Aron Pumnul, contribuţii la dezvoltarea limbii şi a culturii româneşti din Bucovina

 

La 12/24 ianuarie 1866 înceta din viaţă primul profesor de limba şi literatura română de la gimnaziul superior din Cernăuţi, Aron Pumnul. Venise în Bucovina în toamna anului 1848, nevoit să fugă din Transilvania, unde era urmărit de maghiari pentru implicare în mişcarea revoluţionară a românilor transilvăneni, iar după ceva mai mult de 17 ani moartea sa era considerată moartea bărbatului naţiunii. Se foloseau la adresa lui expresii care azi par demonetizate şi cel puţin neobişnuite în cazul unui profesor de limba şi literatura română: bărbat cu rară pietate, devotament şi sacrificare; erudit şi învăpăiat român şi învăţător; stea lucitoare pe cerul românilor; bărbat de ilustră memorie; sporitor al vieţii morale a naţiunii, al ştiinţei şi al culturii; martir al libertăţii; apostol al binelui şi al naţionalităţii române etc. Condensate într-o singură expresie: patriotul, eruditul, învăţătorul Aron Pumnul, acestea pot explica de ce moartea lui era considerată nu numai o pierdere naţională, ci o calamitate naţională. Expresii de acest fel abundă în documentele timpului. Iar funeraliile au fost ca pentru cele mai mari personalităţi ale timpului: slujba religioasă a fost oficiată de preoţi nu numai din Cernăuţi, capitala Bucovinei, ci şi din Suceava, Rădăuţi, Siret, Câmpulung, Putna, Dragomirna, Suceviţa şi au participat corporaţiile profesorilor din toate şcolile, corporaţiile meseriaşilor, corporaţia epitropilor, mari proprietari, amploiaţi, un imens public român, dar şi de alte origini.

Dacă mai avem în vedere că din 1861 boala de inimă de care suferea încă din 1857 îl făcea să meargă din ce în ce mai rar la şcoală, lucrurile par încă mai curioase. Dar ceea ce poate părea de-a dreptul ciudat este că în 1888, când s-a sfinţit monumentul ridicat la mormântul lui Aron Pumnul, ca să se respecte hotărârea din 1866 a comitetului Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, imaginea lui Aron Pumnul nu pierduse nimic din măreţie, ci dimpotrivă. Programul manifestărilor era extrem de amplu, cuprinzând, pe lângă slujba religioasă de la catedrală şi de la mormânt, efectuată de însuşi mitropolitul Bucovinei, Silvestru Morariu, discursuri elogioase ale personalităţilor vremii şi imnuri închinate omagiatului sau Bucovinei, cu care Aron Pumnul se contopise. O explicaţie pentru această situaţie trebuie să existe şi chiar există.

La 1786 Bucovina, căreia Curtea de la Viena îi promisese în 1775, anul alipirii la imperiu, că îşi va păstra statu-quo-ul pe care îl avea înainte şi deci şi limba română va rămâne limbă oficială, alături de cea germană, a fost subordonată Galiţiei, rămânând un simplu cerc administrativ. În această situaţie administraţia era asigurată de slujbaşi de alte origini, veniţi din Galiţia, limba română fiind aprope complet eliminată din viaţa socială. Pe de altă parte, pentru atragerea boierimii bucovinene de partea ei, Curtea de la Viena a hotărât, la 1817, echivalarea rangurilor boiereşti din Bucovina cu titlurile nobiliare din imperiu, ceea ce a avut un efect devastator pentru limba şi cultura română, abandonate în favoarea limbii şi culturii germane, dar şi a limbii şi culturii poloneze. Limba germană era limbă oficilă, împreună cu limba română, dar numai teoretic, iar limba polonă era limba de salon; limba română rămânea limbă de periferie, fiind izgonită din administraţie; şcolile în limba română erau din ce în ce mai puţine, dar şi aici dascălii, cărora începuse să li se pretindă aderarea la catolicism, erau de obicei polonezi, cu cunoştinţe  precare de limba română, în cazul în care nu lipseau complet.

Rezultatul unei astfel de situaţii nu putea fi favorabil limbii şi culturii româneşti. Spre jumătatea secolului al XIX-lea, remarca G. Sion, „educaţiunea publică prin şcoli reuşeşte a strivi elementul românesc. Numai poporul de jos, muncitorii din câmp, ţăranii şi-au păstrat intacte limba şi datinile străbune. Proprietarii, oamenii culţi, vechile familii moldoveneşti erau în genere deznaţionalizaţi; limba română bătrânii abia o mai vorbeau, iar tinerii nu ştiau decât nemţeşte, ruseşte, leşeşte […]. Când îi întrebai de ce naţiune sunt, abia înţelegeau o asemenea vorbă şi în fine răspundeau că sunt bucovineni. Cea mai mică idee despre istoria, limba şi literatura română nu aveau. Spirite cu totul materializate, nu puteau concepe cea mai elementară idee de patriotism sau naţionalitate“[i]. Bucovineanul Ion G. Sbiera avea să afirme că în această perioadă „era cel mai mare pericol ca amintirile româneşti să se stingă cu desăvârşire şi conştiinţa naţională să amorţească pe vecie“[ii], ceea ce pare exagerat, dar nu de mirare.

Mişcarea revoluţionară de la 1848 a însemnat înainte de toate deşteptarea din letargia care-i cuprinsese pe românii bucovineni, redescoperirea apartenenţei lor la românism. Drepturile pe care ei le cereau în Petiţia ţării, adresată înaltei Curţi de la Viena, prevedeau nu numai acordarea autonomiei administrative, politice şi juridice a ţării Bucovinei, ceea ce însemna recâştigarea statutului de limbă oficială pentru limba română, alături de cea germană, dar şi libertatea religioasă şi egalitatea dintre ortodocşi şi catolici, înfiinţarea de şcoli primare în limba română şi a unei catedre de limba română la gimnaziul din Cernăuţi, cerinţe care ar fi permis românilor accesul la libera dezvoltare naţională.

Este climatul în care a apărut la Cernăuţi Aron Pumnul, a cărui activitate intensă pentru apărarea libertăţii românilor din Transilvania era bine cunoscută şi apreciată la Cernăuţi, ca şi a lui Timotei Cipariu, mentorul său de la Blaj. Aducea cu el atmosfera din Transilvania lui Gheorghe Şincai şi Petru Maior, „acea mândrie românească, acel fanatism pentru limba noastră strămoşească şi pentru trecutul glorios al poporului nostru de viţă romanică. A adus din Transilvania lui Iancu, Balint şi Bariţiu şi a tovarăşilor lor dorul nepotolit de a deştepta poporul la conştiinţa naşională“[iii].

Cel mai de seamă rezultat în plan cultural al mişcării revoluţionare din Bucovina a fost dezvoltarea învăţământului primar în limba română şi acceptarea limbii române ca limbă de predare la Institutul Teologic din Cernăuţi, dar deasupra acestora se ridică înfiinţarea catedrei de limba şi literatura română la gimnaziul din Cernăuţi, cea mai înaltă instituţie de învăţământ laic din Bucovina, care din 1849 îşi va completa cursul cu toate clasele, devenind gimnaziu superior. Se dădea astfel posibilitatea tineretului român din Bucovina „a-şi cultiva limba naţională şi toate sentimentele pe care ea le trezeşte în sufletele neprihănite. Pe calea acesta s-a trezit conştiinţa naţională la cărturărimea din Bucovina şi s-a pregătit mişcarea literară de la 1860“[iv]. Problema ocupării acestei catedre preocupa în cea mai mare măsură. „Cine lucra pe atunci [înainte de 1848, n.n.] aici în ţară pe terenul politic şi cultural simţea amarnic şi adânc lipsa de bărbaţi instruţi, de bărbaţi cu ştiinţă de carte, de profesori care să priceapă timpul în care trăiesc, care să fie însufleţiţi de ideile lui şi care apoi să fie şi la înălţimea chemării sale de învăţători, de formatori ai tinerimii“[v].

Pentru ocuparea acestei catedre au primit acceptul de a se înscrie la concurs 4 dintre personalităţile de seamă ale vieţii culturale din Bucovina, cărora li se alătura, la recomandarea familiei Hurmuzachi, Aron Pumnul. Consistoriul episcopal ortodox din Cernăuţi indica drept favoriţi pe Teoctist Blajevici, viitor mitropolit al Bucovinei, care la acea dată scrisese şi o gramatică rămânească, şi pe Vasile Ianovici, profesor de teologie, care va scoate o gramatică a limbii române elogios apreciată de Aron Pumnul. Pe baza unei lucrări de o ţinută ştiinţifică remarcabilă[vi], Aron Pumnul va fi declarat câştigătorul concursului şi din februarie 1849 va primi supletura catedrei, pe care ulterior o va ocupa şi ca titular, până la sfârşitul vieţii sale, în 1866, chiar dacă în ultima parte, din cauza agravării maladiei sale, va fi suplinit de fostul său elev Ion G. Sbiera. Activitatea desfăşurată în acestă calitate îi va defini profilul, îi va impune personalitatea şi îi va direcţiona acţiunile pe alte planuri.

