Cu aceeași mișcătoare și constantă dragoste intelectual-creștinească, am primit de la Sergiu Ciocârlan[1] volumul Renașterea familiei și a neamului românesc în învățătura Părintelui Arsenie Boca tipărit cu binecuvîntarea ÎPS Serafim, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord avînd un Cuvînt înainte semnat de Virgiliu Gheorghe[2]. Din aceleași considerente prietenești și admirative față de scrierile sale, deși sînt nevrednic de a mă ridica la altitudinea gîndirii părintelui Arsenie Boca, am prins iarăși curaj și am alcătuit aceste modeste însemnări în timpul liber al exercitării unor obligații de părinte și de bunic în familia dragilor mei stabiliți în depărtata Belgie.

Fiindcă n-am fost capabil de-a scrie strict encomiastic niciodată, oricît de mari vor fi fost meritele autorilor care mi-au stîrnit interesul, în virtutea formației mele pedagogice și filologice, ca slujitor al limbii române – stăpîna noastră, cum o aprecia genial Mihai Eminescu – voi îndrăzni și-n cele ce urmează a semnala cîteva erori gramaticale flagrante care vor trebui neapărat eliminate dintr-o viitoare reeditare a cărții. De pildă, e agramat textul atribuit părintelui Arsenie Boca așternut pe manșeta primei coperți, preluat de la pagina 120: Luați aminte părinților că nu e glumă cu viața copiilor pe care îi ai sau vrei să-i ai. Ești răspunzător de ei și de viața lor, căci cum le-ai dat-o așa o ai! Și copiii tăi te vor judeca pe tine, după cum bine știți și bine pățiți. Iar cînd te-or supăra, fii cuminte și nu-i blestema, ascultînd de diavolul pînă în sfîrșit, ci trage-ți de seamă că ei îți aduc aminte păcatele tale cele nemărturisite și neispășite. Roagă-te pentru ei și roagă-te și pentru tine – chiar cînd te-or blestema – să te ierte Dumnezeu.

Lipsa acordului pluralului primului substantiv în vocativ, ce a fost omis a fi pus între virgule, cu singularul verbelor din același enunț și ale pronumelor din cele următoare, prezența pleonasmului din sintagma „te vor judeca pe tine“ sau expresia neromânească „trage-ți de seamă“ trebuie îndreptate, astfel încît, rescris și stilizat, textul să devină:

Luați aminte, părinților, că nu e glumă cu viața copiilor pe care îi aveți sau vreți să-i aveți. Sînteți răspunzători de ei și de viața lor, căci așa cum le-ați dat-o așa o și aveți, iar copiii voștri vă vor judeca, după cum bine știți și bine pățiți; iar cînd vă vor supăra, fiți cuminți și nu-i blestemați, ascultînd de diavolul pînă în sfîrșit, ci băgați de seamă că ei vă aduc aminte de păcatele voastre cele nemărturisite și neispășite. Rugați-vă pentru ei și pentru voi să vă ierte Dumnezeu, chiar cînd vă vor blestema.

Trecînd peste formulările acestea neglijente și, desigur, nerevizuite de el în contextul prigoanei la care a fost supus părintele-monah Arsenie Boca – e de mirare că aceste erori n-au fost depistate și îndreptate tacit nici măcar cu această ocazie, corectorii cărții fiind drd. Sorin-Gabriel Pomană și drd. Nicolae-Toma Posa[3] –, rețin mai întîi precizarea: lucrarea de față este o reflecție contemporană pe marginea cauzelor împotmolirii în istorie a neamului românesc (p. 21). Implicit, sîntem și noi invitați să medităm la gravele obstacole puse dinaintea românimii de marșul cu ostentație promovat „corect politic“ de așa numită „elită“ globalistă.

Cea mai perfidă manipulare o constituie limbajul – nu „de lemn“, cum se mai află-n treabă unii imitatori în eseistică să formuleze, jignind iresponsabil materia pură și miraculoasă aflată la baza civilizației, ci de plastic: oribilă, poluantă, omniprezent-invazivă producție industrială reciclabilă, răspunzînd perfect… mitului reîncarnării ce stă la baza ideologiei new-age!

Fără să vrea, autorul cărții pe care o comentez formulează ambiguu stagnarea prin împotmolire lăsînd cale liberă interpretării unei împietriri istorice (voite?… Consimțite?…) Or, verbul de la care derivă cuvîntul – și altele sinonime – ar trebui folosit la diateza pasivă: neamul românesc nu s-a împotmolit, ci a fost împotmolit de istoria contemporană impusă de „marile puteri“[4], sau, metaforic exprimat, a fost tras pe linie moartă, cauzele fiind politice și economice. E suficient a aminti deocamdată fenomenul uriașului exod al cetățenilor români în putere – unic în timp de pace în istoria omenirii – dovedind guvernarea intenționat dezastruoasă din partea unor inși situați sufletește la ani lumină depărtare de interesele firești ale românilor[5].

Revenind la opiniile părintelui văzător cu duhul Arsenie Boca din Scrieri inedite (pp. 95-96), de o certă actualitate, e de reluat întru atentă analiză lista celor opt pricini principale ale eșecurilor care subminează nu numai căsniciile românilor ci, aș afirma, în general pe ale majorității locuitorilor țărilor considerate de sociologi civilizate:

1) Căsătoria s-a început cu stîngul, adică cu desfrînarea. Adaosul meu: antidotul infailibil e fecioria asumată, adică atît băiatul cît și fata să fi ținut la castitate înainte de a se fi cunoscut. E falsă concepția destul de răspîndită ca doar fata să fie virgină, băiatului fiindu-i îngăduită sau chiar recomandată acumularea de experiență sexuală ca ascendent în scopul inițierii. De fapt, acceptînd aceasta, relația dintre viitorii soți nu ar fi bazată pe egalitate.

2) Soții trăiesc în căsătorie nelegitimă sau fără cununia bisericească. E un prim păcat, pe care toți îl plătesc cu vrajba. De aceea toți trebuie să intre la cununie și să se legiuiască, dacă sînt așa. E vorba de așa-zisa căsătorie de probă, de trăirea în concubinaj, relație foarte frecventă, din nefericire, întemeiată pe o suspiciune adeseori reciprocă, deci pe neîncredere – incompatibilă unei iubiri depline.

3) Din curvii nemărturisite, făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat în casă nouă cu o pecete drăcească pe suflet[ul] și pe trupul lor. Și, pentru că nu s-au mărturisit, acel păcat are să le spargă casa, tocmai pentru că n-au omorît pe diavolul, care e cel care face acest lucru. Infidelitatea constituie, de fapt, o dovadă clară de apetit „pentru diversitate“ – marota satanistă fluturată cu osîrdie de ideologia de gen, îmbrățișată din superficialitate, narcisism și infatuare. Reclame precum „urmează-ți instinctul“, „trăiește clipa“ etc. trădează concepția hedonistă din lumea desacralizată actuală care tinde să se generalizeze.

4) Lăcomia de avere a unui părinte cînd și-a măritat fata sau și-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ține, pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De o vei mărita pe fata ta numai pentru avere, căsătoria lor va sfîrși cu vrajbă și cu spargerea casei aceleia. Prin urmare, cumințiți-vă, părinților, cu sfaturile, cînd vă măritați fetele sau [vă] căsătoriți feciorii. E vechea dispută dintre a fi și a avea, optîndu-se finalmente pentru a avea și, ca urmare, pentru căsătoria din interes. Optica aceasta strîmbă nu e numai a părinților, ci e și a tot mai multor tineri, de aici rezultînd și amînările căsătoriilor sub imperiul goanei după condiții materiale ideale: întîi slujbă remunerată bine, apoi casă, mașină etc. În plus, ignorarea adevărului biologic (sau punerea lui pe plan secund) că vîrsta cea mai bună de procreere e de 20-30 de ani duce la complicații felurite, la drame sau chiar la tragedii.

