Astropoezie-Astrocultură-Astroumanism (5) – Răspunsul lui Dracula

Întâi de toate, aș dori să vă previn că acest articol a fost creat în jurul primei poezii românești ce a fosr publicată în Jurnalul Science Fiction Poetry Association din SUA (forul suprem în poezia speculativă mondială), Star*Line, și că include elemente de pamflet, prilej cu care veți face cunoștință și cu „dialectul umorastropoeticromânescian”, pe care l-am inventat în „hipertratatul astroumanist” numit „Cronici astronomice jubiliare 2023-2024 printre astropoezii campioane (comentate de Andee Sherwood)” – adică editoarea organizației mondiale Astronomers Without Borders -, publicat la Editura Astromix în 2025.

Romanul „Dracula”, publicat în 1897 de scriitorul irlandez Bram Stoker, a lăsat o impresie extraordinară lumii SF-ului american, astfel încât Horror Writers Association a început din 1987 să acorde un premiu anual cu numele acestui autor pentru astfel de creații. Nu mai spun că „Dracula” a avut parte și de numeroase ecranizări de succes. Iar acest roman reprezintă, de fapt, o ficțiune inspirată de niște broșuri ce au circulat în secolul 15 prin Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, scrise de sași din „pământul crăiesc” (zona administrată de aceștia în Transilvania pe atunci), care l-au demonizat pe marele voievod român Vlad Tepeș Drăculea pentru că devastase Kronstadt-ul (Brașovul de azi) în urma unor neînțelegeri comerciale.

Astfel că în România mulți au considerat (sau l-au considerat pe acest personaj istoric) „Dracula” ca fiind un brand (sau chiar brandul!) național – un fel de „la cât suntem de amărâți, așa mai află lumea ceva despre noi”.

Am remarcat și cu alte ocazii același tip de mândrie naționalistă ciudată, izvorâtă poate din prea multă dragoste de țară netemperată cultural, în multe alte cazuri. Astfel, de exemplu, unii se laudă că Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei, a fost român, uitând că el a avut doar tatăl de origine română, iar mama sa fusese unguroaică – și se bucura că era considerat urmașul lui Attila. Acesta nu a arătat, în fapt, deloc bunăvoință Valahiei (l-a ținut închis ani de zile chiar pe Vlad Țepeș – că tot am deschis subiectul Dracula) și Moldovei (l-a atacat armat pe Ștefan cel Mare și-a lui oaste, iar o legendă spune că s-a ales doar cu o săgeată în fund).

Alții s-au împăunat că un film excelent românesc de critică socială fusese laureat la Cannes („avem cel mai bun film din Europa”, a spus cineva într-o publicație), devenind însă paranoici anti-americani pentru că același film nu intrase nici măcar în selecția finală pentru Oscar – fără să înțeleagă că acolo se preferau filme de o altă tipologie. Sau alții s-au mândrit că Papa de la Roma i-a spălat picioarele unui deținut român ales întâmplător în Postul Paștelui Catolic (ah, ce tari sunt românii!). Sau, după liberalizarea coproducțiilor cinematografice și la noi, mi-a fost dat să aud că într-un film actorul român Cutărescu l-a surclasat pe actorul american Cutarison, de parcă acela fusese scopul producției respective.

La fel, alții se laudă cu doi laureați Nobel, Octav Palade pentru medicină(Palade care de fapt a putut lua acest premiu tocmai pentru că fugise din România în SUA ca să nu fie arestat de regimul comunist) și Herta Müller pentru literatură, care a emigrat în Germania și a putut povesti liberă în limba germană despre teroarea la care a fost supusă tot în România și tot de același regim. În cel de-al doilea caz, parcă pentru a se împlini un ciclu al absurdului, aceeași Herta Müller, după ce a devenit subit de la momentul Nobel o mult lăudată „scriitoare germană de origine română” sau „scriitoarea româno-germană”, avea ulterior să devină subiectul nevinovat al unui caz de pomină, după cum a văzut toată lumea. Astfel ea avea să fie dată afară cu tam-tam mediatic din organizația scriitoricească majoră din România de către unii decidenți de acolo – deși nici nu știa că era membră a acesteia – pentru că nu-și plătise cotizația! Desigur, se poate spune și că asemenea încurcături se pot întâmpla oriunde (deși cazul pare mai degrabă apărut ca o demonstrație pentru cei impresionabili că o instituție românească poate fi mai tare decât însuși Premiul Nobel!), în timp ce eu, ca simplu naiv, nu știu dacă și cât science a fost în această poveste, dar pot să constat sigur că  fiction a fost! (Morala în „dialectul” sus amintit: pe steaua Marfik se mânca fistic, însă pe Mirzam se mânca salam.)