La lecţia inaugurală, la care, pe lângă elevii liceului, a participat şi un numeros public, A. Pumnul şi-a convins auditoriul nu numai de frumuseţea uitată o vreme a graiului românesc, ci şi că acest grai prezintă virtuţile necesare pentru a fi folosit în ştiinţă şi în literatură la fel de bine ca orice altă limbă acceptată în aceste domenii până atunci. Condiţia pe care o punea Pumnul era buna credinţă a vorbitorului asociată cu  cunoaşterea în profunzime a limbii române, în toate ipostazele ei. Iar pentru aceasta a impus de la început un mod de lucru care să asigure colaboratorilor o astfel de cunoaştere a limbii române.

Programa liceului prevedea predarea limbii române numai în cursul superior, însemnând pentru profesor 5 ore pe săptămână şi numai pentru elevii de origine română. Cu de la sine putere, însă, Aron Pumnul a extins orele de limba română la toate cele 8 clase, fără pretenţii salariale, iar pentru elevii de alte origini începând din clasa I. In felul acesta, „românii şi străinii erau puşi cu toţii sub grija lui ca să-i facă cunoscuţi cu graiul ţării, cu graiul românesc, cu istoria şi literatura lui; pre unii ca să-i facă să-l iubească şi să-l preţuiască ca pe odorul cel mai scump din lume, ca pe sufletul său şi al poporului din care fac parte, iar pe ceilalţi ca să-i îndemne să-l respecteze şi să ţină seama de el“[vii]. E de remarcat că această extindere a predării limbii române nu producea reacţie de respingere din partea elevilor. Dimpotrivă, între profesor şi cursanţi s-a creat de la bun început o atmosferă de încredere reciprocă, grija profesorului fiind de a face din elevi parteneri ai demersului său didactic, dând de lucru fiecăruia după puterea lui. Pentru a-i ajuta suplimentar pe cei cu carenţe mai mari în cunoaşterea limbii române, a introdus şi un curs gratuit de gramatică românească, astfel că la finele anului comisia de examinare a elevilor se declara mulţumită de progresul acestora. În scurt timp, „astă catedră a devenit pentru noi paladiul ştiinţei naţionale, altarul simţului şi al virtuţii, vatra naţionalităţii române. Românii se bucurau, se mândreau cu ea, străinii o respectau“[viii].

După mai puţin de trei semestre, când Aron Pumnul primea confirmarea numirii sale ca profesor definitiv, în Cernăuţi se organiza o mare festivitate în cinstea Profesorului. Unul dintre participanţi aprecia în cuvântul său, publicat apoi în „Bucovina“, nr. 22 din 1850, că tineretul român serbează „începutul unei îndoite primăveri, al primăverii anului şi al primăverii noastre celei adevărat naţionale“. Iar când nou înfiinţata universitate de la Iaşi îi va face invitaţia de a ocupa aici o catedră, Aron Pumnul va refuza, pentru că, explica el într-o scrisoare către fiul său din Transilvania, „deşi am leafă mică, trebuinţa cere să rămân cu tinerimea bucovineană, s-o deştept din amorţeala şi din letargia în care se află cufundată“. În timp, profesorul Pumnul va deveni un fel de legendă, mai ales după ce, din cauza bolii, va frecventa din ce în ce mai rar şcoala. Em. Grigorovitza, care începea gimnaziul în anul în care Aron Pumnul trecea la cele veşnice, îşi va aminti mai târziu că acasă la „cel mai mare iubitor de neam românesc din câţi a cunoscut tineretul nostru şcolar, profesorul Aron Pumnul, […] se aduna uneori şcolărimea românească de toate vârstele şi petrecea cu moş Pumnul, nu ca cu învăţătorul său, ci întocmai ca şi cum i-ar fi fost părinte“[ix]. Rodul unei astfel de munci îl defineşte fostul său elev, colaborator şi succesor în activitatea de cultivare a limbii române în Bucovina, Ion. G. Sbiera, unul dintre reprezentanţii Bucovinei sau poate reprezentantul lui Aron Pumnul în Societatea Literară Română de la 1866: „Eul meu românesc i-l sunt lui dator“[x].

În reuşita activităţii sale la catedră, calităţile de pedagog nu erau însă suficiente. Era nevoie de cultivarea unei atitudini favorabile limbii române în societate, iar societatea vedea mai curând neajunsurile şi lipsa de câştig prcatic imediat, în condiţiile în care succesul în societate era determinat de cunoaşterea limbii germane, limbă oficială în ţară. Aceasta este explicaţia pentru apariţia studiului său Neatârnarea limbei româneşti în dezvoltarea sa şi în modul de a o scrie în 12 numere din 1850 ale publicaţiei „Bucovina“, ca şi a unor Fragmente din literatura românească, în 2 numere din acelaşi an ale gazetei menţionate.

Având ca obiect al preocupării limba şi literatura română, Aron Pumnul îşi pune demersul sub semnul iluminst al dobândirii libertăţii prin cultură, după modelul european: „Dreptate şi naţionalitate strigă popoarele Europei; dreptate şi naţionalitate strigăm şi noi împreună cu ele, pentru că aceste două sunt singurele şi neapărabilele condiţiuni ale fericirii popoarelor. Pentru că mintea cea sănătoasă ne spune luminat că la fericire putem ajunge numai prin adevărata cultură […]. Însă la acea cultură numai aşa putem ajunge dacă va fi dreptate, va să zică dacă i se va da fiecăruia ce i se cuvine […] şi dacă naţiunii fiecăreia îi va fi iertat, precum se cuvine, să-şi întrebuinţeze limba în toate trebuinţele vieţii: în biserică, în şcoală şi în administraţiune, pentru că ştiinţa numai prin limbă se poate învăţa, apoi o naţiune întreagă nu ştie fără limba sa proprie care o suge o dată cu laptele nutricei, iar o limbă străină nice o poate învăţa naţiunea întreagă şi, după drept, nice se poate îndatora spre aceea“[xi].

Dezvoltarea unui popor ca o entitate aparte, privat de dreptul său la cultivarea propriilor tradiţii, printre acestea aflându-se şi limba, era considerată de Pumnul o utopie: „Naţiunea e cuprinsul unui popor de acelaşi sânge, care vorbeşte aceeaşi limbă şi are aceleaşi datine. Poporul este trupul naţiunii, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet este mort, aşa e moartă şi naţiunea fără limbă. Naţionalitatea este dumnezeiescul, eternul, înnăscutul şi neînstrăinabilul drept de a-şi întrebuinţa limba sa în toate trebuinţele vieţii: în casă, în beserică, în şcoală şi administraţiune“[xii].

Cauza pentru care românii nu au înaintat în cultură şi ştiinţă a fost lipsa limbii române din şcoală. Pe de altă parte, şcoala trebuie să asigure limbii posibilitatea de a se dezvolta conform cu firea sa, ceea ce pentru el presupunea în primul rând „mântuirea limbei româneşti din robia buchinică-chirilică“[xiii]. Aşa ajunge Pumnul la precizarea obiectivelor centrale ale studiului său: „1. principiul cel mai înalt în vorbirea şi scrierea limbei româneşti; 2. literele corespunzătoare firei limbei româneşti şi modul de a scrie cu ele; 3. legile dezvoltărei limbei româneşti, scoase din organismul ei, şi înavuţirea ei prin împrumuturi; 4. neatârnarea limbei româneşti în fiinţa sa de la alte limbe şi referinţa ei către celelalte limbe romanice“[xiv].

Fixându-şi ca prim obiectiv înlocuirea grafiei chirilice cu cea latină, Pumnul prelua de la Petru Maior ideea că scrierea chirilică pe de o parte îi ascundea adevărata fizionomie, romanică, iar pe de alta îi împiedica dezvoltarea[xv], de aceea trebuia grabnic înlăturată. Ştia însă că, pe de altă parte, lucrurile nu puteau fi forţate, căci biserica ortodoxă, mai ales cea din Bucovina, era ostilă înlocuirii scrierii chirilice cu cea latină[xvi], pe care o considera o cale de sporire a influenţei catolice, deloc de neglijat în condiţiile în care statul austriac sprijinea şi încuraja catolicismul. Lumea trebuia lămurită asupra avantajelor scrierii latineşti. De aceea Pumnul, tot pe modelul lui Maior, a publicat în 1850 o broşură intitulată Convorbire între un tată şi-ntre fiiul lui asupra limbei şi literelor româneşti, a cărei prezenţă în librărie era semnalată în nr. 23 şi 24 din acel an ale „Bucovinei“ ca „o broşură cu atât mai interesantă şi mai necesară, cu cât întreaga românie erudită şi inteligentă, cunoscând marile scăderi care pricinuiră dezvoltărei limbei şi literaturei române prin asprele şi vârtoasele slove cirilice, hotărî să le părăsească“[xvii]. Adoptarea noii scrieri de către întreaga românie erudită şi inteligentă era mai mult o dorinţă decât o realitate pentru acel moment, dar spera în ajutorul acesteia întrucât toţi ştiitorii de carte cunoşteau, în grade diferite, şi limba germană, care folosea acelaşi sistem grafic, latinesc.

