Condiția femeii în societate a fost definită în primele secole ale creștinismului având la bază tradiţia iudaică a Bibliei şi sinteza lumii greco-romane. Statutul inferior al femeii a rămas în linii mari neschimbat până în perioada modernă, existând modificări influențate de principalele curente de gândire care schimbă treptat mentalitatea colectivă. În spațiul românesc asistăm la o evoluție lentă a statutului femeii în societate, multă vreme fiind considerată o ființă inferioară și neputincioasă fiind tratată ca atare. Treptat diferențele majore dintre femeie și bărbat au fost atenuate la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Femeile au jucat un rol important în realizarea și recunoașterea Marii Unirii dar și în timpul Marelui Război și în deceniile anterioare acestor evenimente având o contribuție însemnată în afirmarea identității naționale românești din Transilvania.

Începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, în Transilvania şi în celelalte teritorii românești, apare ideea emancipării individului sub influența ideilor iluministe și ale romantismului. În această perioadă au fost desființate vechile privilegii medievale și omul începe să se bucure de libertate socială, economică și politică. În Europa burghezia aflată în ascensiune lansează și ideea egalității între bărbați și femei. Mișcarea feministă s-a radicalizat în mai multe state europene și a revendicat drepturi politice pentru femei. Sufragetele din Anglia au devenit un model de urmat pentru femeile din toată lumea. Drumul, la nivel internațional, până la egalitatea cu  bărbații a fost unul lung și anevoios.

În spațiul românesc asemenea idei avansate de egalitate între bărbați și femei au fost vehiculate în revistele conduse de intelectuali de prim rang: George Bariţ a scris articole cu această temă în „Gazeta de Transilvania”; Ion Heliade Rădulescu a editat revista de literatură sugestiv intitulată „Curier de ambele sexe”; Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti și alți pașoptiști au publicat articole în revista ,,Foaie pentru minte, inimă și literatură” în care popularizează rolul femeii în societate și militează pentru acordarea drepturilor egale la educație.

Pașoptiștii au îndemnat femeile să li se alăture în lupta lor pentru modernizarea societății, pentru schimbarea acesteia din temelii, conform ideilor romantismului. Există numeroase acte care atestă implicarea femeilor în Revoluţia de la 1848-1849, în mişcarea pentru Unirea Principatelor (1855–1859), în Războiul de Independență (1877–1878) și în alte evenimente istorice de importanță națională.

Presa europeană și națională a scris numeroase pagini despre femeile din spațiul românesc implicate în aceste evenimente. Ana Ipătescu alături de Nicolae Golescu, revoluționar şi ministru de interne, şi-a asumat misiunea de a convinge masele că numai printr-o mișcare unitară putea fi salvată revoluţia. Ana Ipătescu a fost aceea care a indicat mulțimii dezlănțuite locul în care boierii conservatori, sub conducerea colonelului Ioan Solomon, plănuiau dezmembrarea guvernului revoluționar şi restaurarea vechilor principii politice.

O altă personalitate a fost Ecaterina (Cocuţa) Conachi, soția caimacamului Nicolae Vogoride, care și-a sacrificat propria viață de familie și l-a denunțat pe soțul său pentru încercarea de falsificare a alegerilor din Moldova. Aceasta a predat scrisorile compromițătoare fratelui său vitreg Costache Negri. Publicarea acestora în ziarul belgian „L’Etoile d’Orient” a provocat o criză diplomatică de proporţii ducând la organizarea de noi alegeri și la victoria zdrobitoare a unioniștilor din Moldova. Alte femei implicate în evenimentele politice ale vremii au fost: Maria Rosetti, Elena Cuza, Pelaghia Roşu, Sevastiţa Bălcescu, Zoe Golescu, Elena Ghica, Adela Xenopol, Ella Negruzzi și Sofia Cocea Chrisoscoleu. Acestea fiind doar câteva dintre personalitățile feminine intrate în istoria națională modernă a României.

