Adrian Harghel – calea spre Înalt

Ne-a părăsit de curînd gînditorul-scriitor-medic Adrian Harghel (25 florar 1937, Chișinău – †6 prier 2026, București), colaborator al revistei de față. Fotografia alăturată ni-l înfățișează ca membru al Cenaclului Euxin, ținînd în mînă un număr abia lansat al revistei denumite, după conjuncturi, „Euxin“, „Ecclesia euxina“ și „Noul euxin“. Am pus recent în circuit on-line un articol dedicat acestui intelectual de seamă în nr. 80 / 2026 al publicației[1] la care a colaborat și revin aici cu alte aspecte menite conturării personalității sale plurivalente. O fac nu numai din prietenie, ci mai ales din datoria de a prezenta contemporanilor adevărate repere moral-intelectuale românești – modele autentice amenințate a fi înăbușite de sterilul politic deversat mediatic în mentalul colectiv din interesele străine ce figurează în agende oculte.

Am scris la vremea cuvenită despre tratatul Medicina iubirii[2], elaborat împreună cu fiul său dr. Cristian Harghel (ajuns în SUA, ca atîtea alte milioane de conaționali devenind harnici lucrători pentru diverși cetățeni ai lumii de pe meridianele globului). Iubirea ca act medical preia intenția vindecării bolnavului transformînd-o din acțiune științifică în conlucrare obligatorie cu harul (talantul/talentul/vocația). Ca și-n acel articol, îmi permit să adaug: la fel ca actul medical, acțiunea pedagogică implică iubirea. Ca sentiment lucrător în aceste principale direcții sociale o înțelege și o trăiește cel mai bine creștinul, pentru care dragostea nu trebuie să fie afișată ori clamată, ci se cuvine să fie smerită, dezinteresată și chiar jertfelnică (cf. op. cit., p. 42). Profund gînditor, medicul Adrian Harghel își definea profesia ca act de iubire sacră, doctorul devenind un co-liturghisitor la altarul viu al suferinței semenului (cf. p. 192). Aceasta înseamnă că modelul adevărat pentru medic și – adaug din nou – pentru dascăl este Iisus Hristos, vindecătorul și pedagogul desăvîrșit. Ce distanță colosală există între medicii mitarnici abdicînd deontologic și recomandînd ori chiar impunînd serurile experimentale înșelător denumite „vaccinuri“ și cei care, ca dr. Geanina Hagimă, dr. Răzvan Constantinescu ș.a., au dovedit iubire jertfelnică față de semeni pledînd pentru adevăr în timpul covidiadei! Fiindcă am scris în numele adevărului de-a lungul vieții, nici de-această dată nu pot trece sub tăcere că, din păcate, dr. Adrian Harghel nu s-a numărat explicit printre cei nominalizați aici de mine!…

Ca scriitor, Adrian Harghel ne-a lăsat culegerile de eseuri Meșterul Manole al Crucii (București, Editura Curtea veche, 1998, 154 p.) și Teo-antropologia Crucii. Introducere (București, Editura Morel, 2003, 240 p.) la care se adaugă circa douăzeci de articole răspîndite prin reviste, între care se numără „Euxin“, „Eccelsia euxina“, „Noul euxin“ și „Revista de lingvistică și cultură românească“.

Studiată în Școală, varianta „coreasă“ de Vasile Alecsandri Monastirea Argeșului a fost abordată critic memorabil de G. Călinescu (balada constituie expresia supremă a mitului jertfei pentru creație, ilustrînd pentru poporul român că viața, creația și suferința sînt inseparabile. Operele mari nu se pot naște fără o sfîșiere lăuntrică), de Mircea Eliade (analizează structura cosmică a mitului, accentuînd caracterul universal al motivului zidirii unei victime implicite ridicării unei construcții, adaptat exemplar pe seama Bisericii Mănăstirii Curtea de Argeș), dar și de D. Caracostea (preluînd motivul literar întemeiat pe străvechea credinţă în jertfa zidirii, credinţă răspîndită la toate popoarele şi plăsmuită sub formă de baladă la popoarele sud-est europene, poporul român a izbutit, deşi este acela care a împrumutat mai tîrziu motivul, să-i dea cea mai desăvîrşită [sic] formă artistică. Din tot folclorul lumii, la noi şi-a împlinit deplin motivul acesta destinul estetic) ș.a. Lucian Blaga a transformat motivul popular în drama Meșterul Manole (1927), accentuînd conflictul lăuntric al creatorului de geniu, Manole devenind un om total dedicat creației dar pus să-și jertfească iubita.

