Apoziţia şi incidenţa – două (NON)raporturi sintactice!?

asist. univ. drd. Cipriana-Elena PEICA

DEPARTAMENTUL  DE  LIMBA  ROMÂNĂ ŞI LINGVISTICĂ GENERALĂ

FACULTATEA DE LITERE

UNIVERSITATEA BABEŞ–BOLYAI, CLUJ–NAPOCA

 

Motto:

„(…) nimic din ce intră în zona paranteticului  – nici segmentele incidentale, nici cele explicative – nu este funcţie, pentru că, prin însuşi faptul de a se situa între paranteze, nu actualizează valenţe.”

(D. D. Draşoveanu)

În cadrul demersului pe care îl propunem vom prezenta fiecare dintre aşa-zisele relaţii/raporturi sintactice, respectiv ,,relaţia” de apoziţie şi pe cea de incidenţă, din dorinţa de a contura un tablou coerent al acestora, tablou pe baza căruia ne vom susţine şi concluziile pe care le considerăm ca fiind valide.

 

I. ,,Relaţia” apozitivă

Iorgu Iordan şi Vladimir Robu, în lucrarea comună intitulată Limba română contemporană, fac referire la relaţia de nondependenţă apozitivă ca fiind acea relaţie care are valoarea echivalenţei relative a două unităţi prin aceeaşi referinţă. Relaţia apozitivă se consideră a fi o relaţie mediată care provine dintr-o propoziţie metalingvistică subadiacentă, în care una dintre cele două unităţi este definită prin cealaltă considerată termen definitoriu. Autorii consideră că relaţia apozitivă ar putea fi considerată ca o echivalare între un termen difiniendum şi unul definiens, care au aceeaşi referinţă, în acest mod caracterul nondependent fiind relevat, precum şi posibilitatea relativă a schimbării reciproce a poziţiilor ocupate în structură de cei doi termeni. Relaţia apozitivă nu poate fi asimilată nici cu coordonarea, de care o distinge trimiterea la aceeaşi referinţă şi aspectul metalingvistic al valorii semantico-gramaticale, nici cu subordonarea, de care o distinge caracterul bilateral al nondependenţei[1] .

În Gramatica limbii române, Dumitru Irimia defineşte relaţia de apoziţie ca fiind „expresia sintactică a intersectării a două sau mai multe perspective semantice din care este interpretată la un moment dat o aceeaşi realitate extralingvistică”[2]. Autorul consideră că între termenii relaţiei de apoziţie se instituie un raport de echivalenţă gramaticală.

Pe aceeaşi linie teoretică referitoare la tipologia raportului apozitiv merge noua ediţie a Gramaticii limbii române din 2005[3], precum şi lucrarea din 2010, Gramatica de bază a limbii române, lucrare în care apoziţionarea reprezintă o relaţie de echivalenţă discursivă şi referenţială între doi constituenţi, dintre care unul este baza, iar celălalt este apoziţia[4]. În cadrul acesteia din urmă se consideră că această relaţie se deosebeşte de relaţiile subordonatoare propriu-zise prin următoarele patru elemente:

  • Din punct de vedere semantic, baza reprezintă o entitate căreia i se asociază o denotaţie de tip individ, iar apoziţia este un predicat logic/semantic care se referă la individ.
  • Relaţia apozitivă poate apărea în orice grup sintactic (nominal, adjectival, adverbial, prepoziţional, verbal).
  • Acest tip de relaţie se realizează prin juxtapunere, cu ajutorul apozemelor sau cu ajutorul unor conectori subordonatori.
  • Apoziţia este obligatoriu izolată (prozodic, prin pauze, iar grafic, prin virgule) şi este obligatoriu postpusă bazei.

Gh. Constantinescu–Dobridor în lucrarea Sintaxa limbii române defineşte relaţia apozitivă ca fiind una de tip special, deosebit de cel de coordonare şi de cel de subordonare, evidenţiat cu ajutorul intonaţiei, a pauzei şi a punctuaţiei. Acesta se stabileşte între doi termeni: primul primeşte o explicaţie, este termenul explicat de către cel de-al doilea termen cu funcţie de apoziţie (Prietenul meu, compozitorul, s-a bucurat foarte mult.) [5].