Că tot a venit vorba, iată și alte cazuri frapante (chiar și pentru un martor contemporan neimplicat și plătitor conștiincios de impozite ca mine), înrudite într-un fel sau altul – de tipul ce ne facem cu atâta patriotism peste medie – și remarcate în timp de numeroși receptori ca neintrate într-un mod tocmai favorabil în conștiința lor(cumva, acestea au amintit în realitate de niște vorbe de-ale lui Nicolae Iorga, cum că separarea solidarității neamului ar fi un păcat…)

Referindu-se la o carte care aducea unele critici societății americane, un literat român de marcă l-a acuzat de simpatii comuniste (deși el însuși n-o dusese prea rău în sistemul trecut) și l-a numit „americanul roșu” pe autorul ei, fondatorul Mișcării Literare Internaționale Paradoxiste, matematicianul româno-american Florentin Smarandache, în ciuda faptului că acesta emigrase în SUA tocmai pentru a scăpa de comunism! Se pare, însă, că succesul acestuia în lumea mare a produs un oarecare deranj în lumea noastră mică (uite încă unul  care s-a ajuns!), pentru că s-a scris la noi chiar și că, de fapt, nu el a fondat paradoxismul (ia să-i moară și lui capra!), ci Nicolae Labiș, Nichita Stănescu și Marin Sorescu, cu toate că acestora nici prin cap nu le trecuse să teoretizeze un astfel de curent literar! Un fel de… obișnuiți cu aerul de lângă Lacul Baikal… unii ar declara chiar și că-i rău pe steaua Nihal (adică Beta Leporis)! Oare la ce bune asemenea enormități în locul bucuriei de a vedea români afirmându-se peste hotare prin forțe proprii?

Din fericire, Florentin Smarandache – de care suntem mai apropiați pentru că a publicat și lucrări de astrofizică despre viteza luminii – a avut inteligența de a-și face prieteni devotați între literații români din provincie, prieteni care l-au susținut cu adevărat pentru meritele lui admirabile. Ceea ce nu poate fi de înțeles însă este… de ce nu trebuie să fim mândri de Florentin Smarandache și Miscarea Paradoxistă? De ce ar fi mai prejos decât Tristan Tzara și Dadaismul sau Isidore Isou și Letrismul?

Altceva: un literat și politician naționalist, acuzat de anti-americanism și-a comandat chiar de la o firmă americană ce vindea oricui diplome pe care scria ce voiau cumpărătorii, o țidulă care-l desemna cetățean al anului, apoi s-a lăudat cu ea la TV, spre extazul admiratorilor săi – uite dom’le că până și americanii îl apreciază pe românul nostru neaoș! Ceva de-ți venea să cânți: „Say Geronimo, say Geronimo,” du-mă la Nebuloasa Eskimo!

Mai departe… un simpatizat jurnalist de cultură l-a lăudat odată la o emisiune TV pe un fotbalist român celebru care juca în străinătate (mare patriot și el, ce mai!) pentru că a știut să recite la telefon în direct pe post o poezie foarte scurtă „de Eminescu”. Numai că aceea fusese scrisă de… Nichita Stănescu!

Sau, ca să extind puțin lucrurile din nou în spiritul veseliei generale, am văzut altădată un talkshow televizat în care invitați patrioți de marcă deplângeau faptul că biata națiune este poluată în diferite feluri din toate direcțiile. Numai că un artist adorat de mare parte din populație, în loc de poluare (putea să fie și de tip luminos, cea mai nesuferită astronomilor) a spus „poluție”!

Un alt caz a fost că domeniul online „poezie.ro”, o alternativă excelentă la cele propuse de revistele literare, care a permis multor necunoscuți talentați să fie văzuți în pagini web mult mai accesibile, a deranjat pe cineva („patriot” și el, de bună seamă) atât de mult, încât a argumentat la un moment dat într-un material scris că organizatorii acestuia erau vinovați (aproximativ!) de toate relele din lume, inclusiv că erau sponsori ai terorismului declanșat de grupări extremiste islamice!

Unde pot fi plasate astfel de atitudini când una din cele zece porunci biblice este să nu răspândești neadevăruri despre semenii tăi?

Dar lucrurile stau cu totul altfel când e vorba de afaceri, atunci trebuie să te dai cât mai internaționalist! De exemplu, am văzut în București că două firme cu obiect de activitate în spălarea de boarfe s-au autointitulat „spălătorie germană”(de parcă ar fi fost o ambasadoare a Germaniei în afara Spațiului Schengen) și, respectiv, „eurospălătorie” (de parcă ar fi fost girată de Consiliul Europei!)