Aron Pumnul a folosit şi această ocazie pentru a stimula sentimentul mândriei naţionale a românilor, ca descendenţi direcţi ai romanilor; scrierea cu litere latine ar însemna refacerea legăturilor cu marea cultură latină, întreruptă prin introducerea scrierii chirilice, şi cu cultura celorlalte popoare romanice, care, toate, folosesc scrierea latină. Apartenenţa la marea cultură occidentală devenea evidentă prin simpla folosire a scrierii latineşti.

Înţelegând că „nu putem întrerupe toată corespondenţa“ cu toată cultura scrisă anterioară, bazată pe scrierea chirilică, Pumnul propunea în Neatârnarea limbei române…, la sugestiile din toate părţile locuite de români, spunea el, „să se tipărească un abecedariu (bucoavnă) jumătate cu litere, jumătate cu buchi, ca aşa tinerimea să înveţe şi buchile, ca să poată ceti cărţile vechi şi corespunde cu cei ce n-ar cunoaşte literele; iar celelalte cărţi scolastice să se tipărească toate cu litere romane“[xviii].

La începutul activităţii sale la gimnaziul cernăuţean, Pumnul s-a lovit de un mare neajuns: lipsa oricăror materile necesare la catedră, lipsa cărţilor, fie ele didactice, cele existente nu mai corespundeau cerinţelor timpului, fie ele ştiinţifice sau beletristice. În aceste condiţii, cu un efort enorm, dar şi asumându-şi nenumărate riscuri, a întocmit în primul rând o „grămăticuţă“, cu principalele reguli ale limbii române; a început să adune de prin periodice şi de prin alte scrieri, atât cât se putea la acea vreme, texte de citire, poezie sau proză; a consemnat principalele păreri privind originea şi evoluţia poporului român, precum şi numele celor mai importanţi învăţaţi care s-au preocupat cu trecutul istoric al românilor. Aceste însemnări vor constitui începutul principalelor lucrări pe care le va realiza Pumnul de-a lungul vieţii sale.

Primul capitol al gramaticii îl forma, până nu cu multă vreme în urmă, ortografia. Principiile generale ale ortografiei le-a fixat Pumnul în Neatârnarea limbei române…, ca şi în Convorbire între un tată şi-ntre fiiul său, din 1850, iar în 1851 contribuia cu capitolul Binescriinţa limbei româneşti cu litere romane la Gramatica limbei româneşti pentru a tria clasă a şcoalelor poporene, compusă de Vasile Ianovici şi publicată la Viena.

Proiectul său ortografic era de-a dreptul revoluţionar pentru o vreme când scrierea românească era dominată de spiritul lui Timotei Cipariu, adept al ortografiei etimologice, singura, în concepţia sa, capabilă să asigure unitatea limbii în scris[xix], în rostire această unitate neexistând. Era motivul principal pentru care Cipariu susţinea ortografia etimologică, ideea redeşteptării prin scrierea cu litere latine a conştiinţei naţionale a românilor ca descendenţi din romani ocupând un loc secundar.

Îndepărtarea lui Aron Pumnul de doctrina ortografică a lui Timotei Cipariu, fostul său mentor, are două explicaţii: pe de o parte este concepţia sa despre unitatea şi diversitatea limbii în funcţiune, iar pe de alta funcţionalitatea ortografiei.

Dacă Timotei Cipariu considera că ortografia nu poate urma rostirea pentru că „în limba rom[ână] încă s-au tâmplat schimbări eufonice [fonetice], aşa cât nu numai pronunţia de astăzi veriază după locuri, ci şi de la cea veche se distinge întru multe“[xx], ceea ce ar conduce la o ortografie neunitară, după Aron Pumnul limba română este unitară, diversitatea scrierilor folosite nefiind determinată de limba însăşi: „noi avem una şi aceeaşi limbă în vorbire, în beserică şi literatură şi totuşi în scrierea şi în formarea ei nu ne unim, nice o scriem cu literele corespunzătoare firei ei. Aceasta […] vine numai de acolo că sau urmăm îndreptarii diferite, sau, ce s-au întâmplat mai adeseori, scriem şi formăm orbeşte, fără nici un îndreptariu“[xxi]. Pentru a constata unitatea limbii, se cere „să ne înălţăm peste toate provincialismele şi particularităţile“[xxii], iar limba curăţată de aceste elemente care o fac diferită de la o provincie la alta sau de la o etapă la alta trebuie aşezată la baza unui „principiu sau îndreptariu căruia să-i urmăm cu toţii în vorbirea şi în scrierea limbei“[xxiii]. Pentru aceasta, un îndreptar ortografic „nu poate fi altceva decât voinţa şi cuvântul mintei naţiunei întregi, în care este cuprinsă mintea fiecărui român“[xxiv].

Pumnul refuză, deci, să accepte că formele corecte ale limbii ar trebui selectate dintr-o anumită regiune sau o anumită etapă de dezvoltare. Sarcina pentru el sau alt cercetător al limbii era să stabilească „pe ce semne putem cunoaşte care este rostinţa, îndătinarea şi scrierea cea bună“[xxv]. Odată identificate aceste semne, s-ar putea realiza îndreptariul în varianta optimă şi „de-l vom urma cu toţii, vom ajunge în rostirea şi scriere cuvintelor la uniformitatea [pe] care o are însăşi unitatea limbei [s.n.]“[xxvi].

Ideea de unitate a limbii este strâns legată de ideea de regularitate, care „este însuşi organismul limbei“[xxvii], ca atare în normarea limbii „se cere să se păzească regularitatea în deducerea şi strămutarea [flexiunea] cuvintelor, ba încă să se aducă la regularitate pe cât se pot, şi acele cuvinte [pe] care poporul, neajungând la cunoştinţă chiară [clară] despre organismul limbei, le-a format şi strămutat fără nici o regulă“[xxviii]. Îndreptarele trebuie deci să ţină seama de faptul că „limba, după scopul spre care e produsă de mintea omenească, se cere să fie regularie, uşoară de rostit, dulce sunătoare, avută şi defiptă [fixată] în cuvinte şi forme“[xxix].

Va trebui să amintim aici că după 16 ani Titu Maiorescu, autorul sistemei ortografice folosite la „Convorbiri literare“ şi unul dintre artizanii celor mai importante reforme ortografice a Academiei Române, cea din 1881, şi cea din 1904, susţinea că „aproape nici un cuvânt, afară de monosilabe, nu se pronunţă în acelaşi fel la toţi românii, prin urmare pentru mai nici un cuvânt nu există un uz general al limbei ca normativ al scrierii tutulor sonurilor“[xxx], neluând în seamă teza lui Pumnul, din necunoaştere, mai puţin probabil, căci îl citează în studiul său, la critica sistemului fonetic, sau din neînţelegerea relaţiei dintre esenţa limbii şi ipostazierile ei. Totuşi contribuţia lui Maiorescu la evoluţia ortografiei române este mai importantă decât a lui Pumnul, iar explicaţia o dă nivelul de abordare.

Din observaţia sa, Pumnul trăgea concluzia că ortografia trebuie să fie „ştiinţa de a scrie fiecare cuvânt după firea limbei. […] scrierea este icoana cuvintelor şi ca să fie această icoană nimerită cu cuvintele [pe] care le înfăţoşează se înţelege de la sine că fiecare cuvânt trebuie scris tocma precum se rosteşte“[xxxi]. De cealaltă parte, Maiorescu considera că „fonetismul nu este un principiu fundamental al scrierii, ci este o regulă secundară, supusă adevăratului principiu, care este intelectual“[xxxii], regula fonetică fiind în dependenţă raţională de principiul logic.

Om practic, dar valorificând şi experienţa înaintaşilor, în care se includea şi eşecul lui Pumnul, Maiorescu îşi precizează sarcina foarte sec: „Noi nu suntem astăzi chemaţi să inventăm alfabete şi să facem proiecte de creaţiuni grafice: noi avem să introducem alfabetul latin“[xxxiii]. După care se preocupă de adaptarea unor litere din alfabetul latin pentru sunetele specifice limbii române, derivate din cele latineşti. Nu la fel de pragmatic şi de inspirat se dovedeşte a fi Aron Pumnul.

Trecând în revistă „mai multe feliuri de ortografii de a scrie limba românească cu litere“, de la Petru Maior, la Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu, A. T. Laurian, caracterizate ca „mai mult sau mai puţin formate după limba latină învăţată şi după cea italiană“, găseşte că principala lor deficienţă era că „ne învaţă numai a lege (ceti), iar nu a scrie“, în contrast cu părerea sa: „apoi ortografia trebuie totuşi să ne înveţe a scrie“[xxxiv].