Prin conţinutul ei, prin precizările pe care le aduce, prin termenii explicaţi, raportul apozitiv seamănă oarecum cu raportul de subordonare dintre atribut şi substantivul determinat, motiv pentru care a fost şi mai este considerat de gramaticile elementare un raport de subordonare (în primul rând, atributiv). Situarea apoziţiei în afara atributului substantival este justificată, din moment ce există un atribut în nominativ, de tipul: Profesorul Petrescu vine mâine. (o falsă apoziţie). El nu se poate echivala cu acesta sau cu un complement, pe de o parte, deoarece în raportul apoziţional cei doi termeni se referă la una şi aceeaşi persoană, la unul şi acelaşi obiect, în vreme ce în raportul de subordonare, fiecare termen subordonat reprezintă o persoană, un obiect, un autor real, iar pe de altă parte, deoarece în raportul apoziţional cei doi termeni pot lipsi în egală măsură din enunţ, în timp ce în raportul de subordonare numai termenul subordonat, cel regent fiind obligatoriu prezent[6] şi, nu în ultimul rând, deoarece în raportul apoziţional dintre  cei doi termeni, topica este întotdeauna aceeaşi: termenul apoziţiei este aşezat întotdeauna şi în mod obligatoriu după termenul explicat.

Prin valoarea morfologică identică a termenilor, prin acordul în număr, în caz şi chiar în gen (care poate exista, în anumite condiţii, între termenii acestora) şi printr-o anumită simetrie de construcţie a termenilor (care pot fi precedaţi de aceeaşi prepoziţie) raportul apoziţional seamănă cu raportul de coordonare :

S-a întâlnit cu Ion, cu Petre, cu fraţii lui.

(cu) Ion, (cu) Petre – raport de coordonare

(cu) fraţii – raport apoziţional faţă de celelalte două substantive (cu) Ion, (cu) Petre[7]

În lucrarea Probleme de sintaxă a  limbii române actuale,  Ion Diaconescu pe de altă parte consideră apoziţionarea, ca şi coordonarea, o expansiune poziţională fie a unei propoziţii principale, fie a unei propoziţii secundare subordonate. Mai frecvent propoziţia apozitivă are ca antecedent o parte de propoziţie. Atunci când antecedentul este o frază anterioară, propoziţia apozitivă capătă valoarea de apozitivă contextuală. Două apozitive care se referă la acelaşi antecedent, pot apărea în relaţie de coordonare (Călătoreşte cu trenul, cu avionul, cu ce-i place şi cu ce poate)[8].

Autorul consideră că relaţia de apoziţionare fiind o expansiune poziţională a antecedentului cu care este coreferenţială, nu este generatoare de funcţii. De aceea propoziţia apozitivă este neanalizabilă ca raport funcţional, ea reprezentând o altă ipostază a antecedentului[9].

În Gramatica limbii române, Dumitru Irimia consideră apoziţia ca fiind funcţie sintactică şi dezvoltă o întreagă teorie în acest sens[10]. D.D. Draşoveanu suţine şi demonstrează că „nimic din ce intră în zona paranteticului  – nici segmentele incidentale, nici cele explicative – nu este funcţie, pentru că, prin însuşi faptul de a se situa între paranteze, nu actualizează valenţe. Nici reala apoziţie, din acelaşi motiv, nu este funcţie, ea nefiind decât repetarea, copia, duplicatul unei funcţii date.”[11]

Ne alăturăm şi noi acestei opinii conform căreia apoziţia este în nonraport cu termenul antecedent, nu este în relaţie cu acesta, nu este un contractant al acestuia. Semnele explicite şi materiale ale acestui nonreaport sunt pauzele de la stânga şi de la dreapta, pauze izolante marcate în scris prin perechea de virgule sau semne echivalente.

În consecinţă, nu există un raport sintactic apozitiv. Relaţia apoziţiei cu termenul antecedent este de natură parantetică, exclusiv semantică.

 

II. ,,Relaţia”  de incidenţă

În lucrarea Probleme de sintaxă a  limbii române actuale,  Ion Diaconescu denumeşte acest raport ca supraordonare şi consideră ca acesta nu este un raport propriu-zis, deoarece două unităţi propoziţionale nu aparţin aceluiaşi plan de comunicare: una se realizează ca expresie a actului de comunicare, iar alta, ca expresie a atitudinii afective sau raţionale a subiectului vorbitor faţă de cele comunicate[12].

