Arta plastică și firescul jocului: peştele-levogir
Prins în tumultul vieţii sociale care ne înconjoară pe toti, de pretutindeni mai mult parcă decât oricând, mergeam abătut, fără scop şi fără vise. Urmele paşilor mei răsunau goi pe caldarâm. Din când în când, în ritmul lor plictist se mai antrenau câteva pietre şi ceva nisip rămas pe stradă.
Un bolovan ivit din cine mai ştie ce răscoleală de pavaj se proţăpise tocmai în calea mea, special parcă, să mă împiedice, să mă enerveze. Şi, ca un făcut, mai apoi, toate pietrele din lume – care mai ascuţite, care mai caraghioase, care mai mici sau mai mari s-au găsit să îmi perturbe mersul, venind de nicăieri tocmai în picioarele mele. Dintre toate, un ciob prăfuit de marmură se ţinea însă cu obstinenţă de mine, trecând ca un scai, de la un picior la celălalt.
– Măi să fie ! Dar chiar crezi că o să mă împiedic de tine? mi-am zis eu, furios, în gând şi l-am alungat cu o lovitură de picior care l-a trimis tocmai pe trotuarul celălalt.
Triumfător, mi-am reluat apoi mersul agale, fără să scap însă, din vedere, “priveliştea” gropilor din asfalt.
Ce lume ! Ce oameni ! Ce timpuri ! De ce oare, nu putem şi noi românii să fim mai ordonaţi, mai înţelepţi ? De ce oare nu reuşim să învăţăm nimic din faptele istoriei noastre ? Uite, totuşi, până şi caldarâmul ăsta vechi făcut din dale mari de piatră are un șarm aparte: pietre triunghiulare, pătrate, cu colţurile ascuţite sau rotunjite, par că ar fi nişte solzi de peşte…
Şi, dintr-o dată, m-am oprit din mers.
– Aşa e ! mi-am zis cu voce tare.
Brusc m-am întors din mers, am trecut pe trotuarul celălalt să caut ciobul de marmură care mă agasase atât de mult. Într-un final l-am găsit: un triunghi aproape isoscel, cu marginile teşite din care îmi striga mut: un scalar.
Aşa am creat dintr-un ciob de marmură primul meu peşte-scalar.
Pentru mine, fiinţa care este peştele îmi apare ca o imagine plastică ce cuprinde metafora prin formă şi culoare.
Ca să iubim un peşte trebuie să ne potrivim cu el – spunea doamna profesor Adina Nanu. Unii peşti par a fi atât de fragili şi transparenţi încât îţi este teamă să nu se spargă. Alţii dimpotrivă, par duri ca un granit; unii sunt de o frumuseţe angelică, alţii par a fi de-a dreptul creaturi monstruoase care te înfioară. În multitudinea tipurilor de peşti se poate regăsi o infinită gamă a trăirilor omeneşti pe care am încercat să o transpun în material.
Pământul este viu, susţine o teorie ştiinţifică revoluţionară a vieţii. Ideea de bază a teoriei Dr. Andrulis(Science Daily) este aceea că întreaga realitate fizică poate fi modelată de o simplă entitate geometrică, având caracteristici de viaţă: spirala (“gyro”).
Privită ca un simbol universal în continuă mişcare, spirala inspiră trecerea timpului dar şi infinitul, continua ciclicitate a vieţii, sugerând un labirint în care nu ştim niciodată unde ajungem.
Dacă Nikolai A. Kozyrev a constatat că gravitaţia se manifestă prin unde spiral-elicoidale dextrogire, în timp ce antigravitaţia apare prin unde spiral- elicoidale levogire, pentru peştele meu am ales spirala levogiră.
Imaginația noastră nu este, se pare, atât de largă pe cât este natura de bogată; de fiecare dată, cu fiecare încercare de a mă bucura, firescul adevărului mi se relevă simplu, într-o joacă.
P.S.
Pe mine m-a preocupat în special expresia plastică a compoziţiei mele : “peştele spirală”(ceramică arsă). Simbolul spiralei a făcut ca, după arderea lutului, elementele compoziţiei să devină pregnante, iar prin patinarea aplicată în varianta cromatică să poată fi un imbold către deschiderea gândurilor privitorului.
Iulian Coruț 8 aug. 2015