Funcţionalitatea ortografiei este, după, A. Pumnul, foarte complexă. Prima sarcină a profesorului Aron Pumnul era să-şi înveţe elevii, fie ei români sau străini, să vorbească şi să scrie româneşte uşor şi cu plăcere. Această sarcină nu era prea uşoară dacă avem în vedere că pentru cei mai mulţi dintre elevii săi cunoştinţele de limba română fie erau insuficiente, fie lipseau. Ca atare soluţia ideală i-a părut a fi să stabilească o legătură directă între comunicarea orală şi cea scrisă, între rostire şi scriere.

Dezideratul lui ortografic era deci: „trebuie scris fiecare cuvânt aşa precum se rosteşte, pentru că, de s-ar scrie verună literă care nu s-ar lege, sau de s-ar lăsa veruna care ar trebui leasă sau rostită, atunci scrisoarea, ca icoană a vorbirii, ar fi minciunoasă“[xxxv]. Dacă scrisoarea este icoana vorbirii, „literele sunt icoanele sunetelor simple din limbă, pentru aceea firea lor trebuie să fie chiar aşa precum este şi a sunetelor simple din limba care se scrie cu ele“[xxxvi], apropiindu-se de formula ideală a scrierii fonetice, exprimată de Sextil Puşcariu în 1904: „a avea pentru fiecare sunet simplu al graiului nostru un singur semn grafic şi fiecărei litere scrise să-i corespundă în grai un singur sunet“[xxxvii].

În căutarea unui „abeceu sonic“ pentru limba română, Pumnul îi mărturisea în 1862 lui V. Ianovici[xxxviii] că „dacă va avea limba română să se scrie cândva cu litere latine, aceasta se va putea face numai aşa bine şi fără îngreuierea scrierii, dacă ortografia cu litere se va face întocmai ca cea cirilică, adică va avea pentru fiecare sunet simplu câte o literă anumită“[xxxix]. Acest abeceu l-a căutat Aron Pumnul în toată perioada cât a lucrat la Cernăuţi. Iar de-a lungul timpului abeceul a trecut prin mai multe transformări.

Regulile de bază pe care le fixase Pumnul în principiu erau aparent simple: a) „un sunet simplu numai prin ună literă se poate înfăţoşa de ună dată, iar nu prin două sau trei“[xl]; b) „codiţele la litere sunt contra firei literelor înseşi, pentru că literele semnează sunetele simple“; folosind aceste codiţe, „am dovedi numai o scădere din parte-ne, că adică noi nu suntem în stare să formăm o literă întreagă când am avea trenuinţă de ea, ci luăm literele formate de alţi oameni ai vechimei şi, acăţându-le câte o codiţă, le deformăm“[xli]. În plus, „regularitatea limbei româneşti, care este sufletul ei, se strică prin aceasta chiar aşa ca prin buchile cirilice“[xlii].

Aceasta asigura sistemului lui Aron Pumnul multe avantaje: diftongii ea şi oa se notau conform cu pronunţarea, prin câte două litere; u final se scria numai când avea corespondent în pronunţare; literele duble se foloseau numai dacă acestea erau rezultatul procesului de formare a cuvintelor, caz în care aveau corespondent în pronunţare[xliii]. Apăreau însă şi numeroase situaţii care îl puneau în dificultate.

Eliminarea grupurilor de două sau trei litere îl obliga să găsească soluţii pentru scrierea fonemelor ĉ, ĝ, ќ, ģ, pentru a căror realizare se impusese deja modelul italian. Soluţia dată de Pumnul era redarea fonemelor ќ, ģ prin cy (cyem, scymb) şi, respectiv, gy (gyem, engyţi), iar a fonemelor ĉ, ĝ prin c şi, respectiv, g urmat de e sau i ( cerul, ceară, cine, geme, geană, ginere), deficitară din trei motive: reapăreau grupuri de litere pentru un singur sunet; aceeaşi literă apărea cu valori multiple în raport de litera care urma (c şi g) sau care o preceda (e şi y notau vocale sau erau simple semne diacritice); a fost nevoit să introducă o nouă literă, y, al cărei regim nu era foarte clar[xliv], neînlocuindu-l sistematic pe i vocalic.

Literele ş, ţ, z erau redate prin si, ti, di (sies, vitiel, diece, pentru şes, viţel, zece), apărând din grupuri de litere pentru câte un singur sunet.

În privinţa lui ă şi î lucrurile erau încă mai complicate. Regula era că se scriu cu a, litera originară, conform regulii de evoluţie din limba latină: a neaccentuat şi neiniţial corespunde sunetului ă, iar a accentuat urmat de n sau de m + consoană corespunde sunetului î (lana, camp, scaldam etc.). În afara acestei reguli, sunetul ă se putea reda şi prin à (fàra, cercà, lucràm, càrti = fără, cercă, lucrăm, cărţi), sau prin e (mer, ve, amaresc = măr, vă, amărăsc), iar sunetul î se reda prin a în poziţie iniţială (amblu, anger = îmblu, înger), prin â, sub accent (cât, antâiu = cât, întâi), prin e, în „prepusa“ en (en, entreb, entorn = în, întreb, întorn), în sufixul gerunzial (potend, siediend = putând, şezând), când e urmat de nazală (vent, morment, strembetate = vânt, mormânt, strâmbătate), dar şi în alte situaţii (freu = frâu), iar în poziţie finală se reda prin i (amari, uri = amărî, urî)[xlv]. În afara acestora încă mai rămâneau cuvinte în care „nu se poate anumi după regulă litera cu care se scie sunetul ъ şi ѫ“[xlvi], precum armesariu, freu, merunt, pecat, pecurariu („care păzeşte oile“) şi pacurariu („care vinde păcură“),  sant („sant e Domnul“), dar sent („eu sent“) etc.

Era un amestec de criterii care ducea la complicarea extremă a soluţiilor, fapt de care Pumnul nu putea să nu-şi dea seama, de aceea s-a străduit permanent să fie consecvent cu principiile formulate şi să ajungă la soluţia cea mai simplă; la o astfel de soluţie îi părea că ar fi ajuns în final şi era chiar mulţumit: „s-a potrivit ortografia cu vorbirea universală a limbii române aşa de mult, cât o poate scrie fără sminteală oricine va cunoaşte literele, fără să aibă trebuinţă de vreo regulă decât să ştie numai cum se rostesc cuvintele“[xlvii].

Soluţia la care ajunsese era într-adevăr mult mai simplă:

– sunetele ă şi î se redau totdeauna prin œ şi, respectiv, î;

– pentru ĉ, ĝ, ş, ţ se propuneau literele cˉ , gˉ , sˉ , tˉ , înlocuind grupurile de litere şi sedilele;

– pentru ќ se propunea litera k, iar ģ era redat prin aceeaşi literă ca şi g, urmată de i sau de ĭ şi œ.

Această soluţie ar fi avut sorţi de izbândă pentru o limbă lipsită de scriere. Se pare că Aron Pumnul nu a înţeles şi nu a luat în calcul tradiţia scrisului, deşi fusese avertizat în acest sens de rezistenţa grafiei chirilice în faţa celei latine, pe care el însuşi se străduia să o impună şi care în Bucovina va deveni oficială abia în 1869. În toate principatele române scrierea cu caractere latine, cu toate deficienţele ei, începuse a se impune şi chiar a se reglementa, pe alte baze decât cele ale lui Pumnul. În 1858, Eforia Şcoalelor din Muntenia aproba Alfabetulŭ adoptatŭ de Comissiunea Gimnasiale; în anul următor, Moldova va proceda în acelaşi fel; în 1860 comisia de la Sibiu aproba sistemul ortografic propus de Timotei Cipariu, în dauna altui proiect care, după toate probabilităţile, îi aparţinea lui Pumnul. Sistemul lui Pumnul era izolat, fără nici o şansă de a mai fi acceptat. Ceea ce e mai trist aici e că Pumnul nu şi-a putut respecta nici măcar cuvîntul dat la sfârşitul studiului Neatârnarea limbei române…: „de veţi afla că eu doară n-am înţeles cuvântul mintei curate pe tot locul, ci am rătăcit de la adevăr, veţi avea bunătatea frăţească a-mi arăta rătăcirea, fiind gata a o îndrepta“[xlviii].

Faptul că nici măcar amicii şi aderenţii la ideile sale despre limbă nu-i împărtăşeau opiniile despre ortografie ar fi trebuit să-l avertizeze că direcţia pe care merge nu are şanse de reuşită. El credea însă aşa de mult în funcţionalitatea ortografiei fonetice încât nu a putut renunţa nicicum la o idee pe care au servit-o el şi colaboratorii lui. În cuvântul său la sfinţirea monumentului lui Aron Pumnul, din 1888, I. G. Sbiera îşi afirma convingerea că „românii, mai curând ori mai târziu, tot la sistemul de scriere fonetică trebuie să se întoarcă […], deşi poate adoptând pentru reprezentarea sonurilor alte semne ca litere decât acelea pe care le-a propus mult cercatul Aron Pumnul“[xlix].