Iorgu Iordan şi Vladimir Robu în lucrarea Limba română contemporană foloseşte denumirea de relaţie de interdependenţă bilaterală mediată ca fiind acea relaţie care caracterizează structura enunţului constituit din două unităţi care aparţin la două planuri de vorbire (vorbirea directă şi vorbirea autorului care reproduce vorbirea directă a altui autor – Elevi, zice profesorul, deschideţi cărţile! – şi care alcătuiesc structuri sintactice caracterizate prin relaţii sintagmatice[13].

În Gramatica pentru toţi, Mioara Avram consideră construcţiile incidente ca fiind acele elemente nelegate sintactic a căror intervenţie tulbură caracterul unitar al unei propoziţii sau fraze. Aceste construcţii reprezintă o comunicare marginală, de sine-stătătoare, aflată pe alt plan faţă de comunicarea de bază, fie în sensul că vorbitorii sunt diferiţi, fie în acela că vorbitorul unic introduce în comunicarea sa elemente de adresare, de atitudine, de explicaţie[14]. Prezenţa unei propoziţii incidente într-o propoziţie independentă nu-i dă acesteia statut de frază, deoarece cele două comunicări nu se constituie în aceeaşi unitate sintactică. În frază acestea nu se iau in calcul la numărarea unităţilor care o alcătuiesc, ele fiind elemente ale unei comunicări paralele, „sintactic ele nu sunt legate în frază”[15].

În Gramatica limbii române, Dumitru Irimia consideră că relaţia de incidenţă este expresia sintactică a intersectării a două sau mai multe planuri în interiorul aceluiaşi enunţ  care devine astfel un enunţ complex[16]. Autorul consideră că termenii implicaţi în relaţia de incidenţă sunt enunţuri cu grade diferite de autonomie, care se articulează în  limitele unităţii enunţării.

În lucrarea din 2010, Gramatica de bază a limbii române, se precizează că există câteva situaţii în care componente ale enunţului (cuvinte, grupuri de cuvinte, propoziţii) angajează relaţii pragmatice, discursive cu celelelte elemente componente. Aceasta este situaţia construcţiilor incidente[17], situaţie în care structura propoziţiei este întreruptă pentru ca locutorul să-şi exprime un anumit punct de vedere, să aducă explicaţii suplimentare în legătură cu cele enunţate, să facă legătura dintre idei. Se consideră că aceste întreruperi nu sunt coordonate sau subordonate în plan sintactic, ci în plan pragmatic, în raport cu termenul de acelaşi rang sintactic sau cu un regent neexprimat. Tot în plan pragmatic sunt situate şi în situaţia în care aceste construcţii incidente pot avea rolul de a asigura raportarea vorbirii directe (Pleacă de aici, spuse el nervos, pentru că s-ar putea să ne certăm.).

Se precizează că în discursul direct, vocativul şi interjecţia adresativă apar ca elemente incidente. Circumstanţialul metadiscursivcare este exterior grupului verbal exprimat prin enunţ (regentul său fiind, de fapt, de cele mai multe ori absent), pentru a face referire la actul enunţării -  este catalogat drept un tip special de construcţie incidentă (Cred ca nu se simte bine, [spun asta] pentru că veni vorba.). Alte elemente incidente se consideră a fi conectorii pragmatici (Credeaţi că am scăpat de vremea urâtă? Ei bine, ploile revin în toată ţara).

În Gramatica limbii romîne din 1966, sub titlul general de „Fenomene şi procedee sintactice comune frazei şi propoziţiei” se discută despre cuvintele şi construcţiile incidente, adică acele cuvinte şi construcţii care aduc o comunicare suplimentară în interiorul unei comunicări de bază[18].

În noua ediţie a Gramaticii limbii române din 2005, cuvintele şi construcţiile incidente sunt luate în discuţie în capitolul intitulat „ Structuri sintactice deviante”, din partea a II-a, „Organizarea discursivă”, parte consacrată diferitelor aspecte ale discursului. Între aceste fenomene, alături de elipsă, anacolut, repetiţie, sunt integrate şi construcţiile incidente, în subcapitolul „Construcţii incidente”[19], precum şi parţial, în „Tipuri de discurs” în interpretarea vorbirii directe[20].

D.D Draşoveanu susţine şi demonstrează că „nimic din ce intră în zona paranteticului  – nici segmentele incidentale, nici cele explicative – nu este funcţie, pentru că, prin însuşi faptul de a se situa între paranteze, nu actualizează valenţe.”[21]

Ne alăturăm şi noi acestei opinii conform căreia relaţia de incidenţă este în  nonraport cu termenul antecedent, nu este în relaţie cu acesta, nu este un contractant al acestuia. În consecinţă, pornind de la principiul conform căruia unde nu este relaţie nu este nici funcţie sintactică, concluzionăm prin a spune că nu există un raport sintactic de incidenţă. Relaţia de incidenţă este de natură parantetică, exclusiv semantică.