La o căutare pe google aflu postate temele urmărite de critici: mitul estetic (relația dramatică dintre valoarea artistică a operei și prețul ei uman), eroismul tragic (Meșterul Manole devine un simbol al artistului condamnat de propria sa aspirație spre perfecțiune) și motivul literar al dublei morți (sinuciderea meșterilor prin prăbușire de pe acoperiș și transformarea lui Manole într-o fîntînă subliniază caracterul absolut și purificator al jertfei). Lipsește, bag de seamă, principala temă a baladei: credința în Dumnezeu, care stă la baza intrigii și determină edificarea Bisericii-monument de artă.

De la catedră am propus elevilor să judece cum liberul arbitru al creatorului creștin de excepție este pus la încercarea supremă: fie să renunțe și să-și îngroape talanții, urmînd să aibă o existență comună, fără împliniri excepționale și fără glorie, fie să-și asume tripla jerfă (a soției, a copilului nenăscut și a sa), cale încununată însă de o capodoperă nemuritoare. Am insistat pe raportarea creatorului popular la Dumnezeu, relația om-Divinitate fiind vie, evidențiată fiind prin rugăciune și răspuns prompt. În analiza stilistică (versificație, tropi), am atenționat pe tineri asupra procedeului curent în epocă (1850-1860) prin așa-zisul „cores“ (= corectare, stilizare) asumat de Vasile Alecsandri.

Adrian Harghel propune o interpretare teologică originală[3] a binecunoscutei balade afirmînd că: Manole ([cu] mîinile, [cu] trupul) se desparte de legăturile împătimitoare ale sufletului și trupului – veritabile conotații ale iubirii conjugale; Ana își dă viața din iubire, prin puterea căreia transcende temporalitatea condiției sale și iubirea conjugală, prin sacrificiu, devine acțiune conjugată (Meșterul Manole al Crucii, p. 48). De asemenea: Ciutura coborîtă spre a ridica această „apă puțină“ [din fîntîna „Cu slove săpate / Cu slove din carte“ în care s-a preschimbat meșterul după încheierea misiunii sale], este Mîntuitorul Însuși, Arhiereul Care duce cuvîntul nostru la Tatăl, Sfîntul Potir în care Sîngele vărsat pentru mîntuirea noastră se amestecă cu apa vie – lucrătoare a duhului nostru, Inima Sa coborîtă în inima noastră. Potirul cuvîntului, ca o ciutură sfîntă, coboară în fîntîna apelor limpezi ale duhului, spre a ne ridica în Împărăția Cerurilor (p. 51). Mai departe, analogiile și detaliile chimice au menirea de a ne convinge că Izvorul apelor este Crucea primită la Botez, pe care meșterul a lucrat-o cu prețul vieții sale, ca pe o grindă a duhului său și ca pe o mărturie a trecerii sale prin această lume. Mîntuitorul Însuși le spune Sfinților Apostoli: „Voi sînteți sarea pămîntului“ (Matei, 5, 13). Grăuntele de sare conferă apei utilitate, îi dă un rost, un sens, o face lucrătoare, activă, purtătoare a vieții, precum este apa pe care circulă globulele roșii. Din două substanțe chimic opuse (un acid și o bază) rezultă sare și apă: HCl+NaOH=NaCl+H₂O. Apa sărată simbolizează unirea dintre om și Dumnezeu, sfințenia. „Apa vie“ este des întîlnită în basmele românilor. Sarea adăugată este harul, darul Duhului Sfînt, care atrage în sens ascendent apa ființei umane. Oaspeților, în tradiția noastră strămoșească, li se oferă pîine și sare, adică hrană (dragoste întrupată în lucrul mîinilor lor) și cinstire. „Să nu lași jertfele tale fără sare…“, căci lipsa de sare înseamnă indiferență, lipsa credinței. Și lacrimile noastre sînt sărate […] (p. 53).

