Anele și zidirile Țării – borese cu îngeri în traistă

Trăitor într-o „zariște cosmică”, după cum spunea Blaga, satul românesc stă la fundamentul națiunii noastre și este cel care a făcut ca acest neam să dăinuie.

Satul, așa simplu și încercat și sărac și de prea multe ori prăduit, a fost creator de valori morale și culturale care au consolidat comunități și au conturat acel filon identitar căruia i se revendică azi, pe drept, neamul românesc.

Liviu Rebreanu spunea cândva, într-un discurs de recepție la Academia Română,  că „Suntem și vom fi întotdeauna neam de țărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat și ca putere culturală atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului. Dar mai atârnă, în egală măsură, de felul cum va fi utilizat și transformat acest aur în valori eterne”.

Rezervorul acesta de aur al satului a fost păstrat cu sfințenie și mereu îmbogățit mai ales și de ele,  Anele, Linele, Măriile, Istinele, Ilincile, Dochiile și ce alte nume, doar de Dumnezeu neuitate, au purtat, ele boresele care au pus, generații după generații, pe umerii lor, zidirile satului și prin sat, zidirile țării.

Ele au mângâiat pământul și au dat din sufletul lor rodirilor, ele au descântat apele și s-au plecat cerului, ele au dăruit lumii mici în care trăiau, dar și Țării, prunci frumoși și buni și atârnându-se cu o mână de toarta cerului și cu una de inima pământului, au purtat pe umeri fragili de femeie, o lume.

Nu o dată satul a rămas pe mâinile lor, nu o dată satul a renăscut din mâinile lor, nu o dată satul a înflorit din strădania lor căci ele, Anele, Linele, Măriile, Istinele, Ilincile, Dochiile și ce alte nume, doar de Dumnezeu neuitate, au purtat, ele boresele au dat mereu viață satului, au dat viață, prin sat Țării, au clădit din aurul sufletului lor frumosul de jur împrejur, zidindu-se în clădirea lor așa cum Manole a zidit cândva, poate ca o reprezentativă repetiție, frumosul în jurul Anei lui.

Câte Ane, Line, Mării, Istine? Doar Dumnezeu știe căci El are scris în cartea vieții strădania fiecăruia și doar pentru El nu este nimeni necunoscut.

Am moștenit atâta frumos, atât în planul spiritual cât și în cel material și uităm că iile pe care noi le copiem azi şi le facem brand românesc, pentru care facem campanii și evenimente, pentru care ne bucurăm când le vedem prețuite de străni, au fost concepute de ele, necunoscutele Ane din zidirile Țării. Noi doar le-am căpătat ca și concept, un concept care, dacă ar fi fost înscris ca și marcă înregistrată, ar fi trebuit să se facă pe numele lor, ale tuturor Anelor din zidirile Țării, căci ele au fost cele care au ridicat un meșteșug casnic la rang de artă, ele au fost cele care au făcut dintr-un simplu veșmânt o creație de designer, fără studii, fără finanțări, fără proiecte ci doar din aurul sufletului lor. Câtă bogăție au putut avea în suflet ca să creeze atâta frumusețe!

Admirăm cămășile cusute delicat și maramele străvezii, ne împăunăm cu costume pe care le vrem autentice și le plimbăm cu mândrie prin lume, fără – de cele mai multe ori – să conștientizăm că acolo, în aceste frumuseți sunt crâmpeie din aurul sufletului lor, al acestor atâtea generații de femei care au știut a lega cerul de pamânt, nu doar plecându-și genunchii la rugăciune ci și înălțând fruntea pentru a simți stelele.

Au știut să coboare cerul pe pânză, au știut să curgă râurile printre stele și să aducă adierile vântului printre florile iiei, cosând veșmânt de măiestre cu mâinile asprite de la lucrul pământului și parfumate de frământatul pâinii, legănând pruncul și adunând comori de vers, tot din bogăția sufletului lor, cântec de leagăn, cântec de dor sau de mulțumire, de bucurie sau de tristețe.

Au adunat flori și ierburi și ne-au lăsat leacuri, ele neștiutele, nepomenitele, anonimele, leacuri pentru care unii primesc astăzi premii, au descântat și au binecuvântat, au amestecat, au dat putere prin credința cu care le-au făcut și folosit. Au știut că pot, au crezut și au îndrăznit.

Au căutat către cer să vadă „cum șade Maica Lună” ca să știe când se cuvine să samene, când se cuvine să sădească pentru ca rodul să „hie bun”și când trebuie să-și vadă de alte rânduieli.