5) Nepotrivirea de vîrstă, căci sînt părinți care-și mărită fetele de 14-15-16 ani, tot din lăcomia de avere, sau numai s-o știe măritată. Și la 17-18-19 ani fata lor e văduvă și cu un copil. Asta pentru nepotrivirea de vîrstă,[6] căci ce poate face o copilă față de un vlăjan?[7] Aceasta e păcat înaintea lui Dumnezeu. De aceea căsătoria nu ține, ci se sparge[8] și părinții respectivi trebuie să recunoască sfatul prost dat[9]. Și în situația bărbaților mult mai tineri decît soțiile lor se constată eșecuri dureroase. De asemenea, ultima completare pe care am făcut-o deja cu privire la vîrsta optimă de a da naștere copiilor e valabilă cu precădere și-n aceste cazuri.

6) Din negrija de suflet a celor din casă se ajunge, de asemenea, la vrajbă. Din negrija de spovedanie, de Sfînta Împărtășanie și de rînduielile Bisericii, care sînt poruncile lui Dumnezeu[10] și, dacă nu le păzesc, cum să aibă liniște?[11] De nu păzește cineva poruncile lui Dumnezeu, păzește pe ale diavolului[12] și atunci te arzi. E soluția infailibilă a viețuirii în armonie cu Divinitatea spre îndepărtarea perpetuă a potrivnicului – tatăl minciunii și al învrăjbirii.  

7) Și mai vine vrajba și din petrecerea fără post. Cei ce se umplu de mînie sînt cei plini de fiere, care se înmulțește în corpul omului atunci cînd mănîncă multă carne[13] și cînd nu postește. Plini de fiere fiind, se umplu de mînie și astfel își sar în cap. Așa, pentru o vorbă cît de neînsemnată, pentru o bucată de lemn care i se pare că nu stă la locul ei, îi sare celuilalt în cap. Desigur, postului alimentar și, în general, cumpătării ar trebui să i se adauge educația solidă și mai ales răbdarea – calitate duhovnicească la care ținea foarte mult părintele Ilie Cleopa, ce-l prețuia mult pe părintele Arsenie Boca. Așa cum își amintesc, desigur, cei care au avut privilegiul de a-l asculta în fața chiliei sale de la Sihăstria, repetarea intenționată și cu sfătos umor moldovenesc recomandată celor exasperați de feluritele asalturi cotidiene ale vrăjmașului „răbdare, răbdare, răbdare“ (rostită în graiul local „rabdari, rabdari, rabdari“) făcea parte dintre cele mai des invocate „rețete“ menite a le ține piept.

8) Și o ultimă pricină este desfrînarea tuturor. Dar soții cum desfrînează, cînd îs legiuiți? Așa bine, căci nu mai țin nici o seamă de miercuri, vineri, de zilele posturilor, de sărbători. Nu mai țin nici o rînduială[14] și bate Dumnezeu nerînduiala, ca să se facă rînduială. (Citatele reproduse din scrierea menționată se găsesc la pp. 42-43).

Manipularea lingvistică de plastic la care deja m-am referit a avut în vedere și acest cuvînt-cheie rînduială, resimțit de masa vorbitorilor ca învechit, dar realmente el e cel mai potrivit, indicînd just calea de urmat, ca și rost – acesta era un termen drag filosofului Constantin Noica – așa încît în zilele noastre ni s-a propus diavolește neologismul „ordine“, însă nu una oarecare, ci „nouă“ și, mult mai mult decît atît, „mondială“, incluzînd toate nemerniciile pierzătoare de trupuri și de suflete validate „științific“ de sfertodocții aleși de aceleași „mari puteri“ jefuitoare și criminale drept înlocuitori de… elite! Pentru creștini e limpede însă că, unde nu-i rînduială, traiul n-are rost, iar idealul globalist înscris apăsat în agendele guvernanților școliți de bătrînul inginer înrăit Klaus Schwab dornic să extindă alienarea sa întregii umanități  prin așa-numitul „transumanism[15]“ – iarăși o „perlă“ de manipulare a limbajului! – nu este o nouă ordine mondială ci o nouă dezordine mondială plăcută numai diavolilor! Inșilor acestora bătrîni și neliniștiți li se potrivește bine idealul „ultra-progresistului… liber-schimbist“ Nae Cațavencu cel lătrător: legea progresului este aşa, că cu cît mergi mai iute, cu atît ajungi mai departe.  […] Progresul, stimabile, progresul! […] Voi progresul cu orice preţ. […] (scurt şi foarte retezat.) Da, da, da, de trei ori da! […] Da! (cu putere din ce în ce crescîndă.) Voi progresul şi nimic alt decît progresul […][16].

Analizînd cele opt „pricini“ de învrăjbire-despărțire ale celor căsătoriți, Sergiu Ciocârlan găsește nimerită o completare în Cuvinte vii pentru cea de-a patra – căsătoriile din interes. O reproduc și eu, întrucît există încă destui care habar n-au despre aceste aspecte, deși Școala, prin lecțiile de biologie și, la fel, prin mass-media, cu puzderia de emisiuni și de site-uri de popularizare a descoperirilor științifice de larg interes, ori Biserica, prin preoții cu vocație ar fi putut să le atragă atenția tuturor:

De la un strămoș primar se transmit în copii, nepoți, strănepoți – cum zice Scriptura –, pînă într-al treilea și al patrulea neam, cîteva grupuri de gene[17] recesive – urmare a cine știe ce păcate –, însă în stare latentă. Dacă se urmează șirul căsătoriilor cu persoane sănătoase în privința aceasta, genele lor dominante acoperă[18] infirmitatea corespunzătoare și, astfel, urmașii au toată aparența sănătății. Dacă însă urmașii, în gradul 4, 5, 6, 7 sau 8 de rudenie, se vor căsători întreolaltă, atunci în copiii lor vor apărea, cu probabilitate maximă, genele recesive ale străbunului, în pereche perfectă, și, deci, infirmitatea fără leac, corespunzătoare acestei perechi. Iată de ce Biserica, observînd degenerările ce trebuie să le îndure urmașii căsătoriților rudenii, declară vinovate asemenea căsătorii și le oprește. Unirea averilor a fost pricină de multă bătaie de la Dumnezeu; sau multă bătaie au mîncat oamenii de la lăcomie (pp. 59-59). Înțelepciunea dobîndită de la Duhul Sfînt capătă, cum se observă în acest text, și expresie memorabilă. Ca părinte, bunic și pedagog-diriginte, nu pot decît să mă bucur, peste ani, parcurgînd astfel de pagini vădit premonitoare, foarte rar avînd însă de completat ori de nuanțat opinii precum aceasta extrasă la pagina 59 de Sergiu Ciocârlan din Scrieri inedite: Singurul care poate asigura caracterul unui tînăr e numai un preot la care un tînăr vine să primească Sfintele Taine. Trec peste tautologie dar amendez: caracterul – bun sau mai puțin bun ori chiar urît – se modelează mai întîi în familie; în al doilea rînd intervine mediul (anturajul) aflat adeseori în concurență atît cu familia cît și cu școala – dacă aceasta (mai) dispune de profesori cu vocație, consolidîndu-l, nuanțîndu-l, accentuîndu-l sau diminuînd, după caz, trăsăturile deja conturate ale tînărului. Din păcate, abia în al treilea/patrulea rînd preotul poate interveni, însă doar în situațiile familiilor creștine, cît de cît catehizate, cunoscînd, adică, valoarea teologic-terapeutică a spovedaniei și Împărtășaniei. Subscriu însă fără comentarii la adaosul: Factorul credință e singurul care prioritar mai poate da o bună mărturie despre cineva[19].

O expresie remarcabilă a părintelui din Cuvinte vii este inclusă în fraza-rugăciune: Întîmplările ce vin, într-o clipită a lor, să nu ne găsească, să nu ne prindă trăind în neatenție [față] de valoarea clipei, valoarea Veșnicului în clipă, că altfel în clipa aceea ne trezim expropriați de icoana noastră de oameni după chipul și asemănarea lui Hristos[20] (p. 65).