După Unirea Principatelor Române, Constanța Dunca Schiau a prezentat domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi Adunării Deputaților, în anul 1863, un proiect de organizare a învățământului pentru fete, precum şi de reformă a orfelinatelor. Multe dintre ideile sale au fost incluse în Legea Învățământului, din anul 1864, care prevedeau crearea primelor școli secundare de fete, deschizându-le astfel drumul spre educaţie în cadrul învățământului de stat.

În acel context politic nefavorabil pentru statutul femeii în societate au existat numeroase femei de valoare, provenind din familii cu un statut nobil în societate, care s-au afirmat alăturându-se bărbaților în mişcarea de emancipare națională și de realizare a României Mari. Un asemenea exemplu a fost dat de Viorica Vaida (soția memorandistului Teodor Mihali și sora lui Alexandru Vaida Voevod) care și-a urmat soțul în orașul ungar Vácz unde acesta a fost închis în urma procesului Memorandiștilor. Din păcate, în această perioadă s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă și la puțin timp a decedat la numai 36 de ani, fiind o victimă colaterală a procesului Memorandiștilor și adâncind drama personală a patriotului Teodor Mihali.

Primul Război Mondial, prin amploarea sa a marcat conștiința contemporanilor datorită numărului mare de victime, a multiplelor consecințe economice, politice, demografice și militare. De-a lungul timpului au fost editate numeroase cărți de sinteză sau monografii, au fost tipărite volume de documente sau de memorialistică. Majoritatea lucrărilor au tratat istoria oficială politico-diplomatică sau cea militara, mai puțin studiate fiind problemele demografice, sociale, referitoare la familie sau cele care să evidențieze contribuția femeilor privind mișcarea națională românească sau realizarea Marii Uniri din anul 1918.

Un alt subiect important rămas multă vreme în afara cercetărilor istorice din România a fost și cel legat de rolul femeilor aflate în spatele frontului, rămase acasă singure cu copiii și gospodăriile. Primul Război Mondial a afectat viața economico-socială, precum şi viața privată a oamenilor, a celor rămași acasă, dar şi a celor de pe front. Drame personale şi familiale, dintre cele mai diverse, s-au înregistrat de-a lungul războiului, viaţa  și-a întrerupt mersul ei firesc încă de la decretarea mobilizării.

În orașul Dej românii din localitate și din împrejurimi au fost mobilizați în Regimentul 32 Infanterie și au plecat pe front în 22 august 1914. În dimineața acelei zile, după terminarea Sfintei Liturghii s-a săvârșit sfințirea apei, stropirea drapelului de luptă şi a trupelor cu agheasmă. Au urmat discursuri mobilizatoare în prezența familiilor militarilor. La ora 10 după terminarea serviciului divin şi a defilării, toate realizate pe stadionul orașului, trupele au plecat în marș la gară unde s-au îmbarcat în trenul gata de plecare. La despărțire, pe peronul gării, s-au petrecut scene sensibile între soți, copii şi părinți. Aceste scene se pot numai trăi şi simți dar nu pot fi descrise în cuvinte. După o jumătate de oră trenul s-a pus în mișcare, urmând ca peste un minut să dispară cu totul, spre direcții necunoscute, ducând cu sine pentru totdeauna norocul şi fericirea multor familii şi lăsând în urmă jale şi nevoi pentru mii de copilași nevinovați[1].

În scurt timp au început să se întoarcă de pe front primii răniți, iar populația să resimtă efectele războiului. Din numeroasele scrisori trimise de pe front sau de acasă spre front putem desluși relaţiile şi sentimentele dintre membri familiilor, precum şi diverse aspecte ale vieții cotidiene. Temele cele mai des întâlnite fiind cele legate de raporturilor dintre soți și veștile despre situația copiilor. Interogațiile soților se realizează prin cuvinte puține iar de multe ori în scrisori sunt descoperite formule șablon atunci când fiecare se interesează starea celuilalt sau a familiei: ,,eu mă aflu sănătos și această sănătate ți-o doresc și ție și iubitului nostru copil”, ,,te rog frumoasa mea soție să-mi scrii carte că îmi este tare dor de voi, că eu sunt departe și vă poftesc sănătate de la Bunul Dumnezeu”. În altă scrisoare de la o soție găsim aceiași formulare: ,,Dragul meu soț, află despre mine că sunt sănătoasă cu copiii împreună, sănătate pe care ți-o poftesc să ți-o dăruiască bunul Dumnezeu”[2].