Rostuiau nunțile și botezurile și înmormântările căci ele erau cele care știau rostul, asistau nașterile, pregăteau, ajutau, dăruiau, învățau, sfătuiau…

Au dăruit cerului ceea ce era al cerului și pământului ceea ce i se cuvenea și au privit viața și cerul și pământul ca pe un dar de la Dumnezeu, fără să se mândrească vreodată că și ele, Anele, Linele, Măriile, Istinele, Ilincile, Dochiile și ce alte nume, doar de Dumnezeu neuitate, au purtat, ele boresele, erau și ele parte importantă din ceea ce dădea viață.

Și-au petrecut, de atâtea ori, în atâtea generații, copiii sau soții, tații sau logodnicii, până la capătul satului, când aceștia plecau pe front. Au ascuns o lacrimă în broboadă, au ridicat un gând de pază către cer și s-au întors către case cu dorul. Doar cu dorul. De multe ori, de prea multe ori au rămas doar cu dorul şi au aprins lumânare la un mormânt, uneori mormânt fără cătană, dar au aprins lumânare și la margine de drum pentru toate cătanele fără mormând, Rânduiala „grijirii” morților era tot pe umerii lor căci ele știau cum se cade a lumina calea către „ceea lume”, iar gestul lor lumina cerul.

Dacă cineva ar avea răbdarea să compare creația lor din astfel de vremuri ar vedea în florile iilor, în puii și picăturile cusute, în culori și în motive, atât dorul cât și tristețea, atât rugăciunea cât și umilința, atât speranța cât și singurătatea. Dacă…

Gândul lor zbura pavăză spre cei plecați departe, dar umerii se plecau să preia satul, căci viața trebuia să meargă înainte, iar ele erau cele ce rămăseseră să construiască, erau câmpuri de lucrat, prunci de crescut, gospodărie de grijit, fire de impletit și cusut, drumuri de îndreptat, nutreț de făcut și câte alte zidiri. Niciodată nu le-a fost ușor, dar găseau întotdeauna puterea de a zâmbi pruncului, de  a vorbi blând vitei din bătătură, de a pune o floare sau de a creea minunății cu acul, suveica și firele. Atâta amărăciune simțeau uneori, dar  totuși atâta frumusețe dăruiau sau lăsau moștenire.

Pentru că „nime nu să cade să hie sângur” găseau putere și resurse, din sărăcia lor, să se rânduie și să îngrijească și bătrânii rămași singuri. Boresele „cu îngeri în traistă” fugeau cu oala cu mancare și un „șchimb de haine curate” la câte o bătrână beteagă sau un bătrân, căci „n-ar hi păcat de Dumnezeu”, dacă n-ar fi făcut asta?

De unde atâta putere? De unde atâta determinare? Din aurul sufletului lor. Știau a-i da valoare.

Lumea în care au dăltuit ele viață s-a schimbat, dar moștenirea lor a rămas. Mai este încă ceva din aurul din sufletul lor. Cât va mai fi. Grea sarcină pentru cei ce doresc s-o ducă mai departe fără a „sparge potirul ”.

Satul s-a schimbat și el,  poate firească trecere înainte, astăzi lucrurile se construiesc într-o altă cheie, dar durăm azi fiindcă de-a lungul timpului, de atât de multe ori, umerii slabi de țărancă au purtat pe ei greutatea lumii.

Anele , Linele, Măriile, Istinele, Ilincile, Dochiile și ce alte nume, doar de Dumnezeu neuitate, au purtat, ele boresele au fost temelie vie în zidirile „Țării”.

Despre ele… despre ele ar trebui să vorbim în fiecare zi căci fără ele n-ar fi existat civilizația satului, fără ele n-am fi putut vorbi de arta populară, fără ele n-ar fi existat gastronomie locală, fără ele nu ne-am fi putut mândri azi cu atâtea modele de iie, cu atâtea grupuri de „creatori” şi „creatoare”, cu atâtea evenimente azi inspirate din… zidirea lor.

Despre ele… și pentru ele să aprindem și să luminăm căi spre stelele pe care le-au oglindit în lacrimi, printre florile pe care le-au coborât pe pânză, către râurile în care și-au albit pânzele și și-au plâns dorurile, pentru că acolo unde ultimele Ane s-au dus pe scara cerului… satul a murit.

Și mai ales să nu uităm că aurul din sufletul lor … ni l-au lăsat nouă, vom putea oare să ținem și noi, pe umeri, moștenirea?