Cu tonalități pamfletare, e abordat în continuare simbolismul Crucii: Plecînd de la considerente de ordin cultural care beneficiază de o audiență anonimă, acordarea cîtorva pagini Crucii într-o înșiruire bazată pe criteriile ordinii alfabetice, într-un dicționar de simbouri[4] este aproape echivalentă cu o defăimare (p. 58).

Compensînd cecitatea autorilor vizați, definirea avansată de Adrian Harghel merită reținută:

Sf. Cruce nu este un semn ales de oameni, ci revelat de Creator, mărturie a prezenței, puterii și lucrării mîntuitoare a Chipului și a Numelui; de aceea, spre deosebire de simbolurile în șirul cărora ocupă un loc, Crucea nu sugerează, ci constituie prin ea însăși ultima realitate, vizibilă sau invizibilă, de care a binevoit Cel de Sus a-l împărtăși pe om. Chip al adevărului adevărat, Crucea nu se reduce la funcțiile analogice și unificatoare ale simbolului. De altfel, nu există simbol al cărui sens profund să nu mărturisească prezența acoperită și refigurată a Crucii […]. Din cauza necredinței (a refuzului Crucii), omul contemporan trăiește cu impresia că nu mai au loc minuni, deși stă sub „corola de minuni a lumii“[5] […] Crucea rămîne o mare taină ca și Dumnezeu Însuși […] Dacă „omul este măsura tuturor lucrurilor“, măsura omului este Crucea. Balada meșterului Manole este locul în care cad idolii. (pp. 58, 59, 60).

Dobîndind valoare mărturisitoare, eseul continuă: Pentru noi Crucea este articulația ontologică  […] Dumnezeiasca propunere a Mîntuitorului: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea și să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34; Matei 16,24) naște următoarea întrebare: unde se află Crucea? […] Există o singură cruce care străbate trupul și sufletul persoanei, avînd rădăcina înfiptă în pămîntul trupului și vîrful la Cer. […] Crucea lui Hristos primită la Sfîntul Botez este situată pe pămîntul inimii duhovnicești, în „Valea Plîngerii“ (Ps. 83, 7), în vîrful unui munte „al Căpățînii“, acolo unde duhul se unește cu trupul, însuflețindu-l, pe muntele retezat al virtuților cu fapta și al sacrificiului minții (căpățînii) pe altarul inimii (pp. 62, 63).

Cu o profunzime teologică rar întîlnită în scrierile altora – chiar specializați –, Adrian Harghel interpretează: Despărțirea minții de trup, în scopul așezării pe locul ei firesc, în inimă, nu se poate face decît prin sabie „care este Cuvîntul lui Dumnezeu“ (Efeseni 6, 13-17). Cu această sabie se face tăierea împrejur a creștinului, adică lepădarea a tot ce acoperă crucea, chiar și de suflet, știut fiind că ea pătrunde „pînă la despărțirea sufletului și duhului…“ (Evrei 4, 12), așa cum Dreptul Simeon i-a prezis Maicii Domnului: „prin sufletul tău va trece sabia“(Luca 2, 35). Despărțită de unirea cu trupul, coborîtă în inimă de Cuvîntul lui Dumnezeu, după ce a trecut prin suflet, mintea pe cruce (răstignită lumii acesteia), în adevăr se roagă în duh. În felul acesta lumina crucii luminează „ochiul minții“ dăruin-  du-i vederea împiedicată pînă acum de trup […] (p. 66).

