Mircea Lițe
Astronomia populară sau arheoastronomia cum este folosită actualmente în aria academică, prin referința pe care o are în cercetarea internațională, este ”studiul modului în care oamenii au înțeles în trecut fenomenele cerești, au utilizat informațiile desprinse prin observații și rolul pe care cerul l-a jucat în culturile lor”[1]. Arheoastronomia, cu sensul de astronomie veche, este uneori asociată cu etno-astronomia (studiul antropologic al observațiilor asupra cerului în societățile contemporane), cu istoria astronomiei, ca etapă timpurie, situându-se pe o nișă asemănătoare cu arheologia de mediu și arheologia cognitivă.
Cele mai multe dintre popoarele stabile își pot asuma importante construcții ideatice colective, realizate în urma observațiilor multiseculare asupra fenomenelor naturale atmosferice, și extra-atmosferice, sau a obiectelor prezente pe bolta cerească. Cunoașterea populară sau viziunea particulară asupra cerului s-a transmis prin creații folclorice, prin legende și mituri, reprezentări personalizate asupra unor grupuri de obiecte sau zone astrale, prin explicații cosmogonice și cosmologice cu sens etic, prin motive decorative asociate portului popular sau prin elemente de decor ale porților și pereților caselor de locuit. Cunoscută în țara noastră sub titulatura de ”astronomie populară”, această disciplină nu trebuie redusă în semnificație ca aparținând doar istoriei astronomiei, întrucât este parte a istoriei culturii și civilizației românești în integralitatea acestor termeni.
Considerată în ansamblu, mitologia stelară populară românească are TREI componente esențiale: UNA pastoral-agrară, ancestrală, de esență precreștină, în care cerul este văzut atât ca un ceas agrar, cât și ca o ”expoziție” de unelte agrare utilizate (expresie a activităților lucrative și recreative ale comunităților rurale din România de odinioară); A DOUA componentă, pe care am datat-o mai recent, o dată cu cucerirea unei părți din vechiul regat al Daciei de către romani, dintre care o parte erau legionari creștini care încă își ascundeau crezul – corespunde creștinării spațiului geografic românesc și repoziționării, în consecință, pe bolta cerească a unor elemente creștine sau preluate din mitologia precreștină (înlocuind constelațiile mitologice politeiste și legendele lor, cu simboluri creștine, și apoi țesând legende despre noile proiectii pe cer) şi transpune pe cer personaje și elemente creștine învederate (care, în cele din urmă vor fi iterate în pictura de interior a bisericilor, sub formula unor scene memorabile în care prezența stelelor este o permanență, chiar dacă într-o formă peisagistică ce ignoră tiparul corect al constelațiilor), constelațiile fiind asociate cu mituri teogonice și cosmogonice; A TREIA componentă, a originii poporului român, expresie a simbiozei culturale daco-romane, reprezintă proiecția pe bolta cerească a sintezei formării acestui popor, prin intermediul unor obiecte emblematice, prin mitizarea și ilustrarea unor scene dramatice din această istorie a îngemănării dacilor cu romanii.
Cele trei componente se întrepătrund armonios și formează aspectul specific românesc al bolții înstelate, cu mituri și simboluri comune, de remarcat fiind şi relativa unitate şi difuzare a conceptelor de mitizare, viziunea poporului român despre cer fiind relativ uniformă pe întreg teritoriul României.
În cele ce urmează o să redăm o legendă românească în legătură cu aspectul cerului înstelat și a principalelor constelații vizibile din țara noastră. Chiar și din această legendă se poate vedea preocuparea poporului nostru pentru studiul cerului și al fenomenelor cerești din timpuri străvechi. Legenda, creștină în ansamblul ei, ilustrează modul în care a fost populat cerul românesc cu unelte, personaje și animale.
