pregăteau de ceva
- rocie – un fel de fustă, în partea de sus era pe lângă talie, iar jos foarte, foarte largă, formată din mai multe pliuri
- cârpă, lat – șorț care se punea/lega în partea din față a rociei
- spătoi – un fel de cămașă a zilelor noastre, o ie mult mai veche
- dușang – taior sau sacou al zilelor noastre
- viroș-dantelă – broderie fără colțuri
- cipca – dantelă, broderie cu colțuri
- zobon – vestă
- cot – basma
- pană – floare
- cot gi după cap – un cot mai mare cu care practic își înveleau spatele
- gi țânut – adică haine bune, de sărbătoare
- năcălice – neglijente
- învăleau – se legau