Considerînd că sensul termenului întîmplările nu poate fi altul decît evenimentele din viață rînduite de Sus – căci desigur „nimic nu-i întîmplător, ci totul e proniator“ după observația mai mereu reiterată în predicile sale de vrednicul de pomenire părintele Constantin Galeriu –, admirabila sintagmă vădește o profundă concepție a timpului proprie sfinților și geniilor. A trăi plenar, într-o prezentă veghe, punînd preț pe fiecare clipă, e un mod de viață copleșitor pentru rațiunea omului de rînd risipitor care a inventat grozava expresie „să-și omoare timpul“ considerată valabilă mai ales în situațiile în care ar trebui să aștepte ceva / pe cineva. Omului acestuia irositor de timp i se adresa delicat-interogativ Mihai Eminescu, anticipîndu-l pe părintele Arsenie Boca:

Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat? (v. Stelele-n cer)

Ideea a fost exprimată pentru filosofi și pentru antropologi de Lucian Blaga: „veșnicia s-a născut la sat“ – era vorba despre satul românesc tradițional. Atent la autodefinirea Dumnezeului nostru Treimic-ipostatic „Eu sînt Cel Ce sînt“ cu verbul la prezent – ceea ce nu înseamnă ignorarea nici a trecutului nici a viitorului, ci afirmarea condiției esențial-ființial-lucrătoare a prezentului –, e clar că omul care nu e prezent (includ în acest adjectiv și trezia / trezvia) n-are nici trecut, nici viitor, deci nu contează, e spiritualmente fără consistență, e echivalentul găunoșeniei, al nimicului, pe care n-ai de ce să-l bagi în seamă, necum să-ți fie frică de el ori să te impresioneze, chiar dacă se manifestă uneori, cu puteri împrumutate anume de potrivnicul, precum un balon cu dimensiuni uneori foarte mari, pe deasupra sforăitor-zornăitor și împopoțonat cu titluri, medalii, decorații policrome; realmente ți-ar trebui un minuscul ac și îndată aparențele ar pieri ca fumul…

Prezentul ne cheamă însă dur să abandonăm meditațiile de acest fel și să luăm seama la instinctele ațîțate diavolește timpuriu de actualii monștri ce se autoproclamă „elite“ mondiale și se adună periodic să-și prezinte noile crime și să-și actualizeze agenda.

Mereu lucid și la curent cu cele petrecute în societate, cuviosul își avertiza discipolii și pe cei care-l căutau pentru un cuvînt de învățătură: instinctul se prezintă mai devreme decît mintea[21] și numaidecît mai vine o greutate: patimile cer ele libertate și întîietate. Așa se explică știri ce ne vin de necrezut. Într-o școală mixtă, undeva, se înregistrează 12 fete sub 14 ani însărcinate (…) De unde provine pacostea precocității sexuale? De la abuzul la care se pretează căsniciile „creștinilor cu numele“[22].

Acești copii și tineri sînt „cei căzuți între tîlhari“ – comentează gnomic Sergiu Ciocârlan, sugerîndu-ne să nu trecem pe lîngă ei nepăsători, precum preotul ori levitul din pilda consemnată de Sfîntul Evanghelist Luca (10, 25-37), ci, întocmai ca samarineanul milostiv, să le pansăm rănile, să-i ducem acasă, vindecîndu-i și ocrotindu-i de eventualele noi tîlhării. Ce putem face noi? Efectiv, să lăsăm Duhul să lucreze din și prin inima unuia în inimile celorlalți. Să fim încredințați că nu putem face nimic de la noi. (…). Noi nu putem, dar Duhul Sfînt poate ridica chiar și ceea ce noi considerăm definitiv prăbușit. Nimic nu este cu neputință (p. 68), mai bine zis ceea ce pare cu neputință rațiunii noastre fatalmente limitate să fim convinși că lui Dumnezeu totul Îi este cu putință, iar unde ne vom aduna doi, trei sau mai mulți în numele Domnului Iisus Hristos, cu siguranță va veni și El să ni se alăture întru izbîndă.

Desigur, în procesul vindecării celor tîlhăriți comunicarea are un rol primordial: atît cea pe orizontală (interumană) cît și cea pe verticală (cu Dumnezeu). Referindu-se la prima, Sergiu Ciocârlan menționează evolutiv o vîrstă psihologică a comunicării și una duhovnicească (cf. p. 79). Adaug că ambele tipuri de comunicare presupun din partea oamenilor ce se simt chemați să facă binele optime abilități intelectuale și sufletești, între acestea din urmă dragostea, răbdarea (despre care deja am amintit) și voința de a fi împreună întru Hristos fiind condiții suficiente spre a-L face părtaș progresului social-duhovnicesc, adică lucrător deopotrivă în viața de familie și socială (i. e. constituirea unei comunități parohiale).

Văicărelile ținînd de sindromul drobului de sare[23], la care m-am referit și cu alte ocazii ca fiind principala cauză a stagnării societății românești pradă guvernărilor netrebnice de după 1990, cuviosul Arsenie Boca le anticipa, după cum bine subliniază Sergiu Ciocârlan: Odrasle pentru Dumnezeu! Aceasta e pretenția lui Dumnezeu de la căsătorie (…) Tămăduirea slăbănogiei neamului de-aci începe! Asta i-ar fi iertarea! (p. 98). Comentariul grăbit al scriitorului: Nimeni nu oferă la momentul acesta, oricît de atractiv ar părea din punctul de vedere al activismului socio-economic sau politic, o soluție mai realistă decît Cuviosul Părinte Arsenie. Soluția înseamnă tămăduire (pp. 98-99) se cuvine însă amendat: toate demersurile Pro Vita au avut în vedere tocmai această cale salvatoare. Cel mai elocvent exemplu este cel al părintelui Nicolae Tănase de la Valea Plopului și Valea Screzii din județul Prahova, care constituie inima ce se zbate cu dragoste a acestor demersuri. Sigur că avertismentele formulate prin deceniul al patrulea al secolului al XX-lea de părintele Arsenie Boca sînt dureros de actuale: drepții sînt uneltele lui Dumnezeu, prin care sfătuiește neamurile și, prin rostul lor, face cu putință milostivirea Sa peste oameni; pe cînd, dacă nu-i are, oamenii vor da peste urgia dreptății Sale, după faptele lor. Familia, cu roadele ei împovărate de fărădelegi, Îl aduce pe Dumnezeu la impas; drept aceea oamenii sînt trași la răspundere și se află în aceeași primejdie ca smochinul fără roadă. „Căutat-am printre ei să găsesc un om ca să se poarte cu dreptate înaintea feței Mele pentru țara aceasta, ca să nu o pierd, și n-am găsit“ (Iez. 22, 30) (pp. 100-101)[24]. Cu jale trebuie să constat că, nici după urgia fără de asemănare adusă peste România de cel de-al doilea război mondial, culminînd cu ororile temnițelor comuniste, și nici măcar după așa-zisa cădere a regimului comunist, n-au dispărut în neant inșii fără inteligență și lipsiți de patriotism. Astfel, aflu chiar zilele acestea cum se opun de la înălțimea meschină a funcției lor trecătoare dintr-un minister și dintr-un inspectorat – ambele ar fi trebuit să contribuie întru adevăr la educarea tinerilor! – interzicînd abuziv activitățile educative în Școli ale unor organizații legal constituite precum Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, Asociația Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei. O reală deschidere ideologică este nu numai posibilă, ci și necesară caracterelor în formare. În numele adevărului istoric, în liceul bucureștean unde am fost titular, elevii mei au putut cunoaște direct de la supraviețuitori atît ororile holocaustului evreiesc – inexistent, de fapt, în România, dar cunoscut în Germania ori în Polonia – cît și ale holocaustului roșu, după cum l-a denumit Florin Mătrescu, fenomen istoric ce-a devastat România timp de mai bine de patru decenii, prin comparație, de circa zece ori mai cumplit, desfășurat satanic la: Pitești, Aiud, Jilava, Periprava, Salcia, Poarta Albă și în alte nenumărate temnițe și lagăre de exterminare cu precădere a elitei intelectualității țării și îndeosebi a tinerimii care, pe bună dreptate, se opusese instaurării comunismului sovietic la noi. Am mizat pe curăția sufletească a tinerilor și pe puterea lor de a judeca faptele dovedite științific, de a asculta / citi mărturiile celor loviți direct de flagelul comunist. Am avut dovada că în viața multora dintre elevii mei se verificau spusele părintelui Arsenie Boca: În copiii veniți dintr-o viețuire curată a Căsătoriei, precumpănesc înclinările bune și nu-i biruie împrejurările rele ale mediului ce eventual l-ar găsi și poate că chiar împotriva acestui mediu sînt rînduiți. Ei sînt de mici străvezii pentru Dumnezeu și prin aceasta se vede că au chemare să-I fie ucenici, iar dacă vremea le-o va cere, Îi vor fi și mucenici[25], așa cum au devenit tinerii din închisorile comuniste precum Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Liviu Brânzaș, Aspazia Oțel Petrescu, Marcel Petrișor, Demostene Andronescu, Dan Dumitru Lucinescu, Vasile Valușescu și mulți alții.