Se spune că la facerea lumii cerul era foarte aproape de pământ. Omul nu și-a dat însă seama de avantajele acestui lucru. Într-o zi, o femeie care îngrijea de un copil nou născut a aruncat din neglijență spre cer un scutec murdar, încât era gata-gata să mânjească cerul cu el. Atunci Dumnezeu s-a supărat foc și a îndepărtat cerul atât de mult de pământ încât nu degeaba spunem noi astăzi ”departe ca cerul de pământ”. Îndepărtarea cerului de pământ a constituit o nouă pacoste pe capul Omului (și aceasta tot din cauza femeii) care l-a speriat foarte tare. De aceea, Omul se hotărăște să plece sus în cer, la Dumnezeu, ca să-l convingă cumva să aducă cerul din nou în apropierea Pământului. Pentru a ajunge sus în cer, Omul se pregătește serios de călătorie, știind că drumul o să fie lung și greu.
Când omul a plecat la drum și-a luat cu el, pentru a nu fi singur, și ca să fie în același timp de ajutor la nevoie, următoarele: Carul Mare, cu patru boi la jug, Carul Mic, Candela din perete, Crucea de la Biserică, Fântâna din răscruci, Sfredelul, Secera, Coasa, Plugul, Dulăul de la târlă, Cățelul din curte, Cloșca cu puii, Scroafa cu purceii, Păcurarul cu oile, Boarul de la vaci, Vizitiul de la cai, Porcarul de la porci, Hora din sat etc. Și-a mai luat omul cu el porumb și grâu de semănat, ca odată ajuns în câmpiile cerului, să are și să semene când i se vor termina merindele; să aștepte până i se vor coace bucatele, pentru ca să-și facă alte provizii și astfel să poată continua drumul.
A tot mers omul așa, cam până la jumătatea drumului dintre Pământ și Cer. Aici îi ieși înainte Ucigă-l Toaca, care îi zise omului: ”Unde te duci?”. La care Omul îi răspunse: ”Nu-i treaba ta!”. Cum Omul nu a vrut nicicum să-i spună unde merge, după mai multe schimburi de vorbe, ce au început să devină jignitoare de ambele părți, s-au luat la harță. Diavolul scoase atunci din traista lui balaurul și șarpele năpraznic, Ursul, Scorpia, Calul cel furios, Capul de om mort și le aruncă în preajma Omului, ca să îl sperie. Omul însă nu se sperie deloc, căci românul nu se sperie cu una-cu două, și se luă la luptă cu Dracul atât de vitejește, că dintr-un fleac de trânteală s-a făcut sub cer o mare vijelie, pe care o numim noi astăzi ”vântul turbat”. I se spune așa acestei vijelii deoarece orice pasăre zburătoare care urcă până unde suflă acest vânt, turbează pe loc și cade jos moartă. Orice lighioană de pe Pământ care mănâncă din această mortăciune, turbează pe loc și moare.
În toiul luptei care avea loc sub cer între Diavol și Om, cățelul, mic dar arțăgos și rău de mama focului, s-a repezit la Cal, ca să-l muște. Calul, când a văzut că se apropie de el tot atunci și Dulăul cel mare de la stână, o rupse la fugă. Ciobanul de la oi a zdrobit capul Balaurului cu Cobilița sa, cu care ducea gălețile cu laptele de la oi. Văcarul a pus Hora să joace atât de cu foc încât a pus pe fugă șarpele, iar Vizitiul a zdrobit căpățîna de om mort cu Barda ce o avea la îndemână în căruță. Scorpia, care tocmai își întindea ghearele spre Om pentru a veni în ajutorul diavolului, când văzu că omul îl răpuse, de furie și rea ce era, îi țâșni sângele pe ochi și îi plezni fierea în ea de ciudă și necaz, astfel încât muri pe loc cu ghearele întinse.
Numai boii de la Carul Mare nu s-au purtat bine, întrucât s-au speriat de urs, când acesta se îndrepta spre ei și-au cârmit proțapul brusc spre stânga, încât l-au frânt pe la mijloc și de atunci a rămas ruda carului frântă. Dar în momentul când Ursul se îndrepta spre boi, a încremenit și el de frică atunci când văzu cum diavolul este strivit de Om și știu că îi vine rândul și lui acuș-acuș.