Mai supun spre atenția cititorilor corelația Cruce – mormînt: Legătura dintre cruce și mormînt este fundamentală, pentru că mormîntul e zidirea Cuvîntului lui Dumnezeu, întruparea Acestuia prin răspunsul adecvat al mîinilor, e suma de fapte împlinite după Scriptură, e Trupul lui Hristos, Biserica înălțată din cărămida poruncilor. Mîinile cu puterea Sfîntului Duh realizează unitatea continuității Cuvîntului în trupul faptelor, unitate pe care este Biserica așezată pe muntele virtuților. În timpul vieții ne îmbrăcăm în piramida mormîntului, în Biserica de fapte ale virtuții, în trupul lui Hristos. Această haină a „morții trupului“ este haina de nuntă a sufletului, cu care acesta își sărbătorește intrarea „în cămara Slavei Lui celei dumnezeiești“ și unirea cu Mirele Ceresc. Se înțelege de ce lucrarea trebuie raportată la Cruce, adică la modul în care Mîntuitorul Însuși a purtat-O, lucrînd din Ea Biserica mîntuirii noastre. Orice lucrare în afara Crucii este fără sens, fără temei, absurdă precum demersul lui Iuda. „Chiar dacă am socoti alături de lăcomie: ambiția, gelozia, frica și neîncrederea sporite la maximum de încordarea momentului, tot nu am putea clădi un adevărat temei vînzării. Gestul lui Iuda rămîne inutil sau, într-un singur cuvînt neînțeles“[6], pentru că numai Crucea este purtătoarea adevăratelor motivații […] De aceea, „pe cel ce strică Biserica lui Dumnezeu care este trupul, și Dumnezeu îl strică“ (1 Corinteni 3, 17) (pp. 67-68).

O sinteză definitorie pe tema Crucii a aflat Nichifor Crainic la Mitropolitul Filaret al Moscovei: Tatăl este dragostea care crucifică, Fiul este dragostea crucificată, Duhul Sfînt este puterea de nebiruit a Crucii[7] (cf. p. 105).  

În volumul Teo-antropologia Crucii. Introducere tema Crucii este reluată laitmotivic, după cum ne previne titlul. În eseul principal se află afirmații pe care le-aș considera revelatorii chiar și pentru teologii de serviciu: Chipul Sfintei Treimi, fiind chipul întreitei lumini divine, este Chipul Crucii Triipostaziate. Obișnuita însoțire a Mîntuitorului cu Sf. Cruce nu trebuie să ducă la ideea că celelalte Persoane ale Sfintei Treimi ar fi lipsite de Cruce. Cuvintele rostite la Creație: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră“ (Facere 1, 26) cuprind atît înțelesul asemănării dintre Persoanele Preasfintei Treimi cît și pe cel al Unității Chipului Treimic, mărturisind sorgintea intratreimică a asemănării, precum și prezența intratreimică a Suprastructurii spirituale a Crucii, Care este Chipul Însuși (p. 173).

Încheierea eseului merită și ea citată, fiindcă include și opțiunea terminologică a autorului:

Normalitatea omului este sfințenia sau „împlinirea umanului“, ca să folosim expresia lui Nichifor Crainic. Dacă mulți dintre sfinți nu s-au bucurat de un trup sănătos, aceasta înseamnă că esențială în definirea stării de sănătate este starea sufletului, în vreme ce sănătatea trupească ocupă locul secund. Sufletul este „omul cel tainic al inimii“ (I, Petru 3, 4), iar locul său trebuie recîștigat prin ceea ce am propus a numi „Teo-antropologia Crucii“ (p. 175).

Valențe filosofice se găsesc în Chipul cuvîntului de actualitate mai ales astăzi, cînd biata noastră Românie are o jumătate dintre locuitori desțărați după voința păpușarilor șefi alcătuitori ai agendei 30:

Aruncînd o privire asupra limbajului omenesc în care cuvintele alină, încurajează, vindecă, apropie, depărtează, zidesc, dărîmă, schimbă situații, poartă cele mai variate informații, supun sau eliberează, aduc viața sau moartea, observăm că ele au o viață proprie, trăiesc. Maica Tereza, la întrebarea: „Care credeți că este cauza extinderii violenței în lume?“, a dat următorul răspuns: „Cuvîntul urît“ (p. 98). Îmi permit să amendez: cauza fenomenului cu pricina e îndeosebi cuvîntul mincinos, știut fiind că el e emis de tatăl minciunii ce e mare meșter la manipulări prin limbaj, cum s-a dovedit adeseori. Veritabilul genocid la nivel planetar comis prin cuvînt ale cărui efecte le observăm cotidian, le trăim unii nu doar dramatic, ci chiar tragic prin războaie, nu poate lua sfîrșit decît prin trezirea grabnică a conștiinței maselor. Circuitul devastator, cu efect de bumerang al „grăirii în deșert“, trebuie tăiat cu Sabia Duhului, care este Cuvîntul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 13-17) – afirmă cu dreptate înțeleptul intelectual creștin la pagina următoare. Întrucît Cuvîntul nu poate fi redus nici la secvența nonverbală, nici la rostirea sa, pentru că el nu este complet decît întrupat în faptă (cf. p. 101), autorul alcătuiește ingenios un compus original-sugestiv: cuvîntacțiune pe care-l redă cu caractere îngroșate (boldate), pentru a sublinia importanța mesajului unității dintre cuvînt și faptă, cum auzim frecvent la Sfînta Liturghie prin enunțul credința fără fapte moartă este (cf. Epistola sobornicească a Sfîntului Apostol Iacov (v. capitolul 2, versetul 26). Chipul omenesc presupune existența triadei: minte-duh-cuvîntacțiune – teologhisește admirabil înduhovnicitul medic-gînditor – sau altfel spus a tetradei (minte, duh, cuvînt, acțiune) triopoetice a unității. Tensiunea dintre trei și patru este sub semnul unității și al închinării în cruce. Trupul nu este o temniță a chipului, ci componenta sa văzută. E structura vizibilă a cuvîntului, prin intermediul căreia duhul minții își face manifestă lucrarea (p. 101). Prea adesea cuvîntul scris/rostit mediatic în prezentul confiscat de o puzderie de necredincioși cumpărați precum odinioară Iuda Iscarioteanul ajunge – vorba poetului creștin Paul Claudel – excrement în scuipare[8], așa încît, parafrazînd frazele inspirate ale lui Adrian Harghel, mă rog: Doamne Iisuse  Hristoase, Te rog ajută-mi degrabă semenii care se socotesc politicieni – îndeosebi pe cei ce dețin încă puterea – ca toate cuvintele să le atingă treapta adevăratei rugăciuni a minții în inimă și să le străbată drumul crucii dintre minte și duh în sensul Adevărului. Conștientizînd acestea și cuvintele lor devenind adevărate ca părți ale unui limbaj real pot fi înălțate „cu frică și cu cutremur“ lui Dumnezeu. Altminteri – ne avertizează din paginile cărții sale Adrian Harghel – abaterea minții-cuvîntului de la Adevăr înseamnă căderea de pe cruce în abisul absurdului, unde cuvîntul nu mai constituie o componentă a limbajului. Pierderea uneia dintre componentele chipului „după Chip“, adică a cuvîntului, îl plasează pe om în rîndul necuvîntătoarelor, cu atît mai mult cu cît pierderea limbajului îi desfigurează și chipul. Fețele desfigurate nu sînt străine de chipurile interioare ale celor lipsiți de cuvînt [adică fără onoare – M. F.]. Cosmetizarea limbajului nu reface chipul și înfățișarea. Unicul tratament de refacere a chipului desfigurat se află în Cuvîntul Adevărului, în Crucea Cuvîntului (pp. 105-106).