Subscriu, așadar, la concluzia scriitorului-evocator al gîndirii părintelui Arsenie Boca: În contextul critic actual, hotărîrea temeinică a părinților de a trăi după poruncile lui Dumnezeu și nașterea de fii [și fiice] reprezintă un chip practic de așezare în rost a familiei și, totodată, un chip practic de-a ajuta neamul să iasă din împotmolirea lui istorică (pp. 101-102) în care – precizez – l-au împins globaliștii de serviciu în conformitate cu agenda lor iudeo-masonică[26].

Scriind despre misiunea Bisericii în renașterea neamului românesc în condițiile de adîncire și extindere a ereziei generate de semnarea documentelor „sinodului“ din Creta – oficial denumit „Sinodul Pan-Ortodox“, ori „Sfîntul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe (Αγία και Μεγάλη Σύνοδος)“ – din 16-27 iunie 2016, îmi asum opinia că părintele Arsenie Boca s-ar fi numărat printre semnatarii scrisorii-avertisment semnate de monahii care au trimis-o Mitropolitului Moldovei și Bucovinei Teofan Savu[27] și, de asemenea, ar fi subscris la scrisoarea deschisă a obștii Mănăstirii Paltin Petru-Vodă către I.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, în privința sinodului din Creta[28], ar fi deplîns prigoana unor monahi, monahii și a unor preoți care au demascat erezia cu pricina – dacă nu s-ar fi numărat chiar printre aceștia.

Am extins înadins tema care mă incită la subiectivism fiindcă, așa cum afirmă convingător Sergiu Ciocârlan, într-adevăr nu putem ține pasul cu provocările acestui veac, dacă nu [apar]ținem de o comunitate euharistică (dar ținînd cont de observațiile îndreptățite de la nota 27) și nu ne implicăm în activitățile unei școli a părinților (cf. p. 111) și a bunicilor –. De bună seamă, oricît ar fi el de harismatic și destoinic preotul paroh – exceptînd cazul celor solidari cu ierarhii care au semnat documentele pomenitului „sinod“, căci altminteri ar cădea odată cu ei în păcatul ereziei[29] –, nu poate singur să hotărască și să-și asume o astfel de misiune, fiind necesar sprijinul susținut al oamenilor apți și preocupați de lucrarea duhovnicească pe care Duhul Sfînt o insuflă (căci oare nu așteaptă El bătînd la ușa tuturor inimilor creștinești deschiderea pentru o asemnenea lucrare și conlucrare decisivă la vremea potrivită?). Personal, de-a lungul vremii, după tentative și reușite parțial-temporare la Biserica Pogorîrea Sfîntului Duh-Titan, din sectorul 3 al capitalei, la Biserica Icoana din sectorul 2 și la Biserica Sfîntul Evanghelist Ioan din sectorul 4, am avut bucuria înființării unei „Școli din tinda Bisericii Sfinții Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur“ din Berceni, sectorul 4. Pe lîngă săptămînalele consultații de specialitate (literatură și limbă română la nivel gimnazial și liceal) începute și terminate cu rugăciuni, am consacrat minimum 20 de minute lecturii din Viețile Sfinților pomeniți în chiar ziua întîlnirii noastre. Comentariile spontane s-au vădit mult folositoare tuturor, semn al prezenței copleșitoare a Sfîntului Duh. Cu amărăciune trebuie să scriu că bulversările sociale provocate de plandemonia[30] din 2020-2023 (la care, ce-i drept, s-au adăugat pensionarea mea și obligațiile de bunic) au pus capăt acestei experiențe… Le înfățișez aici nu spre laudă, ci spre îndemn altora tineri, ca dovezi că s-au putut și se mai pot face altele mult mai multe și mult mai bine întru slava lui Dumnezeu…

Binevenite sînt precizările: Trebuie atenție sporită, fiindcă modelul lucrător nu este unul de tip occidental, activist, psihologizant, așa cum vedem că se tot promovează în ultima vreme [căci diavolul rămîne ceea ce-a fost de veacuri: un jalnic imitator – adaug]. Nașterea și creșterea comunităților de copii și [de] tineri nu înseamnă a cînta la chitară, a face drumeții, a lua masa împreună. Lucrurile acestea le fac și cei care nu sînt fiii [și fiicele] Bisericii. Țelul este nașterea și creșterea conștiinței în Duhul Sfînt a copiilor și a tinerilor. Acesta este fundamentul demersului formativ care se cuprinde aici: „Paharul mîntuirii voi lua și numele Domnului voi chema“ (Ps. 115,4) (p. 125).

Fac însă observația că absolutizările nu servesc nimănui, așa încît activitățile enumerate de autor nu mi se par reprobabile doar fiindcă le fac și tinerii neortodocși – în definitiv și aceștia fiind fiice și fii ai Bisericii lui Hristos dacă au primit Harul Botezului. După cum nu sînt de folos copiilor și tinerilor aduși de părinți și de bunici la Biserică doar catehizările, cîntarea colindelor tradiționale, pictarea unor icoane, încondeierea ouălor de Paști, procesiunile, pelerinajele și altele asemenea, imaginația și posibilitățile parohienilor n-ar trebui îngrădite, încadrate obtuz în pătrățele cu „așa da, așa nu“, strict contabilizabile și îndosariabile, majoritatea acestora riscînd inhibarea spiritului inovativ, ludic și copilăresc. Ortodoxia nu e doar îngenunchere, rugăciuni interminabile, veșminte cernite, tristețe și lacrimi. Bucuria face și ea parte firesc din viața creștinilor ortodocși; regula de bază e însă cumpătarea / măsura sub îndrumarea celor cu simțul deosebirilor. Marii duhovnici – l-am amintit pe părintele Ilie Cleopa și îmi îngădui să-l mai citez încă o dată din memorie cu zicerea „mai răruț e mai drăguț“ – au știut mereu să-i atragă în Biserici nu numai pe moși și pe babe, ci și pe tineri, unii dintre ei caracterizați fiind, cum știm, prin temperamente vulcanice, active, adeseori imprevizibile. „Activismul social și cultural“, cum îl persiflează Sergiu Ciocârlan, poate fi îmbisericit, adică atras și în Biserică întrucît tinerii, orice-am zice, sînt în proporții covîrșitoare obișnuiți încă din Școală să conlucreze / interacționeze astfel. Problema este însă dificilă, mentalitatea curentă fiind, aș scrie, schizofrenică, invocîndu-se „bunul simț“: într-un fel gîndim și ne comportăm în lume, altfel în Biserică. Linia de demarcație profan / sacru a gîndirii și a comportamentului fluctuează și nu puține sînt situațiile în care se comit greșeli, căci simțul deosebirilor nu-l are oricine.