În amintirea acestei lupte se văd bine și astăzi toate acestea pe cer. În mijlocul acestor chipuri, Omul, biruitor, se vede falnic și măreț, iar dracul s-a stâlcit atât de mult, zgribulindu-se, încât abia de se mai vede. Astfel că și acolo sus, Omul tot regele firii este, așa cum este și pe Pământ.
Toate denumirile de obiecte, personaje și animale amintite mai sus reprezintă denumiri românești ale constelațiilor cu același nume, vizibile din țara noastră. Unele dintre denumiri constituie adaptări locale sau împrumuturi culturale și ideatice ale așa numitelor constelații standard occidentale, recunoscute de Uniunea Astronomică Internațională, altele fiind constelații specifice poporului român. ”Omul” – în legenda de mai sus – este identificat în constelația Hercules, care ocupă o mare suprafață pe bolta cerească; ”Scroafa cu purceii” reprezintă de fapt un roi stelar (o îngrămădire de câteva mii de stele din care sunt vizibile cu ochiul liber doar șapte) din constelația zodiacală Taurus (Hyades); Găinușa sau ”Cloșca cu puii” se referă la roiul stelar Pleiadele, tot din constelația Taurul; ”Secera” este denumirea dată unui grup de stele sub forma unui arc, din constelația Orion. De fapt, stelele din componența constelației Orion sunt cunoscute în popor ca formând trei constelații românești diferite: Sfredelul, Secera și Rarița. După legenda de mai sus drumul pe care a mers Omul spre cer se vede și astăzi sub forma unei dungi albicioase, ”Calea Laptelui”, pentru că cerul ar fi fost albit de laptele vărsat din gălețile ciobanului când acesta a avut nevoie de cobiliță pentru a lovi balaurul. În unele zone ale țării, Calea Laptelui se mai numește și ”Calea lui Traian” sau ”Drumul robilor”. Denumirea de ”Drumul robilor” a fost dată în amintirea prizonierilor luați de romani din Dacia, prizonieri pe care îi duceau la Roma. Se spunea că în Carul Mare erau duși dacii de rând, iar în Carul Mic erau transportate căpeteniile dacilor.
Dacă facem un scurt inventar al cerului românesc, în sistemul de criterii deja consacrat pentru constelații – personaje, obiecte, animale și figuri – găsim pe acest cer patru personaje feminine:
-Fecioara (Fecioara) o ilustrează în componenta religioasă a cerului românesc pe
Fecioara Maria, steaua Spica reprezentând, prin albeața ei, inima curată a Fecioarei;
-Fata mare din constelația Hora (steaua Alphekka din Coroana Boreală);
-Fata mare cu cobilița (Lebăda), fata fiind orientată cu capul spre steaua polară;
-Fata de împărat cu cobilița (stelele Altair, Tarazed și Alshain din Vulturul);
Printre atâtea fete frumoase era necesară și prezența unui Făt-Frumos, numit de regulă Omul (constelația Hercule), personaj care a luptat atât cu Zmeul sau Balaurul din baladele populare cât și cu Dracul din Legenda cerului. În marea majoritate a basmelor populare românești aceste două personaje par a fi identificate în constelația (Dragonul).
Prezențe pitorești pe bolta cerească sunt și Lăutarii (stelele din stânga și din dreapta stelei Alphekka din Coroana Boreală), constelația Hora (Coroana Boreală) în sine fiind o ilustrare a spiritului ludic și a activităților recreative ce urmau unei zile sau săptămâni de muncă în satul românesc.
Am mai găsit pe cerul românesc și doi frați, Romul și Rem (Romulus și Remus fiind stelele Castor și Polux din constelația Gemenii, redusă pe cerul românesc doar la aceste două stele în componenta originii poporului român), un războinic, Arcașul roman (constelația Săgetătorul), evident aparținând altui popor decât cel pașnic de păstori și agricultori al românilor, tot din componenta originii poporului român.