Fiindcă, în urma intervențiilor pertinente în spațiul public ale harismaticului lider naționalist actual (discipol strălucit al lui Mircea Malița ale cărui volume intitulate metaforic Aurul cenușiu mărturisesc a-mi fi delectat anii tinereții), a intrat în limbajul comun sintagma „trezirea în conștiință“, vreau să adîncesc noțiunile profitînd și de analiza lui Adrian Harghel intitulată într-un alt eseu Conștiință și motivație. Mai întîi constat cu tristețe că întîrzie trezirea/deșteptarea românilor adesea invocată, ba chiar recitată și cîntată ocazional grație începutului revoluționarei dar, vai, depășitei[9] creații Un răsunet a pașoptistului ardelean Andrei Mureșanu ridicată la rangul de imn național. Pasivitatea, nepăsarea ori frica maselor (metaforic denumite adormire) convin de minune entităților kazare instalate la putere în țară după 1990. Apoi, conștiința fără credință, cunoaștere și acțiune n-are… valoare de întrebuințare, așa cum constată sintetic o minte lucidă într-o postare recentă: De vreo șapte ani ne spune Călin Georgescu că țara asta nu ne mai aparține și nu de acum, ci de la marea trădare din anii ʼ90 și o spun istoricii în literatura lor, o spun oamenii care au onoare și demnitate[10] [aceia avînd conștiința trează – adaug]. În privința fraudei din 2024 produse pe fondul acestei adormiri a maselor, o analiză de excepție pune lucrurile la punct: […] tot ceea ce s-a întîmplat după anulare este absolut nul, ilegitim, ilegal! Nimic din statul român nu mai are relevanță. Nici măcar legile în vigoare nu mai sînt funcționale deoarece nu mai ai garanți ai aplicării lor. Este micul mare secret pe care ilegitimii de la putere nu vor să-l aflați. Statutul lor este unul care se încadrează la Articolul 258 din Codul Penal – uzurparea de calități oficiale. Toți cei care se joacă de-a statul român acum sînt pușcăriabili! Iar cei care-au produs acest buboi, adică Președinția de sub Klaus Iohannis, CSAT și, mai ales, CCR[11], intră sub incidența articolelor 385 (Împiedicarea exercitării votului), 386 (Coruperea alegătorilor), 387 (Fraudă la vot) și 391 (Falsificarea documentelor și evidențelor electorale). Textele Codului Penal sînt clare, iar vinovăția lor e simplu de dovedit. […] Absolut nimic din țara asta nu mai e legitim. Poate părea exagerat, dar vă rog să înțelegeți: DIN MOMENTUL ANULĂRII ALEGERILOR, ROMÂNIA TRĂIEȘTE ÎN LOGICA UNEI LOVITURI DE STAT. ABSOLUT NIMIC NU MAI E LEGAL, TOTUL E FRAUDĂ! Nu vă dați de-o parte [adică treziți-vă conștiința], priviți în față realitatea dură: România nu mai e țară, iar tot ceea ce plătiți către stat e un abuz. Pentru că statul legitim român nu mai există![12] Acestea sînt consecințele extrem de grave ale „somnului de moarte în care ne adînciră barbarii de tirani“, cum ne mai strigă încă de peste veac Andrei Mureșanu!

Îl las acum pe eseistul de a cărui carte mă ocup să dezvolte tema propusă în urmă cu peste douăzeci de ani:

De o mare gravitate este observarea faptului că literatura dedicată acestei teme nu ezită să confunde conștiința cu starea de conștiență, care în medicină înseamnă doar capacitatea individului de a se orienta în timp și spațiu. […] Conștiința motivează și cultivă sensul vieții, implicînd o relație corectă cu Dumnezeu, o dreaptă credință, în timp ce conștiența, lipsită de conștiință, este doar expresia simplei raportări a Eului decapitat la relativitatea percepției senzoriale. Lipsa adevăratei axe ontologice, care este crucea conștiinței, generează tristețea imponderabilității valorice și a constrîngerilor generate de timp și spațiu. În lipsa Adevărului întrupat, religia nu poate ieși din nisipurile mișcătoare ale relativității, nici prin subtile propuneri metafizice și nici prin milenare tehnici ascetice. Aruncînd o privire asupra societății contemporane, observăm împrăștierea tot mai mare care, după spusele unui slujitor al Bisericii, îl îndepărtează pe om de rugăciune. E ca și cum un pușcăriaș, căruia i s-ar oferi libertatea, ar ignora-o motivînd că deocamdată e ocupat. Arta este o sinceră expresie a conștiinței colective [condiționată de sursa inspirației – adaug cu gîndul la contribuția zglobie a încornoratului în domeniu (vezi UNTOLD), similar cu amestecul decisiv din sport al aceluiași dușman înverșunat al adevărului (vezi olimpiada din Franța, ori campionatul mondial de fotbal)]. Renunțarea la principiile fundamentale ale esteticii, precum și asumarea de către aceasta a rolului de martor al urîtului și al nonsensului, explică și presiunea pe care o exercită asupra societății o cultură care ține morțiș să-și intabuleze aberațiile. „Estetica a fost definită în mod tradițional ca studiu al frumosului“ scrie W. Tatarkiewicz[13], dar apetitul pentru „urît“ [apanaj al diavolului, de fapt, așa cum deja am anticipat în adaosul precedent] al culturii contemporane este de-a dreptul sinucigaș (pp. 195-196).