Soarta femeilor rămase acasă, cu copiii și bătrânii, nu a fost deloc ușoară. Muncile câmpului făcute alături de atâtea treburi casnice au dus la producții din ce în ce mai slabe și la apariția lipsei de alimente și foametei. Deși viața oamenilor era din ce în ce mai grea, după atâția ani de război, spiritul și buna dispoziție au rămas prezente. În ziarul Unirea din 17 mai 1917 este descris un monologul soldatului Nicolae către soția sa Sinefta referitor la împărțirea sarcinilor în cadrul gospodăriei pe timp de pace și atunci pe timp de război: „Acum e de voi! Lucraţi până ce cădeţi jos. Să vedeţi şi voi odată ce-i lucrul. Gândeaţi, că lucrurile bărbaţilor sunt ca ale voastre….”. Bărbatul se plânge că, după o zi de lucru la cosit, arat, semănat etc. abia venea spre casă, şi dacă reuşea totuşi să se „târască” şi să intre cumva în crâşma satului, nu apuca să ducă sticla la gură, că şi apărea soţia, care îl apostrofa: „Porcule, mişelule, băutorule! Aşa a murit şi tată to… Să pui glaja jos şi să pleci. Auzitu-m-ai? Să pleci numaidecât. Uite tu la el mişelul. Să şadă la crâşmă şi eu n-am un gâtej tăiat, n-am apă, n-am buruieni la porci…”. Replica bărbatului, supărat că nu putea să-şi tragă sufletul după o zi de muncă la câmp, istovitoare din cale afară, desconsidera dificultatea muncilor din gospodărie: „Sărmana de ea, e obosită rău. Cum să nu fie obosită, când de azi dimineaţă a tot şezut. Că tot lucrul muieresc se face şezând! Ele torc şezând, coasă şezând, gătesc şezând şi totuşi seara ele sunt obosite. Ce să zicem noi bărbaţii, care cosim, arăm, săpăm, lucrăm cât un sat de muieri?”. Treptat, bărbatul îşi modifică registrul interpretativ şi este nevoit să recunoască faptul că femeile au reuşit în cele din urmă să se descurce cu toate greutăţile şi responsabilităţile puse pe capul lor: „Căci nu este lucru uşor. Tu în bătae de atâta timp şi ele săracele acasă, cu un cârd de copii, cu gospodărie, cu lucrul câmpului. Şi când vii la câte-un an acasă, să afli locurile sămănate, cucuruzele săpate, vitele grijite, casa în rânduială bună. Tare mă tem că dacă ele ar fi fost duse atâta timp de acasă şi ați fi rămas voi ispravnici nu ați fi putut face, ceea ce au isprăvit ele!”[3].

O altă temă care reiese din scrisorile de război are la bază iubirea conjugală şi nevoia firească de consumare a acesteia cu ființa iubită și hărăzită de Dumnezeu. Aflăm acest lucru dintr-o scrisoare adresată soțului aflat pe front:  „Domnica zice că să-i scrii o carte când să vie la tine că tare i dor de tine, te-ar ţuca da eşti departe da a tomni Dumnezeu de îţi fi şi aproape şi Domnica ar vre să te ţâpi pă o noapte acasă să te culci cu ea în pat…”. Din alte cărţi poştale, dorinţele răzbat mai camuflat, strecurate în versuri improvizate la repezeală dar care lasă să se întrevadă adevăratele intenţii ale expeditorului: „Ţucu-te soţu cu dreptate, îmi mai scrie câte-o carte, n-o scrie să mă supăr, c-o scrie să mă bucur, ţucu-te eu pe tine că amu nu mă ţucă nime”[4]

Femeile din Transilvania (soțiile și fiicele liderilor politici, religioși sau economici) au fost angrenate în mișcarea națională românească încă din deceniile anterioare Primului Război Mondial. Odată cu izbucnirea războiului mișcarea asociaționistă românească de ajutorare a soldaților și a familiilor acestora a avut la bază reuniunile de femei înființate în toată Transilvania. Aceste asociații au inițiat acțiuni de strângere de bani sau alte donații sub formă de obiecte, alimente sau echipament pentru militarii trimiși pe front.

