Mă gândesc că, dacă nu o să scriu despre oamenii care m-au ajutat să devin om, o să mă pedepsească Dumnezeu. Să treci prin viaţă ca o plantă, fără să bagi de seamă cine îţi toarnă apă la rădăcină, e un mare păcat. Oare nu s-a scris undeva despre un popor vegetal? Fereşte-mă, Doamne, de acest păcat.

Era într-o luni, să fi fost sfârşit de noiembrie sau început de decembrie 1961; şedinţele Secţiei I – Matematică a Academiei se ţineau întotdeauna lunea. Cu o zi înainte, ploaia măruntă se transformase în lapoviţă iar umezeala şi frigul te pătrundeau în oase. De dimineaţă, sobele Casei Bozianu duduiau încercând să încălzească pereţii. Urma ca şedinţa de analiză a activităţii Observatorului Astronomic să se ţină în sala octogonală a clădirii ce amintea de Unirea Principatelor Române. Aveau să vină acolo academicienii secţiei de matematică, marii profesori care formaseră generaţii de matematicieni; ca mai toţi colegii mei, simţeam o vagă emoţie la gândul că, indirect, vor aprecia şi munca mea. La zece fără un sfert, cercetătorii, tineri toţi, cu excepţia domnişoarei Marcus, îşi ocupaseră cuminţi locurile pe băncile ostile de lemn, cu vopseaua jupuită mai peste tot. O masă lungă, aproape cât sala, trebuia să ne despartă de zeii noştri care urmau să stea pe scaune cu tapiţerii de piele sau pluş.

La zece, au apărut în uşă şefii de secţie ai Observatorului, Călin Popovici şi Constantin Drâmbă, întreţinând o conversaţie deferentă cu directorul adjunct, Nicolae Dinulescu, membru ilegalist al Partidului Comunist Român, de curând întors din Turcia, unde fusese ambasador – sau capuchehaie, cum ar fi spus altădată aceia care hotărâseră în aceeaşi sală Unirea. Apoi au intrat, introduşi cu amabilitate de către zeul protector al casei – adică de Moşu, cum îi spuneam noi directorului, academicianul Gheorghe Demetrescu –, ceilalţi zei, academicienii Miron Nicolescu, Octav Onicescu, Caius Iacob, Gheorghe Marinescu, Alexandru Froda, Nicolae Teodorescu, mai toţi salutându‑ne cu simpatie. Erau frumoşi, impecabili în ţinuta lor profesorală şi în acord dominant cu înălţimea sălii şi chiar cu răceala umedă a aerului.

Trecuse „sfertul academic” şi ei şi noi şuşoteam uşor neliniştiţi, pentru că nu se putea începe fără marele Grigore Moisil. În încăpere era o rumoare plăcută, când, deodată, în hărmălaie de lătrături de câini, din curte s-a auzit un ţipăt grav, abia inteligibil, articulând cuvântul „ajutor” de câteva ori. Înăuntru, şoaptele amuţiră. Afară, câinii îşi transformaseră lătratul într-un urlet prelung, iar vocea curierului Observatorului în zadar căuta să stăpânească situaţia. În grabă, cei doi şefi de secţie şi directorul adjunct îşi părăsiseră locurile, ieşind în curte. Directorul adjunct ajunse înainte şi, cu câteva vorbe, îşi linişti câinele şi cu asta şi pe celelalte potăi care-i ţinuseră isonul. În sală, roşu de sperietură, bâiguind cu vocea-i de bas, a intrat atunci Grigore Moisil. Situaţia era tragică. Eram un institut care făcea matematici aplicate, cum se spunea atunci, a cărui activitate trebuia analizată de vârfurile matematicii din ţară, şi iată că încercarea noastră de a fi măcar ospitalieri eşuase lamentabil: câinii din curte, zărind statura ciudată a profesorului venit mai târziu, purtând un fel de palton de blană de oaie şi o căciulă ţurcană ţuguiată, s-au speriat, au început să urle şi să se repeadă ca la urs. Acum, mormăind, profesorul cerea apă şi, apăsându-şi pieptul pe sub blana paltonului, spunea că pulsul depăşise o sută şaizeci de bătăi pe minut. A băut pe nerăsuflate paharul cu apă şi, fără să-şi scoată căciula, a declarat:

– Plec, aduceţi-mi o maşină. Am venit cu inimă bună şi m-aţi primit cu inimă de câine, ca pe un duşman… Auzi, au asmuţit câinii pe mine! Credeam că sunteţi oameni… Plec.