Iar cazuri tragicomice au părut multora acelea că, după ce unii literați sau artiști au fost intens promovați prioritar în mod oficial(adică pe banii contribuabililor, fapt demonstrat mai mult sau mai puțin convingător în repetate rânduri) s-a spus însă, în replică și că aceste observații au fost lansate de cei invidioși și că, de fapt, tot ce au primit „aleșii” a fost pe merit (oare unde o fi adevărul?) -, nu puțini s-au înghesuit în a-i sufoca prin laude sărite de pe fix, ca și cum ar fi fost o competiție de care depindeau chiar viețile proprii și în care trebuiau să se claseze cât mai sus pentru a primi și ei un os la praznic. (Iar opusul acestei impresii a fost de tipul… ce vreți dacă au existat valuri sincere de admirație care n-au putut fi oprite!). Din acestea reieșea că vizații erau adevărați Supermeni în creație și că puteau fi cei mai buni nu doar în tot ce abordau, ci și în unele pe care nici nu se gândiseră să le abordeze! Ce să-i faci: …chelului îi trebuie un fes… când merge la steaua Antares. Sau, ca să fim mai relaxați, mă simt foarte tare: când am fost la mare pe steaua Nashira… a fost și Shakira (m-am referit la Gamma Capricornii)!

În rest, pe această temă mai puțin plăcută, s-a recurs nu de puține ori la inspirația din expresia aceea venită, într-un fel sau altul, de la câțiva autori din spațiul occidental și preluată uneori cu abnegație de unii și la noi: „Calomniați, calomniați… până la urmă tot rămâne ceva!” Iar aici tehnicile cele mai aplicate de cei care nu s-au putut debarasa de școala comunistă a denigrării, mistificării sau adulării, după caz, au fost „hoțul strigă prindeți hoțul” și, metaforic vorbind, vopsirea hidoasă a unor copaci într-o pădure, astfel încât să nu se mai vadă întregul ei benefic. Sau ca într-un banc din vremea războiului rece cu americani și ruși revendicându-și supremația în mersul metroului: ce spuneau primii se adeverea, iar ce spuneau comuniștii nu prea, așa că americanii au cerut explicații, dar s-au trezit cu următorul răspuns din partea sovieticilor: „Voi vorbiți, măi, care-i omorâți pe negri?”

Și atunci mă întreb cum rămâne cu îndemnul lui Vasile Alecsandri „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română…”? (Ceva fără echivoc, deoarece nimeni nu poate răstălmăci, de pildă, că de fapt a vrut să spună… hai să dăm freze cu freze cei cu inimi botswaneze și urechi deneboleze! – Denebola este o stea din constelația Leo.) Sau problema este că unii au inima mai română decât alții? (Aici, spre comparație cu patrioții români autodeclarați, de fațadă, și cu unii politicieni care își pun la lucru doar vorbele, îmi vin în minte – fără comentarii – o serie de rugbiști naturalizați, care și-au pus oasele la bătaie cu hotărâre jucând pentru naționala României: georgianul Otar Turașvili, tonganii Tangimana Fonovai, Paula Kinikinilau și Sione Fakaosilea, sud-africanul Nicholas Immelman, neo-zeelandezii și australienii Michael Wiringi, Jack Umaga, Stephen Shennan, Hinckley Vaovasa, Jason Tomane … Și îmi pare rău că printre ei nu a fost inclus și fijianul Ratu Taniela Rawaqa Maravunawasawasa – jucase anterior prea mult în naționala țării sale de origine -, dar măcar colegii din campionatul României i-au găsit acestuia o poreclă frățească: Daniel! La fel s-a întâmplat, de altfel, și în cazul altor internaționali români „neaoși” ca englezul Stephen Hihetah – zis Fane -, sud-africanul Iohan van Herdeen – zis Ionuț Herdenescu – și tonganul Manumua Tevita – zis Tavi.)

Oricum, nu merg până într-acolo încât să cred că în versurile dintr-un celebru cântec „Ne simțim ca la meteo,/ O fi soare, dar nu-l văd io” (o fi astropoezie… mai de la periferie?), ultimul cuvânt vine de la „Io Mircea Voievod…”. Sau ca într-un cântec „în dulcele grai moldovenesc” mult îndrăgit, „Mi-am luat bundițî nouî,/Ah, neiculițî!/ Dacî ninji, dacî plouî./ Ieu port bundițî!// Bundița mia i nouî,/ Și ghini-mi pariii,/ Iatî-nî pi-amîndouî/ Găti-ti tariii!”, este vorba, de fapt, despre bucuria unei stele de bază din mijlocul unei nebuloase planetare.