Venirea primilor răniți a creat animozități în rândul populației orașului Dej. Aceștia erau așteptați la gară de către locuitorii curioși care până atunci nu au mai avut ocazia să vadă oameni răniți de gloanțe sau obuze. Asociaţiile de femei din Dej s-au implicat în munca de îngrijire a răniţilor în cadrul organizaţiei Crucea Roşie. Atât asociaţiile de femei cât şi preoţii dejeni vizitau bolnavii din spitale, oferind consolare, cărţi de rugăciune, alimente, ţigări sau alte lucruri necesare. De multe ori se angajau să le rezolve diferite probleme ale bolnavilor, le citeau şi le scriau corespondenţa în cazul răniţilor grav.

Deoarece spitalul din oraş a fost neîncăpător, răniţii au fost internaţi în Liceul ,,Andrei Mureşanu” Dej. La sfârşitul anului 1914 şi Şcoala reformată de băieţi a fost transformată în spital pentru răniţii trimişi de pe front. Datorită lipsurilor şi mizeriei au apărut şi boli contagioase periculoase, precum tifosul, holera, variola, sifilisul și dizenteria, numite în popor cu termenul generic de ,,ciumă” sau ,,pestilență”. Bolile erau aduse de pe front de către răniţii transportaţi în oraşele din Ardeal. Toate acestea au culminat cu epidemia de ,,Gripă spaniolă”, din 1918, care a făcut numeroase victime și printre locuitorii de la confluența Someșurilor.

În scurt timp populaţia a început să simtă efectele războiului. În primul rând ştirile pesimiste care soseau de pe câmpul de luptă, răniţii aduşi la spitalul din Dej şi graba cu care se trimiteau pe câmpul de luptă tot mai multe formaţii de marş aduceau îngrijorare în rândul locuitorilor oraşului. Preţurile la principalele produse au început să crească, iar pâinea era tot mai puţină. În acţiunile de donaţie, la contribuţiile pentru fondurile de ajutoare, populaţia oraşului pur şi simplu s-a luat la întrecere. Organizaţiile de femei grupate în jurul Crucii Roşii au ajutat la îngrijirea şi întreţinerea răniţilor aduşi în Dej. Au fost ajutate şi familiile sărace de unde întreţinătorul de familie a fost trimis pe front. Aceste ajutoare au fost de mare folos, până când statul s-a implicat în ajutorarea sistematică a nevoiaşilor. Deoarece războiului se prelungea, autoritățile au trecut la rechiziționarea clopotelor bisericilor și a altor obiecte de bronz pentru fabricarea muniției. Au fost predate statului inclusiv bijuteriile, de către asociațiile de femei, pentru valorificare lor și strângerea unor fonduri de ajutorare. La toate aceste acţiuni populaţia oraşului a contribuit substanţial[5].

În toamna anului 1918, pe fondul pierderii războiului de către Austro-Ungaria și Germania, Partidul Național Român din Transilvania și-a reluat activitatea politică interzisă în anii de război. Activitatea desfăşurată de către dejenii Teodor Mihali, Alexandru Vaida Voevod şi Ştefan Cicio-Pop, împreună cu fruntaşii locali ai mişcării naţionale, a făcut din oraşul Dej unul dintre centrele cele mai importante ale mişcării unioniste. În acest context Alexandru Vaida Voevod şi-a asumat prezentarea Declaraţiei de autodeterminare a naţiunii române în Parlamentul de la Budapesta în 18 octombrie 1918.