Cerului unui astfel de popor nu-i puteau lipsi constelații legate de creșterea animalelor: Ciobanul cu oile (steaua Vega din constelația Lira reprezentând ciobanul), Ciobanul cu cobiliță (Lebăda – răsare și apune odată cu Ciobanul-Vega); acesta din urmă ar avea o găleată în mână și două în cobiliță, iar steaua din mijlocul crucii din Lebăda ar fi Fântâna din răscruci de care este rezemată cobilița ciobanului.
Găsim și un Văcar pe cerul românesc – steaua Alcor din Ursa Mare –precum și un Vizitiu sau Surugiu (Vizitiul-Auriga).
De pe câmp, ne îndreptăm către locuința țăranului român, Casa cu ogradă (identificată în Coroana Boreală), cu ajutorul mijloacelor de transport ale acelor vremuri, carele, din care găsim pe cer patru:
–Carul Mare – carul Omului din Legenda cerului, sau, în componenta originii poporului român, carul cu care au fost duși la Roma prizonierii daci;
-Carul Mic – în componenta originii poporului român, carul cu care au fost duși la Roma nobilii daci pe Drumul robilor (Calea Lactee), iar în Legenda cerului, carul în care și-a pus Omul unelte și provizii;
-Carul lui Dumnezeu – (Vizitiul) – în componenta religioasă: carul cu care vor fi duși credincioșii în rai);
-Carul Dracului (Perseu) – în componenta religioasă: carul cu care vor ajunge păcătoșii în iad).
Odată ajunși la casa țăranului român, Casa cu ogradă (Coroana Boreală) – unde steaua Alphekka este casa iar celelalte stele, îngrăditura – în curte și șură găsim unelte folosite de țărani la munca câmpului sau în jurul casei:
–Coasa (Cefeu);
–Barda sau Toporul (Perseu) – stelele alfa și beta (Algol) fiind coada iar restul tăișul sau gura bardei, înspre Casiopeia;
–Grapă sau Plugușor ( Ursa mică);
–Sfredel mare sau Spițelnic (Orion ) – centura lui Orion cu steaua Betelgeuse;
–Sfredel mic (Câinele mic) – steaua Procyon fiind mânerul iar steaua Gomeissa vârful sfredelului;
–Rarița (Orion) – centura lui Orion împreună cu stelele Rigel, Saiph și Bellatrix – ele mai sunt numite și Plugul sau – Grebla;
–Seceră (Orion) – un arc de 7 stele ce se află între steaua Rigel și centura lui Orion
Însetat după muncă, țăranul bea apă din Puțul (Pegas) cu Jgheab (Andromeda) pe care îl are în curte, jgheabul folosind de regulă la adăpatul animalelor care și acestea apar limpede proiectate pe cerul de noapte:
-Oile – cele patru oi din colțurile paralelogramului din Ciobanul cu oile (Lira) și un Berbec (Berbec) – dar țăranii îi văd numai coarnele;
-Boii – cele 7 stele din Carul mare (Ursa mare) și un Taur (Taur);
-Caii – Calul sau Găvadul Mare (Leul), Găvadul mic (Pegas);
-Caprele – Capra cu trei iezi (Lira), Țapul sau Cornul Caprii (Capricorn);
-Câinii – Dulăul (Câinele mare), Cățelul (Câinele mic), Paloșchița (steaua Alcor din Ursa Mare), cățelușa împăratului Traian din componenta originii poporului român;
-Porcii – Vierii, Porcii, sau Scroafa cu purcei (Hyade din Taur);
-Găinile – Găinușa sau Cloșca cu pui (Pleiade din Taur).
Intrând în casa țăranului român găsim :
– o Balanță sau un Cântar (Balanța);
-un Ceasornic sau Deşteptător (Pleiadele împreună cu steaua Aldebaran).