Fiind întrebat, după 1990, ce-ar trebui să facă Biserica în noile condiții sociale, am gîndit că zidurile despărțitoare, riguros fortificate de regimul ateist ce năzuia descreștinarea maselor prin insistente „lecții de învățămînt politic“ – forme de îndoctrinare la toate locurile de muncă –, ar trebui, dacă nu dărîmate, măcar mișcate: credința și evlavia pot fi manifestate și-n afara zidurilor, iar Biserica ar putea veni în ajutorul oamenilor întîmpinîndu-le cererile, nevoile, necazurile. Într-ajutorarea reciprocă era soluția reîncreștinării: creștinii se puteau pune la dispoziția semenilor altruist; profesorii, medicii, avocații, meseriașii de orice fel își puteau oferi serviciile reciproc. Credința, nu religia, se cuvenea reintrodusă în societate: în parlament, în guvern, în școli, în spitale, în tribunale, în mass-media. S-a deturnat intenționat revenirea la tradițiile firești, la fondul creștin al neamului prin oarecare forme pe măsura unei populații obedient-indiferente: introducerea obiectului Religie în învățămîntul obligatoriu (fără profesori de vocație credincioși și fără manuale adecvate, demersul își va vădi curînd ineficiența; în prezent materia a ajuns opțională!), așezarea ici-colo a cîte unei icoane în spațiile laice, jurămîntul pe Biblie la diferite învestiri (cu unele excepții), semnul crucii făcut schimonosit la diferite manifestări etc. M-am opus de unul singur amestecării spațiului sacru cu cel profan. Am dezavuat pătrunderea televiziunii în timpul slujbelor, căci oficierea amenința să se transforme în spectacol alungînd taina și trăirea.  M-am împotrivit „împodobirii“ cu ghirlande, cu brazi încărcați cu globuri și alte nimicuri colorate a spațiilor liturgice în preajma Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Oare există podoabe mai presus de Sfintele Icoane, de Sfintele Moaște? Se știe că bradul de Crăciun a intrat în România odată cu regii aduși să ne conducă destinele, Petre Ispirescu fiind printre cei care     și-au manifestat vehement opoziția la timpul cuvenit. Moda a fost însă degrabă îmbrățișată slugarnic de boierime, de tineretul școlit în Occident și apoi mimetic de mai toată lumea, ignorîndu-se tradițiile autohtone care confereau bradului roluri sacre doar la nunți și la înmormîntări. Spațiul laic a invadat desacralizant spațiul liturgic, ajungîndu-se astăzi să se permită spectacole într-unele Biserici, dansatorii, recitatorii, cîntăreții stînd cu spatele la altare, sau în jurul bradului împodobit cu panglici, cu globuri (simboluri ale nimicului) și beculețe clipocinde – tributuri cerute de potrivnicul ce-și pregătește triumful vremelnic pe tot pămîntul…

Creștinul trăitor tinde să se comporte la fel în Biserică, pe stradă și acasă. Țin cont că Duhul Sfînt pogoară și suflă nu doar cînd și unde se fac rugăciuni și se confecționează rucodelii în spațiile bisericești-monahale, ci și-n lume, după voia Domnului nostru Iisus Hristos, Care o povățuia pe Fotini, la fîntîna lui Iacov, după ce aceasta își exprimase neștiința: Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul cînd nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. (Ioan 4, 20-21). Sfântul Ambrozie de Mediolanum tîlcuiește că femeia a învăţat cu acel prilej tainele dumnezeieşti, anume că Dumnezeu este Duh şi că este adorat nu într-un loc, ci în duh. Ea, de asemenea, a învăţat că Hristos este Mesia şi deci, că Cel Care este încă aşteptat de către iudei, deja a venit[31]. Pe Nicodim Iisus îl lămurește: Trebuie să vă nașteți de sus. Vîntul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul  (Ioan 3, 7-8).

Împreună cu preotul paroh sau independent, cu participarea enoriașilor binevoitori, făcînd o rugăciune colectivă începătoare, tainic urmată la cei deprinși de rugăciunea inimii, se poate da o necesară pildă cetățenească locuitorilor unei așezări oarecare adunîndu-se reziduurile dintr-un spațiu public; de asemenea, se poate pregăti și distribui hrană pentru oamenii fără adăpost, se pot face vizite sistematice celor din spitale, din azile și din pușcării; se poate contribui la ajutorarea cu cele necesare a unor semeni săraci, bolnavi, singuri ori loviți de alte nenorociri ș.a.m.d. Cred că tinerii nu trebuie doar mereu povățuiți (nu degeaba zic ei „dădăciți“ sau „bătuți la cap“!), ci și ascultați. Chiar părintele Arsenie Boca îndemna, la un moment dat, înțelegînd strategia pedagogică a filosofului Constantin Noica de retragere la marginea cetății, acolo unde să-i lăsăm pe tineri să-și spună păsul, iar noi să-i ascultăm, fără să-i întrerupem. Argumentele sale coincid cu acelea la care am ajuns în urma rugăciunilor, ca diriginte aflat adeseori în impas, grație ajutorului Maicii Domnului și a Arhanghelului Mihail: Astfel, o autentică școală ține, în principal, de omul capabil să-i asculte pe ceilalți, ceea ce înseamnă, în esență, o inimă cuprinzătoare și nobilă, care se lasă pe sine deoparte pentru a-l primi pe celălalt cu toate ale sale, ba chiar și cu nevolnicele sale cuvinte. În fond, o inimă lărgită nu poate fi descoperită decît la marginea cetății (v. nota 99, p. 128). Nu întîmplător, ci proniator, peste trei decenii am avut de înfruntat, ca profesor diriginte în gimnazii din provincie și la un liceu bucureștean de periferie, cazuri diverse – destule depășind limita patologicului – din care doar rugăciunile stăruitoare m-au ajutat să ies la liman. Între acestea, la o clasă a XI-a, am avut de soluționat situația unei gravide, care a dus la bun sfîrșit sarcina și, la sfatul meu, o colegă de clasă i-a nășit pruncul. Ulterior, ajutată, eleva și-a susținut diferențele pentru a putea absolvi clasa și s-a putut dansat chiar și la nunta tinerei perechi… Altădată, pe elevii de la o clasă a XII-a i-am dus să ia învățătură și exemplu de trăire și făptuire creștinească la Valea Plopului, de la părintele Nicolae Tănase, care, printre altele, i-a uimit destăinuindu-le unele constatări științifice privitoare la memoria uterului, de unde concluzia necesității fecioriei și a abstinenței înainte de căsătorie și de nașterea de prunci pentru ca ei să fie sănătoși…