Din casa lui Teodor Mihali din Dej au plecat emisari peste Carpaţi pentru a lua legătura cu Casa regală, guvernul României şi marii oameni politici ai momentului. Tot în această casă au sosit mesaje de încurajare şi sfaturi din Regatul României pentru a duce la bun sfârșit opera de unificare a statului naţional unitar român. În acest context numeroase femei din Dej, având exercițiul organizării în rezolvarea problemelor din timpul războiului, au fost implicate în realizarea unirii Transilvaniei cu Regatul României. Un rol important la avut Eleftera Porescu (a doua soție a lui Teodor Mihali) doamnă de onoare a Reginei Elisabeta a României care a înlesnit legătura între patrioții transilvăneni și Casa Regala a României.

La Adunarea Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, au luat parte ca delegați aleși și  unele femei printre care: Aurelia Suciu delegat al reuniunii femeilor greco-catolice din Gherla; Livia Coroianu, delegat al Preparandiei greco-catolice de fete din Gherla; Eugenia Tordășianu și dr. Eleonora Lemeny, ca delegate ale Reuniunii Femeilor Române din Sibiu și exemplele pot continua.

După Unirea Transilvaniei, imediat s-a format un organ legislativ provizoriu numit Marele Sfat Național, iar Elena Lemeny-Rozvan, profesor la Școala de fete din Sibiu, a fost singura femeie desemnată să facă parte din Marele Sfat, din partea Partidului Social Democrat. Ea a fost numită și în Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu al Transilvaniei), înființat la Alba Iulia după Unire condus de Iuliu Maniu, fiind consilier la Resortul Ocrotirilor Sociale. Din 5 martie până în 5 aprilie 1919 a fost în misiune oficială pe lângă șeful Resortului Ocrotirilor Sociale la Congresul de Pace de la Paris.

În dezbaterile Marelui Sfat Național, Elena Lemeny-Rozvan  a pledat „cu convingere, argumentat și energic pentru acordarea dreptului de vot pentru femei și pentru reprezentarea proporțională, arătând că hotărârile de la Alba Iulia trebuie respectate de Marele Sfat Național”. Rezoluția Unirii votată la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, prevedea acordarea dreptului de vot pentru ambele sexe[6].

Din această perspectivă, a raporturilor între sexe, experienţa traumatizantă a războiului le-a insuflat femeilor, prin multele şi variatele roluri jucate de acestea în cei mai bine de patru ani de război, mai multă încredere în forţele proprii, în posibilităţile de a duce singure povara gospodăriei, făcându-le conştiente de valoarea muncii depuse, ceea ce le-a redus dependenţa de bărbaţi.

Dintre numeroasele femei, care s-au implicat în mișcarea națională românească din Transilvania, dar și în viața cultural artistică a orașului Dej, merită să fie amintite: Micșa Lucreția-muzician; Mureșan Laura Veturia-etnolog; Pop Cornelia-profesor[7].

Mişca Lucreţia, muzician

Intelectual de seamă şi distinsă pianistă, soţia avocatului Liviu Mişca, a participat intens la viaţa culturală a oraşului, fiind membru pe viaţă a Despărţământului Dej al Asociaţiunii ASTRA. În seara zilei de 10 septembrie 1910, cu ocazia desfășurării la Dej a Adunării Generale a Asociațiunii ASTRA, a susținut un reuşit concert în cadrul căruia, pe lângă piesa vocal-simfonică Înşiră-te mărgărite, a compozitorului dejean Leonida Domide, în interpretarea Corului ,,Reuniunea de cântări” din Năsăud, s-a distins prin interpretarea la pian, cu fineţe şi sensibilitate, a pieselor: Melancolie de Guilelm Şorban, Oltenia de Iacob Mureşanu şi Dansuri româneşti de C. Chovan. Lucreția Micșa a desfăşurat o activitate bogată şi în cadrul Filialei Dej a Societăţii pentru Fond de Teatru Român. Societatea, înfiinţată în anul 1869, avea ca scop ridicarea unor edificii pentru spectacole de teatru în limba română şi pentru promovarea mişcării teatrale româneşti în Transilvania. Filiala din Dej a acestei societăţi a fost una dintre cele mai active din Transilvania, fiind condusă cu competenţă şi responsabilitate de către Lucreţia Mişca. S-a implicat intens în educarea tinerelor fete, în cadrul reuniunilor ASTREI, atât în ceea ce privește viața politică națională, dar și în planul vieții private a familiei pentru a deveni bune mame și soții.