Concepţia lui Aron Pumnul despre îmbogăţirea limbii era determinată tot de ideea neatârnării limbii române în dezvoltarea sa. Într-o vreme când ştiinţa şi cultura făceau în Europa paşi imenşi, iar în principatele române abia se făceau paşi timizi, importul masiv de cuvinte corespunzătoare realităţilor era considerată de cei mai mulţi soluţia optimă, limba română nedispunând de resurse suficiente. Dar nu întreg poporul avea acces la cultură prin intermediul unei limbi străine, iar concepţia iluministă a lui Aron Pumnul, că emanciparea poporului se poate face numai prin cultură, îl situa pe poziţia cultivării limbii române spre a deveni un instrument apt pentru orice fel de comunicare. Îndemnul făcut elevilor şi conaţionalilor săi era: „cugetă bine, adică după legile cugetământului (logicei); răspică fiecare cugetare prin cuvânt anumit şi fiecare referinţă de cugetare prin formă anumită, iar de n-ai cuvânt şi formă pentru vreo cugetare şi pentru vreo referinţă, formează-le amândouă; scrie cum vorbeşti; însă vorbeşte, scrie şi formează fiecare cuvânt aşa cum să fie regulariu, uşor de rostit şi dulce sunătoriu“[l]. De aici rezultă atitudinea să faţă de comportamentul lingvistic al conlocutorilor: „nu admitea nimic în grai ce vedea că nu se potriveşte cu legile cunoscute de dânsul şi declara, fără cruţare, de străin, de stricăcios chiar tot ce nu se supunea acelor legi“[li].

Credinţa oarbă că nimic nu se poate sustrage legilor limbii aşa cum era formulate de el l-a transformat pe Pumnul din slujitor al limbii în tiran al vorbitorilor, tiranie care se extindea şi asupra lui. Nu caracterul istoric al legilor limbii prezenta importanţă, ci faptul că legile trebuia să fie universale şi acestora trebuia să li se supună orice cuvânt. De la principiul corect formulat, care invita pe orice vorbitor să-şi dezvolte capacităţile creatoare şi în plan lingvistic, urmând reguli foarte simple, s-a ajuns la efecte total neaşteptate, atât în formarea cuvintelor noi, cât şi în adaptarea împrumuturilor.

În studiul Formăciunea cuvintelor româneşti, realizat între 1856 – 1859 şi rămas în manuscris, după care se conducea cu siguranţă în activitatea didactică şi ştiinţifică sau publicistică, Pumnul îşi propunea să evite poziţia puriştilor radicali, care considerau că trebuie să fie scoase din limbă toate cuvintele străine şi înlocuite cu altele, dar şi poziţia ruginiţilor, care considerau că limba trebuie acceptată aşa cum e, fără vreo intervenţie. De pe poziţia de mijloc, Pumnul era pentru îndepărtarea din limbă a cuvintelor străine care „contrazic firii limbii noastre şi acelea care nu răspică cugetinţa ce s-ar cuveni să o răspice“[lii]; printre primele se aflau cuvinte slave ca blagoslovenie, slugă, slujbă, iznoavă, iar printre celelalte majoritatea termenilor ştiinţifici care nu puteau fi asociaţi cu alţi termeni din limba română; gramatică, etimologie, filologie, filozofie etc., care, spunea Pumnul, înseamnă ştiinţa literelor, a rădăcinilor, iubirea vorbirii, iubirea înţelepciunii etc., când ar trebui să însemne ştiinţa limbei, a firii cuvintelor, cercetăciunea limbei, fiinţa ştiinţei, ar trebui înlocuiţi cu limbământ, vorbământ, ştiinţă limbistică etc. Dacă în primul caz unele cuvinte au fost abandonate, în cel de al doilea limba a evoluat în direcţia opusă celei indicate de Pumnul.

Logica lui Pumnul era aceeaşi cu a tuturor celor ce încercau în secolul al XIX-lea să formeze terminologia ştiinţifică de cele mai multe ori calchiind termenii străini: transparenţa lor semantică, uşurinţa reţinerii lor. Limba însă a ales calea împrumutului direct, adaptarea la limba română făcându-se în anumite limite, fonetice sau morfosintactice. E adevărat că la un moment dat era pe cale să apară o ruptură între terminologia ştiinţifică a românilor din Principatele Unite şi cea a românilor din Austro-Ungaria, care era în primul rând franceză pentru primii şi germană pentru ceilalţi[liii]. Rolul de nivelator l-au avut neologismele latineşti, comune tuturor românilor.

Calchierea cuvintelor l-a condus pe Pumnul la formarea unor compuse de tipul binescriinţă (ortografie), binevorbinţă, bineleginţă, binecetinţă (ortoepie), un model slab reprezentat prin compuse din limbajul religios. Analiza mai amplă a sufixelor (identifică 49 de sufixe substantivale, care formează substantive de la substantive (26), de la adjective (1), de la verbe şi substantive (2), de la verbe (15), de la substantive şi verbe (5), şi 19 sufixe adjectivale, care formează adjective de la substantive (12), de la substantive şi verbe (6), de la substantive şi adjective (1) probează că acestora le acorda mai mare atenţie, chiar dacă analiza lui Pumnul nu corespunde punctului de vedere actual. Dar şi sufixele erau privite de acelaşi om preocupat de normare, în raport cu regula, pe care o extinde şi la cuvintele urmând un alt model; observă că sufixul -iune este în concurenţă în vorbirea neîngrijită de pe de o parte cu   -ie, iar pe de alta cu -are, -ere, -ire  -âre, înclinând balanţa în favoarea lui -iune, poate mai ales pentru că îi dădea ocazia să impună un sufix în forma moştenită din latină, -ciune. Sufixelor -ciune şi -mânt li se acordă cea mai mare atenţie, pentru că ar da cea mai evidentă notă de apartenenţă la spaţiul românesc. Dar cel mai curios lucru este că Pumnul a şi creat un sufix absent din lista lui, -aver, pe care îl considera urmaşul lat. -bilis, deşi acesta nu s-a păstrat în română.

Acest interes pentru cultivarea limbii române ca instrument capabil să răspundă nevoilor comunicării în toate registrele nu putea rămâne fără efect asupra contemporanilor. În discursurile rostite la moartea lui Pumnul am întâlnit frecvent cuvinte formate cu sufixul -aver (-iver): admiraver, deploraver, neajungiver, neînduplicaver, neînstrăinaver, nepreţuiver, veziver etc., chiar mai frecvent decât derivatele cu -ciune, care au dat concepţiei lui Pumnul numele pumnulism sau ciunism. Acest aspect rămâne însă secundar, deşi probează încă o dată că punerea în practică a unor concepte poate distruge pricipiile formulate.

Mai important este că vorbitorii învăţau să aibă încredere în posibilităţile limbii şi în posibilităţile lor de a exploata virtuţile limbii. Mărturie stă  afirmaţia a lui I. G. Sbiera că în perioada studiilor de la Viena îşi făcuse liste întregi cu sufixe şi prefixe cu care să formeze în română cuvintele corespunzătoare conceptelor pentru care limba germană dispunea de vocabularul necesar.

Existenţa manualelor condiţiona în bună măsură succesul şcolar, numai că Aron Pumnul se declara nemulţumit de manualele prezente pe piaţă. Chiar de la început s-a apucat să strângă materiale pentru realizarea unor manuale proprii. În 1850 publica în  gazeta „Bucovina“ Fragmente din literatura românească; în 1851 contribuia cu un „adaus“, Binescriinţa limbei româneşti cu litere romane, la Gramáteka limbei româneşti pentru a tria clasă a scoalelor poporene a lui Vasile Ianovici, apărută la Viena; în 1856 avea terminat Cursul de literatură românească; între 1856 şi 1859 a dat contur lucrării Formăciunea cuvintelor româneşti; a lăsat neterminată lucrarea Stilistica afacerilor din viaţa practică şi Poetica română, toate tipărite în 1888 de I. G. Sbiera după manuscrisele autorului, iar Forma din afară a poeziei române a fost tipărită tot de I. G. Sbiera după o copie făcută de unul dintre învăţăceii lui Pumnul.

Faptul că lucrări ca cele citate au rămas în manuscris, în ciuda nevoii lor presante pentru pregătirea şcolerilor, probează că autorul îşi cizela cu grijă lucrările, pentru care dispunea de material cu mult înainte. Abia în 1864 publica la Viena Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschulen; dar faptul că o publică neterminată (cuprindea numai partea analitică, sintetica lipsind) probează că autorul, care frecventa şcoala din ce în ce mai rar, voia să pună capăt dictării de la catedră, modalitate de lucru care cauza neajunsuri serioase învăţământului. Caracterizarea pe care I. G. Sbiera o face acestei gramatici, ca „mai exact, mai deplin şi mai temeinic decât toate celelalte“, cuprinzând „toate feliurile de cuvinte şi flexiunea lor […] numai pe temeiul cristalizării şi pronunţiei din timpul nostru“[liv] pare a fi exagerată, dar este susţinută şi de faptul că în 1882 va fi retipărită de Dimitrie Isopescu, pe atunci director la Institutul Pedagogic din Cernăuţi.