După cum arată Sergiu Ciocârlan, Părintele Arsenie Boca atinge multe probleme delicate – în trecut categorisite drept „rușinoase“, ca mai toate realitățile pe care le numim astăzi generic „sexuale“, despre care ni se spune tot mai apăsat că trebuie musai să le discutăm încă din grădiniță, de parcă   n-am mai avea altceva de învățat în Școală[32] – printre care onania, curvia, împreunările în zilele de post și de sărbătoare, avorturile. Consecințele sînt grozave: Bărbatul, așa cum l-au desfrînat viciile, nu mai corespunde instinctului maternității femeii sale și așa trebuie să-și tragă plata: rămîne fără urmași sau și fără soție. Dar să presupunem că, totuși-totuși, i se va nimeri să aibă și urmași. Aceștia vor purta următoarele poveri părintești: o sănătate șubredă, un chip îmbătrînit, diferite neputințe fără leac, iar de scapă cu zile vor fi niște chinuiți ai soartei și slabi de minte (din Cărarea Împărăției, p. 245, citat la p. 131). Preocuparea plină de durere a Cuviosului Părinte Arsenie Boca  pentru om, familie și neam – glosează Sergiu Ciocârlan – este reală și continuă (v. p. 139); dovadă observațiile lui rostite dinaintea celor adunați în Biserică (preluate în Scrieri inedite): Altă durere mare pe care o aveți voi, mamele, dar care atîrnă și asupra taților, sînt copiii lepădați. E păcat strigător la cer! E ucidere la mijloc, nu e ceva ușor. E păcat strigător la cer. Ascultați toți cu luare-aminte. Sîngele lor strigă răzbunare. De aceea nu veți avea noroc[33] cu ceilalți, ci plîns și jale. Răzbunarea sîngelui vărsat se face fără milă, ori că vă ia Dumnezeu și pe ceilalți, ori vor cere însuși capul mamei (…) Și se apropie diavolul de tine și-ți bagă în cap gîndul să iei lumea în cap și să-ți faci capătul. Acesta e glasul împotrivelii tuturor celor ce fac așa. Mare ispitire pățesc mamele care au ucis copii. Iar dacă vrei să scapi tu și ceilalți copii pe care i-ai făcut, trebuie să pui în loc tot atîția copii ai altor femei sărace și să-i botezi. Iar dacă nu, iei și botezați gata, căci știe Dumnezeu cît te mai ține. Și să grijești de dînșii ca de copiii tăi, cu îmbrăcăminte, încălțăminte, făină, bani de școală, pînă-s în stare să-și cîștige singuri pîinea (…) (cf. p. 140). Însutit mai aspre ar fi fost vorbele părintelui ardelean de-ar fi apucat să constate genocidul produs după „libertățile cucerite“ ca urmare a așa-zisei a căderi a regimului comunist-ateist. În prelungirea spuselor sale din urmă cu șapte zeci de ani, cu înfricoșătoare cuvinte încearcă să ajungă azi la conștiințele românilor părintele Nicolae Tănase: „fraților și surorilor, înotăm pînă la genunchi în sîngele pruncilor avortați!“ (citat din memorie). Potrivit statisticilor – arată Sergiu Ciocârlan –, în intervalul 1990-2020, s-au făcut peste opt milioane de avorturi, în afară de avorturile neraportate din clinicile private sau [dintr-unele] spitale de stat, avorturile medicamentoase, ilegale, de cele făcute de românii plecați la muncă în străinătate, de avorturile consemnate ca operații la sarcini oprite din evoluție[34]. Luarea în considerare a acestora ar însemna un număr dublu de avorturi față de cel oficial[35], adică în jur de 17 milioane[36], aproape încă o țară, dacă socotim că, în momentul de față,[37] avem 19 milioane de locuitori. Aceasta este o cumplită povară pe care o purtăm noi, românii:[38] încă un popor, căruia i-a fost luat dreptul la viață, fiecare prunc avînd misiunea sa de la Dumnezeu în istoria noastră (p. 143). Ghilotina anticipatoare a părintelui Arsenie Boca vrea, peste decenii, să decapiteze hidra satanică neiubitoare a neamului românesc care a pus stăpînire pe țară: Astăzi Irod s-a multiplicat: mai nu e familie în care Irod să nu-și ucidă copiii. Doar puțini copii fugari mai scapă cu viață (citat din Cuvinte vii, de la p. 302, cf. idem). Lărgind contextul, trebuie scris că orientarea globalistă actuală este vădit criminală, OMS definind avortul drept „serviciu public esențial și indispensabil“, după cum se menționează într-un abominabil „tratat internațional al pandemiei“, care, dacă va fi semnat de statele membre, le va călca în picioare suveranitatea!

Există soluții – ne asigură Sergiu Ciocârlan urmînd gîndirea părintelui Arsenie Boca – și anume pocăința, ca medicament forte pentru o boală  grea, vindecînd oameni care, pierzîndu-și prima nevinovăție a vieții, să vină la o viață smerită în care se cuprinde acea înțelepciune a înnoirii minții. (p. 169). Pocăința atrage mila lui Dumnezeu și poate schimba istoria, întrucît Cel Ce face „mutațiile genetice“ hotărăște ce să iasă afară din socoteala, din „activul“ codurilor genetice și ce să rămînă activ în viața viitoarei ființe, este Cel Ce asistă creația de la atom pînă la univers și Care le mișcă pe toate în armonie cu structurile genurilor și speciilor creației de la începutul pînă la sfîrșitul creației. „În El trăim, ne mișcăm și sîntem“ (F[aptele] A[postolilor], 17, 28). (Nota 143 de la p. 159).

E de mirare că, în pofida așa-zisului progres al omenirii grație uimitoarelor descoperiri tehnologice din ultimii ani, mai sînt inși cărora Dumnezeu nu le spune încă nimic, întrucît iau întunericul demonic drept Lumină, consideră extincția la care converg toate măsurile globaliste drept Viață și socotesc drept Adevăr discursurile mincinoase neomarxiste preluate „copy-paste“ de cei cocoțați la putere (nu doar în România!) prin grija falșilor lideri care au elaborat „agenda 2030“.

Dacă în prima parte a cărții de care m-am ocupat pînă aici, intitulată Renașterea familiei, am putut însoți pas cu pas, cît m-am priceput,  frumoasa colaborare a autorului cu vrednicul de venerare ieromonah Arsenie Boca, mărturisesc că simt fugindu-mi pămîntul de sub picioare dacă m-aș aventura în analizele teoretice propuse în partea a doua Renașterea neamului. Realitățile pe care orice gînditor onest le observă îndurerat mă îndeamnă să mă întreb retoric: oare mai putem vorbi astăzi despre un popor – fie el aflat la vîrsta copilăriei, cum scria părintele ardelean prin 1941-1942 –, din moment ce numărul de familii care mai viețuiesc în prezent în țară formează abia o populație derutată, incapabilă să iasă măcar la vot în 2018, la referendul pentru familie, străduindu-se disperată doar a supraviețui de pe o zi pe alta, îngurgitînd minciunile de la televizor și mergînd la „vaccinare“, sfîșiată ideologic de bezmeticii securiști organizați mafiotic care ieri-alaltăieri erau mari adulatori ai clanului ceaușist, iar azi sînt fideli politicii antiromânești a unei ridicol-numite „uniuni“ a Europei? Oare cîte secole i-ar mai trebui acestei populații în mare parte dedulcite la libertinajul consumerist ateu adus din Occident spre a ajunge la statutul de popor iar apoi, evoluînd, să dobîndească acea conștiință de sine caracteristică neamului?…

Statisticile ne aduc date îngrozitoare privind natalitatea, în ritmul actual peste patru-cinci decenii populația țării ajungînd la cîteva milioane[39] –  și acelea, vai, metisate „corect politic“, conform „agendei“, cu afro-asiatici…

De bună seamă, avem dreptul de a visa, nu însă de a vinde iluzii!

Meritul fundamental al cărții Renașterea familiei și a neamului românesc în învățătura Părintelui Arsenie Boca rămîne însă de readucere a scrierilor cuviosului ieromonah în atenția cititorilor de astăzi. Dar nu numai scrierile izvorîte dintr-o credință arzătoare sînt grăitoare (amintim spusele apostolului: credința fără fapte moartă este), căci faptele părintelui Arsenie Boca sînt și ele remarcabile: atît rectitorirea mînăstirilor Sîmbăta de Sus și Prislop, cît și lucrările artistice tulburător-înnoitoare. Un val strașnic a stîrnit ideea canonizării sale – de parcă el, care deja e așezat unde-i e meritul, după voia lui Dumnezeu, ar mai avea ceva de cîștigat din aceasta, iar nu noi, nevrednicii! Ca adept al zicerii audiatur et altera pars, mi-am făcut timp și mi-am întunecat pentru cîteva zile dispoziția sufletească parcurgînd „argumentele“ îmbăloșate de venin ale unor „curajoși“ anonimi „experți“ în teologie care au postat mii de pagini pe tema în cauză. Sergiu Ciocârlan le răspunde indirect și-i preiau aprobator frazele: Monahismul însuși este cruce. Cuviosul a arătat cu însăși viața lui cum se trăiește cu adevărat monahismul – murind zilnic pe cruce, lăsîndu-se „vorbit“, „discutat“, „strîmbat“, „denunțat“ și chiar „vîndut“ de către ceilalți (p. 238). Revelator este răspunsul celui acuzat, între altele, și de „vrăjitorie“, pe care l-a dat acestor denigratori: Nu-I voi ușura întrucîtva imensa Lui cruce pe care o duce printre oameni pînă la sfîrșitul lumii, luîndu-mi partea mea? Căci nu I ne putem asemăna în niciunul dintre atributele Lui divine, decît în această cruce între oameni, pe care ei mereu ne-o pun în spate, pînă cînd vor veni și cei ce ne vor bate piroane, „găsind“ viața noastră o „infamie“ (p. 239, citat din Scrieri inedite, cf. nota 230).