 III. Concluzii

În ceea ce priveşte „raportul sintactic” apozitiv şi „relaţia” de incidenţă putem afirma că aceste relaţii nu există. După cum am arătat, apoziţia este în nonraport cu termenul antecedent, nu este în relaţie cu acesta, nu este un contractant al acestuia. Semnele explicite şi materiale ale acestui nonreaport sunt pauzele de la stânga şi de la dreapta, pauze izolante marcate în scris prin perechea de virgule sau semne echivalente. În consecinţă, este evident că relaţia apoziţiei cu termenul antecedent este de natură parantetică, exclusiv semantică.

Referitor la „relaţia” de incidenţă, concluzia este că şi aceasta este în nonraport cu termenul antecedent, nu este în relaţie cu acesta, nu este un contractant al acestuia. În consecinţă,. pornind de la principiul conform căruia unde nu este relaţie nu este nici funcţie sintactică, concluzionăm prin a spune că nu există un raport sintactic de incidenţă, relaţia de incidenţă fiind şi ea de natură parantetică, exclusiv semantică.

Prin urmare, având în vedere faptul că relaţiile sintactice sau raporturile sintactice vizează legăturile de natură gramaticală existente între doi termeni, considerăm că în limba română putem vorbi DOAR de două relaţii sintactice, şi anume de relaţia de subordonare şi de cea de coordonare, apoziţia şi elementele incidente intrând în categoria a ceea ce denumim fapte parantetice de limbă.

 

BIBLIOGRAFIE

Avram 1986 – Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti.

Constantinescu-Dobridor 1998 – Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti.

Diaconescu 1989 – Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a  limbii române actuale, Bucureşti.

Draşoveanu, 1997 – D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca.

Draşoveanu 1965 – D.D. Draşoveanu, Elemente de analiză sintactică, în D.D. Draşoveanu, P.Dumitraşcu, M. Zdrenghea,  Analize gramaticale şi stilistice, Cluj-Napoca.

GBLR 2010 – Gramatica de bază a limbii române, coordonator Gabriela Pană Dindelegan, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – AL. Rosetti”, Bucureşti.

GLR 1966 – Gramatica limbii române, vol.I şi vol.II, Ediţia a II-a revăzută şi adaugită, Editura Academiei, Bucureşti.

GLR 2005 – Gramatica limbii române, Enunţul, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti.

Iordan – Robu 1978 – Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti.

Irimia 2008 – Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ediţia a III-a revăzută, Iaşi.

Neamţu 2010–2011 – G.G. Neamţu, Curs de sintaxa (anul universitar 2010-2011), Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca.

[1] Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 556.

[2] Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ediţia a III-a revăzută, Iaşi, 2008, p. 578.

[3] Gramatica limbii române, Enunţul, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p.24.

[4] Gramatica de bază a limbii române, coordonator Gabriela Pană Dindelegan, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – AL. Rosetti”, Bucureşti, 2010, p.353-354.

[5] Gh. Constantinescu – Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1998, p.35.

[6] Idem.

[7] Ibidem, p.36.

[8] Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a  limbii române actuale, Bucureşti, 1989, p.244-245.

[9] Ibidem, p.245.

[10] Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ediţia a III-a revăzută, Iaşi, 2008, p. 580-587.

[11] D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, 1997, p.75.

[12] Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a  limbii române actuale, Bucureşti, 1989, p.245.

[13] Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 555-556.

[14] Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, 1986, p. 326-327.

[15]D.D. Draşoveanu, Elemente de analiză sintactică, în D.D. Draşoveanu, P.Dumitraşcu, M.Zdrenghea,  Analize gramaticale şi stilistice, Cluj-Napoca, 1965, p. 48.

[16] Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ediţia a III-a revăzută, Iaşi, 2008, p. 588.

[17] Gramatica de bază a limbii române, coordonator Gabriela Pană Dindelegan, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – AL. Rosetti”, Bucureşti, 2010, p. 354-357.

[18]Gramatica limbii române, vol.II, Ediţia a II-a revăzută şi adaugită, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p.422-427.

[19] Gramatica limbii române, Enunţul, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 738-742.

[20] Ibidem, p. 819 – 820.

[21] D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, 1997, p.75.