După o zi de muncă sau în zilele de sărbătoare, țăranul român mulțumea cerului și se ruga, așa că nu puteau lipsi de pe cer elemente sau expresii ale credinței creștine profunde a poporului român. Religios, țăranul român a proiectat și remodelat pe cerul său și :
–Tronul sau Scaunul lui Dumnezeu ori Mânăstirea (Casiopeia);
– Crucea mare (Lebăda) – pe care a fost răstignit Isus;
–Crucea mică (Delfinul ) – crucea de mână, împodobită, cu care umblă preoții la început de an nou;
–Trisfetitele (Orion)- centura lui Orion – cei trei sfinți Vasile, Grigore și Ioan,
–Peştii (Pești) sunt cei doi pești cu care Iisus a hrănit 5000 de oameni,
–Racul (Rac)– care a furat al patrulea cui de la răstignire, cuiul ce trebuia înfipt în inimă.
–Toaca (Pegas) – marele trapez al lui Pegas seamănă cu o toacă atârnată – obiect cu care erau chemați oamenii la rugăciune.
Notă: denumirile dintre paranteze sunt denumirile traduse ale constelațiilor după clasificarea Uniunii Astronomice Internaționale.
Complexul Astronomic Baia Mare, în colaborare cu Muzeul de Etnografie și Artă Populară Baia Mare, analizând toate demersurile anterioare ce au vizat popularizarea mito-astronomiei românești a inițiat, în anii anteriori un proiect de reconsiderare a universului credințelor populare românești legate de cer, proiect care a generat o expoziție digitală multimedia cu această tematică -unicat în România- ca reflectare modernă și inovativă a acestui patrimoniu cultural imaterial cu o valoare inestimabilă. Demersurile ulterioare de focalizare la nivel național a atenției asupra importanței acestui patrimoniu au condus la internaționalizarea acestui efort, în special prin adaptarea unei versiuni a cerului românesc ca dialog științific și cultural cu alte mitologii stelare, în cadrul unui software de planetariu virtual – Stellarium – cu milioane de utilizatori în lumea întreagă.
În debutul proiectului inițial, un sondaj sumar realizat în județul Maramureș vizând recurența acestor cunoștințe despre cer și stele în mediul rural, a fost concretizat sub forma unui interviu realizat cu un cioban – Ionu Șchiopului din Budești, Maramureș – care a demonstrat păstrarea în memoria colectivă a unor identificări stelare, obiceiurile asociate prezenței unor obiecte cosmice precum și epicul vivant din fundalul acestor ilustrări.
Este aproape un paradox faptul că, în plină eră socialistă (anii 1980), într-o instituție dedicată popularizării științei, a astronomiei în contextul materialismului dialectic (Complexul de Astronomie Populară Baia Mare), ghidajele realizate atunci făceau apel la identificări populare ale aștrilor și la mitologia românească, inclusiv religioasă. De reținut că studiul general asupra acestei tematici, realizat la începutul secolului al XX-lea, în perioada marilor chestionare etnografice și sociologice, nu a fost reluat ulterior și nici în prezent nu putem evidenția o preocupare pe linia studiului antropologic la nivel național vizând această problematică, ce ar putea determina calitatea trasmiterii orale a informației între generații, distribuția în teritoriu a anumitor elemente și evoluția unor elemente epice, precum și modul în care această informație a fost și este periclitată de șuvoiul industrial, de mecanismele uneori atrofiante ale internaționalizării și globalizării.
[1] Gummerman, G.J. & Warburton, M (2005). „The Universe in Cultural Context: An Essay”. In John W. Fountain & Rolf M. Sinclair. Current Studies in Archaeoastronomy: Conversations Across Time and Space. Durham, North Carolina: Carolina Academic Press, pag. 17
Bibliografie:
Otescu, Ion, Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, București, Editura Paideia, 2002;
Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român, București, Editura Paideia, 2001;