După toate probabilităţile, cartea care l-a preocupat cel mai mult pe Aron Pumnul a fost Lepturariu rumânesc, apărut în 6 volume[lv], tomurile II şi III având câte două părţi.

Concepând-o ca o istorie ilustrată a literaturii române, Pumnul şi-a dat seama că singur nu va putea duce lucrurile la capăt, de aceea a solicitat şi a obţinut să se alcătuiască o comisie care să adune textele. Din nefericire, Pumnul s-a văzut nevoit să rezolve totul aproape singur; „numai unii dintre membrii ei [comisiei] au prescris câteva bucăţi. Dintre acestea însă numai unele s-au putut folosi la cele două tomuri dintâi, după ce se coreseră mai înainte; iar la cele două tomuri din urmă nici un membru al ei n-au cooperat întru nimic. Planul acestor cărţi a fost curat al lui Aron Pumnul, precum şi toată munca până la apărerea lor, muncă colosală, vrednică de o mai mare apreţuire“[lvi].

Scopul pe care îl urmărea Lepturariul  era „a propaga simţămintele religioase, morale şi naţionale, a nobila inimile şi a forma caractere tari şi statornice“[lvii]. Parcurgând textele selectate, „şcoleriul din şcoala secundară se simţea la sine acasă, în sânul familiei sale, hrănit cu scumpul şi dulcele lapte al românismului, hrană ce în zadar ar fi căutat-o prin toate opurile didactice ce i se puneau pe atunci în mână“[lviii].

Textele, selectate în raport de scopul propus, dar şi după posibilităţile de a le colecta, erau organizate pe autori şi precedate de unele date despre aceştia. Însuşi Aron Pumnul face, în tomul al IV-lea, observarea că „însemnânţele biografice despre unii scriitori se află puse mai pe larg, iar despre alţii necidecum. Asta vine de acolo că nu s-a putut afla despre viaţa tuturor cu de-amăruntul şi de aceea s-a pus despre fiecarele atâta cât s-a putut afla. Scăderile cred că se vor putea suplini mai târziu“[lix]. Şi tot acolo prezintă dovada că lucrurile se puteau îndrepta din mers; despre unii scriitori, printre care se aflau Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, personalităţi emblematice pentru Aron Pumnul, afirmă că nu au fost cuprinşi în tomul al III-lea, unde le era locul, pentru că „pe când am dat acela la tipar nu aveam încă scriptele lor. De aceea îi pun în tomul acesta“[lx].

A rezultat cea mai cuprinzătoare antologie de texte literare româneşti de până la acea vreme în cultura românească cuprinzând texte populare sau culte din toate provinciile locuite de români, punând o piatră de temelie la realizarea în plan cultural a ideii de România Mare, care circula la acea vreme printre românii din Austro-Ungaria. Mândria bucovinenilor era fără limite: în „Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina“ din anul 1866 Al. Hurmuzachi aprecia că Lepturariul „e un substrat foarte preţios pentru istoria literaturii noastre, un op unic în feliul său la români şi carele, chiar după judecata şi a străinilor celor mai competenţi, poate susţine prea bine asemănarea cu opuri de ast feliu ale altor literaturi mult mai înaintate“[lxi].

Şi totuşi cartea a cunoscut o foarte redusă răspândire, fiind primită cu multă răceală, cu toate meritele ei. Încercarea de a o difuza în Moldova a eşuat; „migăloasa lucrare“, explica Titu Maiorescu într-o scrisoare către Aron Pumnul, nu putea fi introdusă în programa gimnaziilor pentru că „la noi nu se învaţă româneşte în gimnaziu. Programul zice: limba latină în comparaţie cu cea română“. În realitate cartea a fost compromisă de ortografia autorului, cu toate că, mai ales în primele volume, existau şi texte scrise cu grafie chirilică, iar la textele aparţinând lui Timotei Cipariu se folosea ortografia autorului, chiar cu explicaţiile necesare pentru înţelegerea ei şi cu precizarea că prin stăruinţa Domnului Cipariu „s-a primit la 1860 de către «Comisiunea filologică română din Ardeal adunată la Sibiu» şi la 1862 şi de către «Asociaţiunea ardeleană pentru naintarea literaturei şi a culturei poporului român»“[lxii].

Ion G. Sbiera, care se considera unul dintre cei mai apropiaţi, mai intimi şi mai devotaţi învăţăcei ai nemuritorului Aron Pumnul, fiindu-i nu numai elev, ci şi colaborator şi urmaş la catedra pe care Pumnul a servit-o cu atâta credinţă, şi deci îi cunoştea cel mai bine atât concepţiile cât şi preocupările de viitor, afirma în 1888 că Pumnul însuşi vorbea despre posibilitatea de a perfecţiona Lepturariul, despre necesitatea  revizuirii şi corectării lui, nădăjduind că o vor face urmaşii, dacă el nu va ajunge. Dar nu s-a întâmplat aşa; nimeni nu   s-a încumetat să-l refacă, mai ales după ce în 1869 Dimitrie Petrino a publicat, de pe poziţia unui militant pentru păstrarea unităţii limbii române, broşura Puţine cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina, cu accente de imprecaţie pamfletară la adresa lui Pumnul („Să piară în leptura-i rumânul papă-lapte“). Departe de a fi drepţi cu autorul şi cu munca lui, cum s-ar fi impus la o analiză lucidă, se proba adevărul unei vorbe româneşti invocate şi de Ion G. Sbiera: se arunca şi pruncul sănătos o dată cu scalda.

Merită amintită aici reacţia lui Mihai Eminescu la critica lui D. Petrino prin articolul O scriere critică, publicat în „Albina“ de la Pesta. Şi amintim această reacţie pentru că, format la şcoala lui Aron Pumnul, a cărui amprentă asupra personalităţii poetului este de necontestat, Eminescu probează că învăţase ce înseamnă recea cumpăn-a gândirii; îi reproşează lui D. Petrino că n-a înţeles legăturile de suflet dintre Pumnul şi popor, pentru a cărui ridicare culturală militase, exagerările lui în privinţa exacerbării valenţelor limbii române avându-şi chiar aici explicaţia. Dar cel mai important de subliniat este explicaţia lui Eminescu pentru greşeala lui Pumnul, de care nimeni n-a ţinut vreodată seama; părerea lui Pumnul poate să nu fie bună, dar „croniciste e dreaptă şi scuzată. După extremul latinităţei, a etimologismului absolut inaugurat de bătrânul Petru Maior, care scria construcţiuni latine în româneşte (extrem ce, pentru deşteptarea noastră din apatia lungă faţă cu latinismul, era neapărat trebuincios), după ridicarea la potenţă a aceluiaşi extrem de către următori[i], trebuia neapărat să vină ca remediu contra lui extremul fonetismului absolut, a iubirii nemărginite a limbei numai româneşti şi exclusivitate faţă cu limba latină şi cele surori. Aceste extreme au fost condiţionate de însăşi natura lucrului, nu poţi defige [fixa] mijlocul unei linii până ce nu vei fi aflat puntele ei extreme“[lxiii].

Mai trebuie să punem în lumină o dimensiune a activităţii de dascăl a lui Aron Pumnul, înfiinţarea bibliotecii de la Gimnaziul Superior din Cernăuţi. Prezenţa unei biblioteci ar fi asigurat condiţii mai bune de studiu, stimulându-i pe elevi să-şi continuie pregătirea şi în afara orelor de clasă, ca atare crearea bibliotecii era prevăzută chiar în hotărârea de înfiinţare a catedrei de limba şi literatura română la gimnaziul cernăuţean: „ar trebui să se poarte de grijă şi pentru înfiinţarea unei biblioteci româneşti, cu atâta mai vârtos că cărţile ştiinţifice şi alte izvoare în limba românească vor trebui procurate cu multă osteneală şi cu mari spese“[lxiv].

În Cernăuţi se înfiinţase în 1852 Biblioteca Ţării, dar accesul era condiţionat de depunerea unei sume consistente drept cauţiune. Ca urmare s-a hotărât, probabil sub auspiciile lui A. Hurmuzachi (a şi donat 60 de lucrări), înfiinţarea bibliotecii gimnaziale. Sarcina cea mai grea i-a revenit însă lui Aron Pumnul; acesta a redactat o proclamaţie-manifest în care părinţii şi elevii cei mai mari erau îndemnaţi să contribuie la deşteptarea gustului pentru citit la fiii cei fragezi ai naţiunii române prin donaţii de carte şi a difuzat-o tot prin elevi. Pe de altă parte, a angajat în această muncă toate personalităţile de seamă ale timpului, şi nu numai din Bucovina. În 1857 se deschidea această bibliotecă al cărei fond provenea din donaţii, la început funcţionând în casa lui Aron Pumnul, din cauza lipsei de spaţiu în clădirea gimnaziului. Într-o scrisoare din 1857 îi comunica lui Timotei Cipariu vestea înfiinţării acestei biblioteci, „care are ca scop să adune toate cărţile literaturei române, germane, polone, rutene, frânceşti etc. Eu sunt convins că D-Voastră încă veţi dărui din opurile tipărite acolo câte un exemplariu; asemene fac toţi românii şi străinii care ştiu de ea. Ba încă domneşte un feliu de întrecere din partea naţinalităţilor“[lxv]. Pentru sporirea fondului de carte, Pumnul nu ezită să treacă în Moldova, sub nume şi paşaport străin, unde cere ajutorul autorităţilor. După toate probabilităţile, Pumnul nu este străin de hotărârea Consiliului de Miniştri al Principatelor Unite prin care fiecare literator şi fiecare librar român era îndemnat să trimită câte un exemplar din cărţile tipărite gimnaziilor româneşti din Transilvania şi Bucovina.