Directorul adjunct schiţa în zadar printre buzele-i subţiri vorbe de scuză…

– Plec… Auzi, dragă, plec şi pe aici nu mai calc niciodată, auzi? Să se ţină şedinţa la Academie, printre oameni, nu printre câini.

– Nu rămâne decât să amânăm şedinţa…“ – a propus cu grai dulce moldovenesc, calm, Gheorghe Vrânceanu.

– Într-o luni, la o şedinţă de secţie; să se vorbească pentru o sală la Academie“, a îndrăznit Gheorghe Demetrescu.

Pe scurt, întotdeauna exact, Nicolae Teodorescu – Nae, cum îi spuneam noi, a întrebat:

– Peste trei săptămâni, sau patru?

Profesorii şi-au scos agendele să noteze. Toţi, în afară de Octav Onicescu, aveau puse paltoanele pe umeri; elegant, sfidând frigul din odaie, a zâmbit amabil către noi şi, pe un ton prietenos, a replicat:

– Luni 25 decembrie nu o să pot veni. Eu, şi în timpuri mai grele, pe 25 decembrie m-am dus la biserică.

Fu o clipă de tăcere. Sculându-se în picioare, Caius Iacob anunţă:

– Şedinţa se va ţine în luna ianuarie…, ca să avem timp să găsim o sală.

Am recapitulat atunci repede în minte: din 1948, de la reforma învăţământului, în ţară nu mai avusesem Crăciun. De treisprezece ani, pentru mine, 25 decembrie devenise o zi de lucru oarecare. Ştiam: Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Germania de Est sărbătoreau Crăciunul. Noi de ce nu? Aflu acum că populaţia ţării mele este 87% creştin-ortodoxă. Aşa să fie?

Îmi amintesc acum că, demult, să fi fost în 1975, ne-au pus să scriem rapoarte lungi de activitate ca să ne justificăm existenţa; umblau zvonuri că voiau să desfiinţeze astronomia românească – şi pe atunci nimic nu era mai aproape de adevăr ca un zvon. Ei bine, îmi amintesc că, la ananghie fiind, am vrut să umplu opusul de cuvinte care urmau să caracterizeze şi să justifice cât mai bine activitatea mea de douăzeci de ani… Am primit această încurajare de la profesorul Octav Onicescu: „Observatoarele astronomice sunt intermediarele dintre noi pământenii şi cer, o afirmaţie şi o garanţie a unităţii dintre cer şi pământ. În totalitatea lor, observatoarele constituie un organ unic regulator al timpului pe întreaga suprafaţă a Pământului, pe uscat, în aer şi pe apă. Ele constituie adevărate laboratoare pentru verificarea marilor teorii ale fizicii materiei…“

Și legătura dintre omul care, în ale sale „Reflecții despre astronomie“, îmi aprecia indirect căutările din nopţile petrecute la lunetă şi Moş Crăciunul anului 1961 s-a zidit în mine şi a lucrat de fiecare dată când am luat parte la slujba Naşterii Domnului – şi asta după ᾽89. El m-a învăţat să preţuiesc primul dar pe care mi l-au oferit martirii Revoluţiei, după 41 de ani de nesărbătoare şi încă unul de sărbătoare abia mijindă: Crăciunul fără condică de prezență și fără lista celor care lipseau de la serviciu.

Aprindeți o lumînare pentru veșnica pomenire a acelor martiri, aprindeți-o la Liturghia de Crăciun.

Notă: Din vol. Coloana. Momente, schițe, mărturii, București, Editura Vremea, 2009, pp. 118-122. Publicat și în „România liberă”, Suplimentul „Aldine”, nr.347, 2002.