Importantă mi se pare și referirea eseistului la domeniul pe care-l stăpînește cel mai bine: Tendința auto-negării se face remarcată și în medicină sau în filosofie de reprezentanții „structuralismului antropologic care, animați de teoria omnipotenței Inconștientului, dizolvă noțiunea de maladie mentală“[14]. Th. Szasz susține că maladia mentală este o iluzie, iar J. G. Panti își intitulează una dintre lucrări astfel: Nebunul este normal (p. 196). Dacă-i așa, de ce ne-am mai mira, dară, că avem în funcții de maximă răspundere ale statului român (aflat în stadiul analog comei prelungite) nu numai inși cu abateri penale încălcînd Constituția, ci și autiști! La cei nebuni sau posedați „Sensul e schimbat în «voce» sau, mai mult, «vocile» constituie schimbarea sensului“, ceea ce înseamnă implementarea mesajului malefic în cuvînt, prin înlocuirea crucii cuvîntului cu șarpele vorbei fără rost. […] În felul acesta, unii lideri lipsiți de conștiință și prezentînd, în consecință, tulburări mintale mai mult sau mai puțin exprimate, prin astfel de vorbe pot manipula în scopuri neonorabile colectivități întregi, alcătuite pe criteriile suferinței comune, generate de existența unor tare asemănătoare cu ale liderului (p. 201). E însă prea dureroasă realitatea, așa încît nu mai stărui coborînd în această bolgie, ci mă las înălțat de judecata eruditului creștin și-i îndemn și pe cititori să-l urmeze: De la „Sămînța lui Dumnezeu“, care este duhul (Romani 8, 15-17) „dat din Duhul Fiului“[15], la conștiința-copil care Îl simte pe Dumnezeu și se hrănește cu „lapte duhovnicesc“ (I Petru, 2, 2) și pînă la conștiința-adult, capabilă a se hrăni cu „hrana cea tare a celor desăvîrșiți“ (Evrei, 5, 13-14), conștiința păstrează forma crucii vieții (p. 197). Chiar inșii obișnuiți, trăind în banalitatea cotidiană a orizontalității (dedicați „devenirii întru devenire“, cf. Constantin Noica), pot avea acces la conștiința superioară, duhovnicească, însă numai în anumite condiții:  Noțiunii de cîmp al conștiinței, lipsită de dimensiunea verticală, i se poate adăuga aceea de „cămară“ întîlnită în cîntările Bisericii din Săptămîna Mare: „Cămara Ta, Mîntuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa“. Numai în cămara curată și împodobită cu virtuți a conștiinței poate fi sărbătorită Nunta Mistică dintre suflet și Logos în Duh (cf. Romani, 9, 1) (p. 203). Concluzia sună astfel: „Dimensiunea originară a cîmpului conștiinței este sensul său.“[16] Tocmai acesta este și conținutul postulatului potrivit căruia prin conștiință înțelegem crucea persoanei. „Experiența care intră în conștiință este un eveniment trăit după o anumită orientare“[17]. Se înțelege de ce creștinismul, prin raportarea a tot ce există la cruce, deschide și clarifică singura perspectivă adevărată a condiției umane (204).   

Vreau să provoc pe cititorii acestor succinte glose la o lectură integrală a cărții apărute în 2003 cu o fotografie a autorului pe coperta a patra și cu o apreciere poetic-justă, carte pe care o consider de o actualitate luminoasă caracteristică scrierilor patristice, menționîndu-i cuprinsul: Prefață (semnată de Florin Mihăescu), Introducere, Meșterul Manole al Crucii, Pruncul Meșterului Manole, Metamorfozele maleficului (Șarpele Glycon) (apărut în „Euxin“ nr. 4/2002), Certificatul de botez al neamului (apărut în „Euxin“ nr. 1/2001), Soarea Soarelui, Crucea libertății, Cîteva cuvinte despre patimi, Coroana ființei, 20=0, De la „chip străin“ la Chip, Ușa cea strîmtă a înțelegerii (apărut în „Euxin“ nr. 5/2002), Chipul cuvîntului, Ortocrație, Oul roșu, Hermeneutica unei balade, Cruci sud-dunărene, Teo-antropologia Crucii, Limbaj macro și microcosmic, Porțile soarelui, Conștiință și motivație, Psalmul 118, Postfață (semnată de pr. Adrian Niculcea).