Fondul de carte s-a îmbogăţit foarte repede. În Cunsemnăciunariul venitului, cheltuielilor şi al avutului Bibliotecii învăţăceilor români gimnaziali cernăuţeni, iniţiat de Aron Pumnul şi completat apoi de elevi, printre aceştia numărându-se şi Mihai Eminescu, se înregistrează curând peste 1000 de titluri de cărţi şi diverse publicaţii, cele mai multe fiind donaţii de la elevi şi de la mari personalităţi ale timpului. În 1857 Vasile Alecsandri îi scria lui Al. Hurmuzachi că a donat „o colecţie a tuturor uvrajelor ce am publicat până acum“[lxvi]. Alte nume prezente în Cunsemnăciunariu: G. Asachi, C. Negruzzi, Al. Odobescu, D. Gusti, A. Şaguna etc. Era reprezentată opera celor mai mulţi dintre scriitorii vremii.

Din 1861 biblioteca va intra în administrarea gimnaziului, tot sub conducerea lui Aron Pumnul, iar din 1863, când boala dădea semne tot mai evidente,  o va administra Ion. G. Sbiera, care din 1871 o va trece în patrimoniul Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina; societatea avea şi propria bibliotecă, iar prin asocierea celor două fonduri putea satisface mai bine cererea de carte a tineretului bucovinean.

Trebuie să aducem în discuţie încă în mijloc de propăşire a ideilor de afirmare a românismului în Bucovina, societăţile culturale. În 1862 lua fiinţă la Cernăuţi societatea naţională Reuniunea Română de Leptură, în al cărei comitet de conducere Aron Pumnul figura doar ca membru. Aceasta ar putea însemna că rolul lui aici era insignifiant. Dacă însă se are în vedere că Aron Pumnul fusese în anii studenţiei unul dintre fondatorii societăţii de lectură a teologilor români din Viena, precum şi programul Reuniunii[lxvii], vom înţelege că absenţa lui Pumnul era cauzată numai de boala sa de inimă.

De altfel, lucrurile se vor repeta în 1865, când Reuniunea Română pentru Leptură va fi transformată în Societatea pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina. Aron Pumnul a participat la şedinţa de organizare şi va fi ales vicepreşedinte al societăţii, deşi era „abia sculat din patul durerii“, cum spunea Gheorghe Hurmuzachi. Probabil însă că participarea lui Aron Pumnul la această şedinţă era considerată mult prea importantă ca să poată lipsi, dat fiind scopul urmărit de societate şi, pe de altă parte, reacţia posibilă a unora dintre membri, care nu erau de acord cu situarea cauzei naţionale pe primul plan. De altfel, unul dintre continuatorii lui Pumnul la catedra gimnaziului considera că Societatea pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina era „adevărata lui [a lui Aron Pumnul] fiică morală şi spirituală“[lxviii].

Chiar bolnav, Pumnul înţelegea să sprijine noua societate culturală nu numai prin prestigiul de care se bucura, dar şi participând la realizarea primului număr al publicaţiei societăţii, „Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina“ cu articolul Încă ceva în cauza ortografiei române, în care lua din nou atitudine împotriva teoriilor etimologiste şi  puriste şi pentru apărarea principiului fonetic al ortografiei române, singurul bazat pe individualitatea limbii române şi care cultiva această individualitate între celelalte limbi europene. Nu e de mirare deci că la finele veacului al XIX-lea faţa culturală a Bucovinei era considerată opera lui Aron Pumnul.

Prestigiul de care se bucura Pumnul din partea bucovinenilor poate fi probat nu numaidecât cu dovezi oarecum convenţionale, cum ar fi hotărârea Societăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina în prima sa şedinţă după moartea lui de a i se ridica un monument, sfinţit în 1888, şi poate chiar hotărârea de a se înfiinţa o fundaţie „care pe vecie să poarte numele lui şi din care să se sprijinească la studii mai înalte tineri români care vor fi însufleţiţi de ideile lui Aron Pumnul şi vor decide a lucra în direcţiunea lui“[lxix]. După 22 de ani de la moarte, Ion. G. Sbiera aprecia că „oricât s-a vorbit şi s-a scris până acum despre activitatea învăţătorească, literară şi politică a lui A. Pumnul, totuşi nu este deajuns, spre a marca cu preciziune şi acurateţă şi a pune în evidenţă întreaga lui însemnătate pentru români în genere şi pentru dezvoltarea celor din Bucovina în special. Suntem prea aproape de dânsul, de timpul în care a trăit şi a lucrat, spre a-i vedea cu ochi limpezi mărimea, spre a-i apreţui cumsecade meritele şi a-i destina locul ce i se cuvine în rândul bărbaţilor iluştri care au vieţuit nu pentru sine, ci pentru poporul de care s-au ţinut ca fii credincioşi (s.n.)“[lxx].

Speranţa lui I. G. Sbiera că personalitatea lui Aron Pumnul va căpăta în viitor dimensiuni sporite, pe măsura aportului său la dezvoltarea românismului în general şi a românismului bucovinean în special nu s-a adeverit. Dimpotrivă, pumnulismul sau ciunismul, care privea în primul rând nu ortografia, ci ortoepia, morfologia, a fost din ce în ce mai frecvent luat în derâdere, şi o dată cu el – toţi susţinătorii ideilor ortografice ale lui Pumnul, al cărui nume a început să fie evitat. O dată cu scrierea, plină de ezitări, întrucât Pumnul căuta modalitatea ideală de punere în practică a principiilor sale ortografice, au fost aruncate şi principiile, fundamental corecte[lxxi]. Respingerea scrierii preconizate de Pumnul a însemnat şi aruncarea în uitare a Lepturaiului, prima istorie ilistrată a literaturii române, care putea contribui la conturarea ideii de unitate culturală a românilor, preconizată cu un sfert de veac înainte de „Dacia literară“.

După revenirea Bucovinei la trupul ţării, peste numele lui Aron Pumnul a început să se întindă umbra uitării. Românii din Bucovina se aflau acum în propria ţară; epoca redeşteptării conştiinţei naţionale trecuse şi o dată cu ea trecuseră şi cei ce o reprezentau. Meritele lui Aron Pumnul se estompau; numele lui rămânea să se asocieze cu nereuşitele în planul ortografiei, în care se cuprindeau, cu sau fără ştiinţă, şi alte compartimente ale ştiinţei limbii.

O dată cu aceasta s-a uitat o idee extrem de importantă, formulată în Apel pentru contribuiri la rădicarea unui monument şi la înfiinţarea unei fundăciuni în memoria lui Aron Pumnul: „Poporul care venerează pe atari bărbaţi nu li se închină lor, ci ideilor şi principiilor, cauzelor ce le-au susţinut şi le-au apărat ei şi simţămintelor nobile şi frumoase de care ei au fost pătrunşi. O ţară, un popor care nu dă luptătorilor pentru idei mântuitoare onoarea cuvenită, care amintirea lor nu o ţine de sântă, acel popor dă dovezi nu numai că n-a priceput pre conducători, pre profeţii săi, ci că nici n-a fost demn de îngrijirea şi sacrificiile lor“[lxxii].

Monografia lui Ilie Rad, Aron Pumnul (1818-1966), apărută la Cluj-Napoca în 2002, este o încercare de a reface portretul celui care la finele vieţii era considerat Marele bărbat al naţiunii, aşa cum stă scris pe monumentul său din cimitirul din Cernăuţi, fără a fi însă şi o reconsiderare a contribuţiei lui Aron Pumnul la dezvoltarea limbii şi a culturii române în general şi din Bucovina în special.

Expunerea noastră şi-a propus numai să atragă atenţia asupra necesităţii unui asemenea demers, fără de care s-ar putea ajunge la concluzia că lumea bucovineană, prin ceea ce avea mai reprezentativ în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a înşelat în aprecierile ei la adresa lui Aron Pumnul, fapt puţin probabil.

 

Gheorghe Moldov

[i] G. Sion, Amintiri contemporane, după Ion Nistor, Un capitol din viaţa culturală a românilor din Bucovina. 1774-1857, Bucureşti, 1916, p. 44.

[ii] Ion G. Sbiera, Familia Sbiera după tradiţiune şi istorie şi amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1899, p. 96.