Și poate că ar trebui să mă opresc umil din astfel de considerații de outsider, ca unul care nu a înțeles nici acum regulile jocului… nu vă supărați pe mine că nu văd în jur prea bine și adesea sunt stupid… parc-aș fi asteroid! Din fericire însă, în România au existat și nenumărate situații cu entuziaști care au făcut lucruri extraordinare pentru cultură și pentru țara lor, chiar dacă, mai mult sau mai puțin surprinzător, dar sigur pe nedrept, n-au devenit suficient de cunoscuți pentru publicul larg!

Revenind, mie însă mi s-a părut că, oricât de bine ar fi fost scris și oricât de captivantă i-ar fi fost acțiunea, în realitate romanul „Dracula” cam terfelește un simbol național românesc. (Ceva destul de aiurea, dacă ne gândim că, în același timp, acest roman stârnește și o mare atracție turistică pentru țara noastră.) Altfel spus, Bram Stoker putea s-o demonizeze liniștit pe mama lui, dar nu și pe Vlad Țepeș. (De altfel, scriitorul acesta supradotat fusese într-atât de superficial, încât a scris că portul Varna era românesc. Aceeași atitudine am văzut-o și la alți occidentali mai târziu în unele filme, din care am aflat, de pildă, că o Capitală a Transilvaniei a fost orașul Karpatek, sau că exista un rege contemporan al Moldovei. Desigur, aceste invenții dubioase au ascuns un dezinteres evident, ca sa nu spun dispreț, față de România reală.) Așa că multă vreme am copt o replică la nivel înalt care, chiar dacă nu mă omoram după genul „horror”, nu putea să fie decât un răspuns cu aceleași arme stilistice.

Momentul împlinirii acelei replici a venit în numărul din Martie-Aprilie 2000 al jurnalului Science Fiction Poetry Association, „Star*Line” din SUA, care mi-a publicat o cosmopoezie „horror”, în care nu stătusem deloc pe gânduri în a încerca să pun lucrurile la punct (nu că aș fi putut reuși prea mult prin aceasta, vizibilitatea era oricum limitată). Poezia respectivă a fost, de altfel, și prima creație românească apărută în publicația supremă a poeziei SF&F, adică (mie mi se pare evident, dar poate că unii mai pricepuți mă vor contrazice) încă un moment de grație pentru cultura română. Iat-o, tradusă tot de mine în românește:

RĂSPUNSUL LUI DRACULA

de Andrei Dorian Gheorghe

„Acestea nu-s adevărate!” –

   Spuse spiritul lui Vlad Țepeș

În cer,

          Citind „Dracula” de Bram Stoker.

            „Eu nu am fost conte în Transilvania.

  Am fost domnitor în Valahia.

  Numele meu nu este Dracula.

             Numele meu e Vlad Țepeș Drăculea.

Nu am fost vampir.

Am fost un simbol al dreptății

Pentru poporul meu

Și un apărător al Creștinismului

La fluviul Dunăre,

În Țara Românească.

Unde se află acest scriitor?”

Și spiritul lui Vlad

Caută spiritul lui Bram

Printre asteroizi,

Printre cozile cometelor,

Printre sateliți,

Printre misterele planetelor.

Întregul sistem solar este alertat.

Spiritul lui Vlad,

Deghizat într-un meteor magic,

Caută spiritul lui Bram

Să-l tragă în țeapă.

 

Această cosmopoezie „astro-horror-fantasy” mi-a deschis drumul spre publicarea unor articole (mai mici sau mai mari) în următorii câțiva ani în același jurnal al SFPA, Star*Line, ceea ce a făcut să fiu ales membru pe viață al acestei organizații (singurul de la Occident până în Japonia).

Cât despre „Răspunsul lui Dracula” (n-o să vă vină să credeți!), am considerat că merge și ca astropoezie (un nou caz de dublă valență poetică), i-am creat un scenariu dramatic și am jucat-o în „astropoetry show”-ul pe care l-am regizat cu succes pentru Conferința Organizației Internaționale de Meteori de la Sachticka (Slovacia), în Septembrie 2008, Dar am jucat-o nu singur, ci împreună cu președintele Societății Astronomice Române de Meteori, Valentin Grigore, și cu cei doi fii ai săi (Alexandru Sebastian și Cristian Daniel, care au interpretat corpuri cerești personificate), spre bucuria astronomilor de elită participanți, care veniseră acolo din toată lumea.