E reconfortant să cunoști creștini trăitori optimiști, bine instruiți, patrioți și pilduitor-sîrguincioși precum Sergiu Ciocârlan, care constituie „sarea pămîntului“, capabili fiind să-i redea viața așa cum ni l-au lăsat cu limbă de moarte strămoșii ce și-au vărsat sîngele pentru a-l păstra întregit și curat.

În ceea ce mă privește, pe unde am lucrat purtat de voia lui Dumnezeu prin Sfîntul Arhanghel Mihail, am auzit pînă la lehamite spunîndu-mi-se cu acea falsă înțelepciune pe care o etalează nevolnicii ridicînd un deget și clătinînd capul spre a-și justifica netrebnicia: „Ehei! Cu o floare nu se face primăvară“. Mi-am văzut însă mai departe de treabă însingurat, dar încurajat de optimismul creștinesc dintr-un alt proverb: „Omul sfințește locul“, pe care-mi permit să-l dezvolt în acest context critic: e drept că „omul sfințește locul“ – chiar și pe cel pustiu-părăginit ca-n balada lui Manole –, dar mai important e că, făcînd voia lui Dumnezeu, stimulează gîndirea și făptuirile semenilor săi.

Închinîndu-mă dinaintea frumosului fruct pîrguit oferit de Sergiu Ciocârlan celor ce mai avem ochi de văzut și minte de priceput, mă rog Duhului Sfînt să ducă la rodire în inimile cît mai multor concetățeni fraze precum:

Trezirea conștiinței preoților și creșterea lor în vederea misiunii pastorale atît de însemnate devin […] prioritare în lucrarea de înnoire a minții, de renaștere a familiei și a neamului. Preoții sînt armata Bisericii. De la o armată care nu-și înțelege misiunea, care nu veghează tot timpul, nu poți aștepta vreo izbîndă. În schimb, o armată de conștiințe preoțești trezvitoare poate scoate întreg neamul din slăbănogirea care l-a cuprins (p. 210).

Destinul neamului nostru este cruce – însă cruce în care se ascunde învierea. Pentru renașterea neamului cineva trebuie să se jertfească. Mîntuitorul Iisus Hristos S-a jertfit pentru întreg neamul omenesc (p. 240).

Cele trei dimensiuni ale destinului pe care le-a păstrat cultura română – liniștea în fața morții a păstorului-sihastru, mînăstirea și, totodată, fîntîna din care neamul își astîmpără setea de veșncie și își reînnoiește puterea de viață și mucenicia familiei brâncovenești – sînt evidente în viața Cuviosului [părinte Arsenie Boca]. El și-a asumat destinul acestui neam și ne-a descoperit, prin pronia lui Dumnezeu, o cale de urmat – calea pocăinței lăuntrice – în cuprinsul căreia gustăm Învierea (p. 247).

Doamne, Iisuse Hristoase, Te rog iartă-mi scepticismul din finalul eseului critic de față! Îndrăznesc să-Ți cer ca Tu, Care pe toate le poți, să-i aduci deocamdată acasă pe semenii alungați de nevoi în toată lumea, să-i trezești pe toți cei căldicei și îndeosebi pe cei care nu-Ți cunosc încă atotputernicia închinîndu-se diavolilor! Nu lăsa, rogu-Te fierbinte, ca populația noastră românească să piară, ci, prin nașteri de prunci vrednici,  fă-o să redevină popor în vederea redobîndirii conștiinței de neam creștin la porțile Europei secularizate! Facă-se voia Ta! Slavă Tatălui, Fiului și Duhului Sfînt, acum și-n veci! Amin!

15 gerar 2024 – 10 făurar 2024, Blaasveld, Belgia

[1] Îmi permit să-i redau aici dedicația frumos caligrafiată: „Domnului Mihai Floarea, cu bucurie în Hristos! 9 nov. 2023“.

[2] Sfîntul Munte Athos, Chilia Sfîntului Ipatie, 2023, 250 + 8 pagini.

[3] Atingînd aceste aspecte, menționez că voi soluționa erorile din citatele pe care le voi reda în continuare, la unele indicînd în note anume cele îndreptate. Păstrez la dispoziția autorului și alte peste optzeci de observații filologice asupra întregii lucrări în vederea unei eventuale reeditări revizuite.

[4] În eseurile mele folosesc cu rol peiorativ ghilimelele pentru sintagma uzitată mașinal de istorici spre a marca micimea spirituală, mai precis orgoliul, meschineria, lăcomia și cinismul conducătorilor unor țări ce-au progresat prin cuceriri, jafuri, samavolnicii și crime mergînd pînă la genocid.

[5] Scriu în cunoștință de cauză, așa cum am anticipat într-una dintre frazele mele introductive, referindu-mă la cazul fiicei mele care, după multe umilințe îndurate, a fost obligată să plece împreună cu soțul ei în căutarea unor locuri de muncă în Belgia!

[6] În text, greșit, aici s-a pus punct.

[7] În text s-a pus punct.

[8] În text s-a pus punct.

[9] Am modificat din motive eufonice acest ultim enunț: „să recunoască că au dat un sfat prost“.

[10] În text aici s-a pus punct. În continuare, după conjuncția și am pus virgula ce fusese omisă, dar era cuvenită pentru a face perechea necesară delimitării condiționalei.

[11] Am pus semnul întrebării în locul punctului din text pentru că este mai potrivit contextului. În continuare am eliminat conjuncția „căci“ adăugată de părintele Arsenie Boca, pentru că sintactic ea e inutilă și, în plus, nu servește argumentării.

[12] Am eliminat de aici punctul.

[13] Am antepus adjectivul pentru evitarea cacofoniei!

[14] Am eliminat punctul.

[15] Preiau două definiții ale acestui termen ilustrativ pentru conceptul de limbă de plastic: A) „Transumanismul este o clasă de filosofii care caută să ne îndrume către o condiție postumană. Transumanismul împărtășește multe elemente ale umanismului, inclusiv respectul pentru rațiune și știință, devotamentul față de progres și o valorizare a existenței umane (sau transumane) în această viață. […] Transumanismul diferă față de umanism prin recunoașterea și anticiparea modificărilor radicale ale naturii și posibilităților vieții noastre, rezultînd din diverse științe și tehnologii“ […]. (Cf. Max More, Principiile Extropiei, 1990). B) Transumanism-„1. Mișcarea intelectuală și culturală care afirmă că este posibilă și de dorit îmbunătățirea fundamentală a condiției umane prin rațiune aplicată, în special prin dezvoltarea și accesibilizarea pe scară largă a tehnologiilor care să elimine îmbătrânirea și să mărească mult capacitățile umane intelectuale, fizice și psihologice.
2. Studiul consecințelor, promisiunilor și potențialelor pericole ale tehnologiilor care ne vor permite să depășim limitările umane fundamentale și studiul conex al problemelor etice implicate în dezvoltarea și utilizarea unor asemenea tehnologii.“ (Nick Bostrom și David Pearce, Declarația Transumanistă, 1998).

[16] Cf. I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută, Actul 3, scenele 3 și 5.

[17] Citatul redă ideea folosind cuvîntul „geneze“, azi ieșit din uz. Am înlocuit tacit și în alte citate următoare termenul.

[18] În text, greșit „acopăr“.

[19] Ambele enunțuri se regăsesc la p. 238 în op. cit. (cf. nota 36).

[20] Op. cit., p. 231 (cf. nota 42).

[21] Am renunțat aici la punct pentru a asigura fluență comunicării.

[22] Scrieri inedite, p. 335, citat în cartea pe care o comentez la pp. 66, 67 (cf. nota 43).

[23] Cf. Ion Creangă, Prostia omenească, publicată prima oară  în Învățătorul copiilor, ediția III, Iași 1874.

[24] V. Cărarea Împărăției, p. 286 (v. nota 75).

[25] Idem, p. 282 (nota 75 de la p. 101).