Mureşan Laura Veturia, etnolog

Este fiica lui Petru Mureşan-Şireganul, cancelistul. A fost preocupată de culegerea pieselor folclorice de pe valea Someşului. A publicat 347 de doine din Ardeal, proză populară, strigături în revistele: ,,Familia” (1883-1889); ,,Gazeta Transilvaniei” (1884-1890); ,,Tribuna”, din Sibiu (1887); ,,Viitorul”, din Turnu Severin (1887). Cele 39 de texte culese din zona Şireag sunt însoţite de o notă elogioasă din partea redacţiei, intitulată ,,Din literatura populară”, prin care se justifică publicarea lor în paginile  revistei ,,Viitorul”. Cele mai multe dintre textele culese din satele Transilvaniei sunt cântece de dragoste, de dor, de nuntă şi cătănie, creaţii care impresionează prin tensiunea sentimentelor.

Pop Cornelia, profesor

S-a născut la Şieul Mare în anul 1870. A terminat şcoala primară în satul natal, clasele gimnaziale la Dej, urmând apoi Şcoala Superioară de fete din Cluj. A făcut studii pedagogice la Şcoala normală din Cluj, obținând diploma de absolventă în anul 1888. Pop Cornelia și-a început cariera didactică la Şcoala de fete din Haţeg, unde a funcţionat doi ani. În anul 1895 a fost numită învăţătoare la Şcoala de fete din Năsăud, unde a lucrat până în anul școlar 1918-1919. În vacanţele de vară ale anilor 1919 şi 1920 a urmat cursurile pentru pregătirea de profesori organizate de Universitatea din Cluj. A susținut examenul final de capacitate, eliberându-i-se diploma de profesor pentru şcoli secundare (liceu). În septembrie 1919 Consiliul Dirigent a numit-o profesor şi director la Şcoala civilă de fete din Dej. Timp de 6 ani, cât s-a aflat în fruntea Şcolii secundare de fete din Dej, a folosit toate mijloacele posibile pentru a realiza idealul unei educaţii morale şi naţionale a absolventelor. A înfiinţat internatul de fete, unde au fost cazate 60 de eleve, a adunat fonduri şi a organizat cu elevele sale excursii tematice de studiu. A fost un membru activ al vieţii sociale şi culturale a oraşului Dej. În fiecare an organiza expoziții cu vânzare formate din obiectele cusute sau țesute de către elevele școlii, obținând fonduri necesare achiziționării de materiale didactice.

În concluzie, deși rămase, până nu demult, în afara scrisului istoric, femeile din istoria națională ne oferă o nouă perspectivă asupra studierii istoriei și edificării societății contemporane. De acum înainte scrierea și interpretarea istoriei trebuie să țină seama și de contribuția feminină în derularea principalelor evenimente naționale ca un act de recuperare a unei părți din trecutul istoric. Acest demers este necesar deoarece pe lângă rolul de mamă și gospodină femeile au știut să sprijine activitatea politică a bărbaților, fiind de mare ajutor atunci când istoria le-a cerut-o.

[1] George Mânzat, Monografia orașului Dej, Editura ASTRA, Dej, 2006, p. 120.

[2] Ioan Bolovan, Femeile, Marele Război și Unirea Transilvaniei cu România, comunicare prezentată la Muzeul Municipal Dej, în 23 martie 2018.

[3] Ziarul Unirea, Blaj, anul XXVII, joi, 17 mai 1917, nr. 26, p. 2.

[4] Ioan Bolovan, Femeile, Marele Război și Unirea Transilvaniei cu România, comunicare prezentată la Muzeul Municipal Dej, în 23 martie 2018.

[5] Ms. Ilosvay Jenő, Desi Kronica (Cronica Dejului), Manuscris aflat în colecția autorului, p. 293.

[6] Extras din Rezoluția Unirii, art. III, aliniatul 3: ,,Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.”

[7] Axinte Bob, Nicolae Vesa, Francisc Kiss, Constantin Albinetz, Dejeni de ieri şi de azi, Editura Texte, Dej, 2009, passim.