[iii] Sextil Puşcariu, în „Glasul Bucovinei“, 1919, nr. 7.

[iv] Ion Nistor, op. cit., p. 60.

[v] Ion G. Sbiera, Aron Pumnul, în Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, dimpreună cu documente relative la înfiinţarea catedrei de limba şi literatura românească în gimnaziul superior din Cernăuţi, precum şi scrierile lui mărunte şi fragmantare, publicate de D-rul Ion al lui G. Sbiera, Cernăuţi, 1889, p. 59.

[vi] Al. Hurmuzachi, Arune Pumnul, în Aron Pumnul. Voci…, p. 7, unul dintre recenzenţii lucrărilor depuse pentru concurs, aprecia că „Pumnul nu putea întâmpina vreo rivalitate serioasă pe tărâmul acestei ştiinţe“.

[vii] Ion. G. Sbiera, lucr. cit, p. 63.

[viii] Al. Hurmuzachi, loc. cit.

[ix] Em. Grigorovitza, Cum a fost odată. Schiţe din Bucovina, Bucureşti, 1911, p. 122.

[x] Ion G. Sbiera, lucr. cit., p. 62.

[xi] Aron Pumnul, Neatârnarea limbei româneşti…, în Aron Pumnul. Voci…, p. 192-193.

[xii] Ibidem, p. 192.

[xiii] Ibidem, p. 197.

[xiv] Ibidem.

[xv] Petru Maior, Dialog pentru începutul limbei române. Întră nepot şi unchi, 1825: literele chuirilice „cu atâta funingine au acoperit boereasca lor[a cuvintelor] faţă şi ca întru o neagră capsă fără speranţă (nădeşde) de scăpare amar le închise! De câte ori mi s-au întâmplat mie de îndoindu-mă de vrun cuvânt, oare latinesc este, cât l-am scris cu slove sau litere latine, îndată cu strălucire i se văzu latina lui faţă şi părea că râde asupra mea de bucurie că l-am scăpat din sclavie şi de calicele ciriliceşti petece“, după Şcolala Ardeleană, vol. al II-lea, ediţie critică de Florea Fugariu, Bucureşti, 1972, p. 186.

[xvi] În 1852 preotul Iraclie Porumbescu a trimis Consistoriului din  Cernăuţi un document redactat cu litere latine, determinând o reacţie dură a episcopului: „până acum încă nici un circulariu nu s-au slobozit pentru schimbarea literelor şi samovolnic este, care o oprim, a scrie raporturile şi cele ale slujbei sale cu litere, care numai îngreuiază şi nu înlesnesc cetirea şi care la Consistoriu nu se întrebuinţează“ (După C. Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina, 1775-1918 (în legătură cu evoluţia culturală şi politică, retipărire, Cernăuţi, 1996, p. 101).

[xvii] După Aron Pumnul. Voci…,p. 133.

[xviii] Aron Pumnul, Neatârnarea limbei româneşti…, în Aron Pumnul. Voci…, p. 201.

[xix] Timotei Cipariu, Elemente de limbă română după dialecte şi monumente vechi, Blaj, 1854, p. 53: „fundamentul a toată ortografia e unitatea limbei“.

[xx] Ibidem, p. 84.

[xxi] Aron Pumnul, art. cit., p. 197.

[xxii] Ibidem, p. 200.

[xxiii] Ibidem, p. 197.

[xxiv] Ibidem, p. 198.

[xxv] Ibidem.

[xxvi] Ibidem, p, 200.

[xxvii] Ibidem, p. 199.

[xxviii] Ibidem, p. 100.

[xxix] Ibidem, p. 199.

[xxx] Titu Maiorescu, Despre scrierea limbei române, în Idem, Critice. 1866-1907, ediţie completă, vol. al II-lea, Bucureşti, 1916, p. 58-58.

[xxxi] Aron Pumnul, Convorbire între un tată şi-ntre fiiul lui…, în Aron Pumnul. Voci…, p. 347.

[xxxii] Titu Maiorescu, op. cit., p. 78.

[xxxiii]  Ibidem, p. 24.

[xxxiv] Aron Pumnul, art. cit., p. 346.

[xxxv] Idem,  Neatârnarea limbei române, în Aron Pumnul. Voci…, p. 210.

[xxxvi] Ibidem.

[xxxvii] Sextil Puşcariu, Ortografia revizuită a Academiei Române (scrisoare către d. Ioan Bogdan), în Idem, Cercetări şi studii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974, p.6.

[xxxviii] Acesta considera că „ortografia cea cirilică este cea mai deplină între toate ortografiile din lume, fiindcă are pentru fiecare sunet simplu câte o literă“ (Aron Pumnul. Voci…, p. 365).

[xxxix] Aron Pumnul, Scrisoare trimisă profesorului V. Ianovici în privinţa lepturariului, în Aron Pumnul. Voci…, p. 365-366.

[xl] Aron Pumnul, Neatârnarea limbei române…, în Aron Pumnul, Voci…, p. 217.

[xli] Ibidem, p. 216.

[xlii] Ibidem…p. 217.

[xliii] Discuţia se reducea de fapt la literele n şi m, pentru că „singurele acestea se aud duplicate în rostinţă“ (Aron Pumnul, lucr. cit, p. 210.

[xliv] Aron Pumnul, Neatârnarea limbei române…, în Aron Pumnul. Voci…, p. 212: „este alta nemică decât un i cu ton plin şi un j cu ton scurtat, adică ij = y“.

[xlv] În acest caz se făcea precizarea că „aşa se va şi rosti, pentru că rostinţa încă e rea în unele cuvinte, precum şi în acestea, şi trebuie îndreptată“ (Neatârnarea limbei române…, p. 224).

[xlvi] Ibidem, p. 224.

[xlvii] Aron Pumnul, Lepturariu rumânesc culesc din scriitorĭ românĭ…(Cu ortografia autorului titlul era Lepturarĭu rumînesc cules de’n scriptorĭ rumîni  pre’n Comisiunea denumitœ de cœtrœ naltul Ministerĭu all învœtˉĭĭœmîntuluĭ…), vol. al IV-lea, partea I, Viena, 1864, p. III.

[xlviii] Aron Pumnul. Voci…, p. 233.

[xlix] Ibidem, p. 68.

[l] Ibidem, p. 199.

[li] Ion G. Sbiera, Aron Pumnul, în Aron Pumnul. Voci…, p. 69.

[lii] Aron Pumnul. Voci…, p. 254.

[liii] Posibilitatea ca dezvoltarea să se facă diferit a probat-o evoluţia limbii române din Basarabia, aşa-numita limbă moldovenească, aflată sub influenţa limbii ruse şi având rupte legăturile cu limba română cea de obşte.

[liv] Aron Pumnul. Voci…, p. 64.

[lv] Dicţionar enciclopedic, vol V, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 549, spune greşit că lucrarea are 5 volume.

[lvi] Ion. G. Sbiera, Aron Pumnul, în Aron Pumnul. Voci…, p. 64.

[lvii] Al. Hurmuzachi, Arune Pumnul, în Aron Pumnul. Voci…, p. 9.

[lviii] Ion. G. Sbiera, Aron Pumnul, în Aron Pumnul. Voci…, p. 65.

[lix] Aron Pumnul, Lepturariu românesc…, tom. IV, partea I, p. III.

[lx] Ibidem.

[lxi] Aron Pumnul. Voci…, p. 9.

[lxii] Aron Pumnul, Lepturariu românesc…, vol. IV, partea I, p. 229.

[lxiii] Mihai Eminescu, O scriere critică, în Idem, Răpirea Bucovinei, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1996, p. 80-81.

[lxiv] Ilie Rad, Aron Pumnul (1818 – 1866), Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 2002, p.173.

[lxv] Ibidem, p. 177.

[lxvi] Ibidem, p. 176.

[lxvii] Scopul era „de a da intelighenţiei naţionale din patrie posibilitatea de a cunoaşte produsele literaturii naţionale din toate ramurile,de a citi şi a studia foile şi cărţile acesteia, de a fi, prin urmare, un mijloc de intâlnire oentru toţi compatrioţii dornici de a urmări propăşirea culturii naţionale, toate mişcările şi manifestările geniului român“ (După Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei. Vol. I (1774 – 1862). De la administraţia militară la autonomia provincială, EA, Bucureşti, 1993,  p. 456).

[lxviii] Ion I. Bumbac, în Aron Pumnul. Voci…, p. 40.

[lxix] Aron Pumnul. Voci…, p. III. Înfiinţată în 1871, fundaţia se va numi „Fundăciunea Pumnuleană“.

[lxx] Ibidem…, p. IV.

[lxxi] În numărul din octombrie 1904 al revistei „Junimea română“, bucovineanul Ion Nistor respingea ortografia Academiei Române pe care o considera „îndreaptată contra simplicităţii, postulatul cardinal al unei ortografii bune“, actualizând principiile lui A. Pumnul.

[lxxii] Aron Pumnul. Voci…, p. 30.