În încheierea acestui articol mă întorc la biografie nu cu fraze meșteșugite și encomiastice, ci cu două fotografii inedite. Le-am făcut cînd l-am vizitat în azilul din strada Polizu într-o sîmbătă 3 gerar 2026. Alte două dintre ele le-am publicat în nr. 73 al „Noului euxin“[18]. Redau însă din memoria aparatului pe acestea două, prima de un dramatism răscolitor, căreia i-aș pune titlul generic Unde ești, risipitorule fiu / risipitoare fiică? adresat tuturor fiilor/fiicelor de români plecați în larga lume. O public în acest articol ca pe un strigăt menit trezirii conștiinței diasporei actuale, căci nu doar cu pîine trăiește omul, mai presus de orice fiind hrana sufletească.

Iat-o și pe a doua pe care aș intitula-o provizoriu Cercetați-i și pe cei din azile. Comparați, rogu-vă, dragi cititori, chipul bătrînului singuratic redat mai înainte cu cel însuflețit prin dialog.

Fie ca Dumnezeu să-l odihnească-n pace și pe robul Său Adrian!

Strîmbeni, 25 gustar 2026

NOTE:

[1]     V. https://mihaifloarea.wordpress.com/2026/08/03/noul-euxin-nr-80/

[2]     V. https://limbaromana.org/revista/un-tratat-sapiential-medicina-iubirii-de-dr-adrian-si-cristian-harghel/

[3] În eseul critic-biografic de față citatele le-am produs corectînd tacit erorile de limbă – inclusiv ignorînd măsurile academice nefilologice de scriere otova a cuvintelor cu â median și a paradigmei verbale a lui a fi („sunt, suntem“ etc.).

[4]Al francezilor Jean Chévalier și Alain Gheerbrant, Paris, Ed. Seghere, 1973.

[5] Cf. Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

[6] P. Zeffirelli, Iisus. Povestea unei capodopere, București, Ed. Orizonturi, 1991.

[7] Nichifor Crainic, Sfințenia – Împlinirea umanului, Iași, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 1993.

[8] Cf. Paul Claudel, Un poet privește crucea, București, Ed. Anastasia, 1994, p. 36.

[9] Rezum ceea ce am arătat cu altă ocazie: Traian nu se cuvine a fi considerat mai mult decît a fost – un cuceritor victorios și jefuitor metodic al Daciei, iar granița dintre fostele principate de la Milcov a intrat din 1859 în istorie.

[10] Larisa Ilie, la 18 august 2026 la s͏r͏e͏n͏t͏p͏S͏o͏o͏d͏u͏h͏m͏u͏2͏f͏a͏7͏l͏4͏i͏4͏8͏8͏6͏0͏1͏g͏0͏9͏h͏1͏s͏h͏m͏9͏ ͏t͏6͏6͏ ͏i͏t͏8͏6͏ ͏t͏c͏0͏7͏i͏:͏0͏f͏u͏a͏l͏5͏6͏2͏ 

[11] În eseurile mele am grafiat această instituție după ilegalitatea comisă în 2024 „CCR“, vrînd să subliniez abdicarea deontologică și impostura în care s-au complăcut, la comandă politică, membrii acesteia.

[12] Dan Diaconu, citat de Larisa Ilie la https://www.facebook.com/alexandra.andreea.rizea/posts/pfbid02uHPHP2ohc7oT6KqzonCJ4L3QsqyubebYZ6oV2M7bxDGtYTxgt1hKjyQeAB1ESnnxl?comment_id=2189158635212901

[13] În Istoria esteticii, vol. I, București, Ed. Meridiane, 1978, p. 16.

[14] Henri Ey, Conștiința, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 5.

[15] Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, București, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al BOR, 1984, p. 106.

[16] Henri Ey, op. cit.

[17] Idem.

[18]    V. https://mihaifloarea.wordpress.com/2026/01/10/noul-euxin-nr-73/