[26] Denumită „Agenda 2030 a ONU“ cu „17 obiective de dezvoltare durabilă“ vizează de astă dată nu crearea unui om nou, precum intenționa comunismul, ci a unui cetățean global care sprijină aceste obiective, între care, desigur, figurează și teoria queer (sau LGBT) ce e împotriva a tot ceea ce este „normal“ în sfera sexualității, de exemplu: heterosexualitatea, a fi un bărbat „cisgender“, familia formată dintr-un tată, o mamă și copiii lor biologici etc. James Lindsay observa că modelul spre care ne împing acești lucrători fățiși ai satanei se poate vedea în China (cf. https://www.activenews.ro/covid-era-covid-si-marea-resetare-the-great-reset/De-la-Marx-la-Woke-Scurta-istorie-a-marxismului-cultural-radacinile-marxiste-ale-teoriei-queer-si-LGBT-agenda-neomarxista-a-ONU-si-a-Forumului-Economic-Mondial-182456 ).

[27] Reproduc un fragment edificator îndreptînd tacit erorile de ortografie și de punctuație: Temerile noastre nu pornesc dintr-o poziție egoistă, nici din dorința de sciziune sau de răzvrătire, ci din multă sinceritate și dorință de mîntuire. Aceste neliniști ale noastre privesc proiectele document ale acestui „mare sinod“ și în primul rînd „relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine“, în care, deși la primul punct se recunoaște conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, la punctele 4,5,6,7 se alterează dogma celei uneia sfinte, sobornicești și apostolești Biserici, așa cum s-a hotărît la Sfîntul Sinod al II-lea, recunoscînd celelalte erezii ca Biserici. (…) Proiectele documentului nu numai că nu recunosc celelalte biserici ca erezii și eterodocși, dar și promovează o unitate cu aceștia, așa cum se arată la paragrafele 4, 5, 6 și 12, nefiind în duhul teologic al Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe; ele reprezintă, de fapt, mesajul fundamental al proiectului. Or, niciodată Biserica Ortodoxă nu a căutat unitatea cu ereticii (arieni, monofiziți, monoteiți, iconoclaști), ci dimpotrivă, mădularele vii ale ei sînt în permanentă unitate deplină între ele și cu capul Bisericii – Hristos Cel Înviat. (…) Un alt punct este articolul 22, în care „marele sinod“ își alocă dreptul de a fi ultimul judecător competent în materie de credință, uitînd faptul istoric că întotdeauna pliroma bisericii care constituie conștiința dogmatică veghetoare a Bisericii este ultimul factor decizional (…).

[28] Redau fragmentar: (…) acceptarea neortodoxelor și necreștineștilor trepte episcopale este de ajuns spre a ne face să strigăm cu durere: Părinte și Păstor al turmei celei cuvîntătoare a lui Dumnezeu, respingeți Sinodul din Creta! (De asemenea, întrunirea din Grecia) nu a respectat principiile fundamentale ale sinodalității ortodoxe în general și ale Sinoadelor ecumenice în special (…), motiv foarte întemeiat pentru a respinge Sinodul din Creta (…) Rătăcirile ecumenismului, ultraclericalismului și etnofiletismului care au condus la felul în care a fost organizat și [s-a] desfășurat răzbat în documentele sale, stîrnesc reacții tot mai puternice. Chiar dacă nu se aud pînă la înălțimea Sfintului Sinod, vocile care cer întreruperea pomenirii ierarhilor sînt multe, foarte multe și foarte hotărîte (…). Este limpede că respingerea Sinodului din Creta este cea mai clară și eficientă vindecare a tuturor acestor valuri și rătăciri, de fapt singura vindecare cu putință (…). Din comunicatul Biroului de presă al Arhiepiscopiei Iașilor ca reacție la această scrisoare și la alte asemenea critici rețin: Comunitățile și confesiunile creștine eterodoxe s-au îndepărtat în elementele doctrinare fundamentale de la credința cea adevărată, așa cum a fost și este aceasta cunoscută, trăită și mărturisită de Biserica Ortodoxă (…) „Acceptarea denumirii istorice a altor biserici și confesiuni eterodoxe“, așa cum menționează documentul Sinodului din Creta, nu înseamnă și acceptarea erorilor doctrinare sau eclesiologice ale acestora. Învățăturile și practicile greșite ale eterodocșilor (ex.: o singură fire în Hristos, Filioque, primatul papal, hirotonia femeilor și altele) sînt erezii și le consider ca atare. Relațiile ortodocșilor cu eterodocșii pot avea loc numai pe baza convingerii că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfîntă, Sobornicească și Apostolească, iar comunitățile și confesiunile eterodoxe s-au îndepărtat de la Adevăr și au îmbrățișat învățături și practici greșite. În relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine trebuie exclus orice compromis doctrinar. Concepții precum: teoria ramurilor, teoria pierderii unității Bisericii, rugăciunea în comun cu eterodocșii sau alte idei și practici necanonice nu pot fi acceptate în viața Bisericii Ortodoxe (…) V. https://atitudini.com/2016/05/scrisoare-adresata-inaltpreasfintitului-teofan-de-catre-monahi-din-mitropolia-moldovei-si-bucovinei-in-vederea-sinodului-din-creta-iunie-2016/

[29] Redau spre luare-aminte doar cîteva considerații clare privind acest păcat de moarte: Sf. Ioan Damaschin (†749): Să ne păzim cu toate puterile noastre să nu primim împărtășire de la eretici, nici să le-o dăm acestora, ca să nu ne facem părtași relelor lor credințe și pentru a nu fi condamnați împreună cu ei. Sf. Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului (sec. X), Epistola I către papa Nicolae: Cea mai bună comuniune este comuniunea în credință și în dragostea adevărată… Nu există nimic mai minunat decît Adevărul! Există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolească și sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două, iar celelalte sînt sinagogi ale celor ce viclenesc și sinod al răzvrătiților. Noi, drept-credincioșii creștini, acestea gîndim, așa credem, acestea le vestim. Este nevoie să păzești toate fără nicio excepție și, mai presus de toate, cele ale credinței, pentru că, dacă ai devia cît de puțin, păcătuiești păcat de moarte… Și acestea care au fost hotărîte la Sinoadele ecumenice și de obște, trebuie ca toți să le păzească și toți cîți păzesc cele pe care fie unul dintre Părinți le-a scris în chip particular, fie un sinod local le-a statornicit, au dreapta judecată. Dar pentru cei care nu le primesc este înfiorătoare neglijență. Sf. Nicodim Aghioritul († 1809): Se cuvine să ne îngrădim pe noi înșine și să ne separăm de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greșeală privitor la cele ce țin de credință și de adevăr, așadar se vădesc a fi eretici sau nedrepți.

[30] A fost o megaexcrocherie-testare planetară pentru care organizatorii ar trebui să fie judecați după modelul consemnat de istorie în 1945-1949 la Nürnberg.

[31] Cf. Isaac, sau despre suflet, 4.26, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton.

[32] Nici istorie, nici matematică, nici fizică, nici chimie, nici limbi străine, ca să nu mai amintesc de limba maternă, româna, prin unele măsuri viclean instrumentate dinafară ajungînd a fi învățată după metodele aplicate deprinderii francezei, englezei, chinezei etc.!

[33] Cuvînt controversat; între creștini sînt preferabile izbîndă, reușită, succes, bucurie etc.

[34] Subliniez corectitudinea exprimării scriitorului, în contrast cu aceea oficială, manipulatoare lingvistic „întreruperi de sarcini“, cum mint practicanții unor asemenea crime… „legale“!

[35] Aici am înlocuit punctul cu virgula pentru că ideea merită o exprimare fluidă, elevată.

[36] Idem.

[37] Am socotit necesară aici o pereche de virgule.

[38] Am înlocuit punctul prin două puncte spre a se continua firesc fraza explicativă, altminteri obținîndu-se un enunț eliptic.

[39] O analiză a ONU privind modul în care demografia României va evolua în următoarele decenii estimează că, pînă în anul 2100, populația ar putea scădea chiar pînă la 8 milioane de locuitori, dacă rata natalității va rămîne constantă sau va scădea (cf. https://romania.europalibera.org/a/tara-in-service-romania-dispare-natalitatea-de-prabuseste/32550345.html )