Astropoezie-Astrocultură-Astroumanism (6) Considerații despre legăturile dintre science fiction, astronomie și poezie

Unul dintre scriitorii de podium din istoria literaturii science fiction, englezul Arthur C. Clarke, a scris într-un articol din 1938 ceva care aduce o nouă perspectivă în clasificarea artelor şi anume că, de fapt, cea mai mare dintre toate este chiar SF-ul, tocmai pentru că reprezintă „apexul tuturor întâlnirilor artistice”.

Să conectăm această afirmație la cel mai larg domeniu de aplicare a științelor, astronomia, la rândul ei „apexul” tuturor întâlnirilor științifice, chiar dacă aici există unii astronomi amatori şi profesioniști (din fericire, numărul lor este redus) foarte „tehnicişti”, care nu prețuiesc sau chiar disprețuiesc genul science fiction. Adică se consideră superiori – e dreptul lor! -, îşi plafonează limitele gândirii, înțepenesc în viziuni cu ochelari de cal şi devin habotnici, considerând că tot ce mișcă le este inferior.

Simt mereu nevoia să le aduc aminte acestora de o culme a colaborării dintre științe şi SF: „discul de aur” creat de o super-echipă a NASA, condusă de marele savant-astronom Carl Sagan. Acest produs de geniu a sintetizat civilizația şi cultura speciei umane şi a fost inclus în sondele spațiale Voyager – care au fost lansate în 1977 şi acum se deplasează dincolo de sistemul solar – în speranța că acestea vor întâlni cândva civilizații extraterestre. (Iar aici poate că trebuie să mai amintesc și că tot NASA urmărește filme SF, acordând aprecieri despre gradul de veridicitate științifică a acestora.)

Dar oricum am lua-o, trebuie precizat că SF-ul nu ar fi existat fără astronomie (şi nici fără tehnologie, ce-i drept), chiar dacă unele interpretări mai vechi din cadrul acesteia par astăzi… proto-SF! (Așa, de pilda, modelul antic elen sintetizat în secolul 2 de Claudiu Ptolemeu în Almagesta, considera Pământul drept centrul Universului, care conținea cerurile a șapte planete – cele cinci vizibile cu ochiul liber, apoi ale Soarelui și Lunii, plus cerul stelelor fixe. Sau modelele din secolul 16 ale lui Tycho Brahe – cu Pământul drept centrul Universului și planetele învârtindu-se în jurul Soarelui – și Nicolaus Copernicus – cu Soarele drept centrul Universului și Pământul cu planetele învârtindu-se în jurul lui. A fost nevoie de luneta lui Galileo Galilei, de Legile Planetelor enunțate de Kepler și de Legea Atracției Universale descoperită de Newton, toate din secolul 17, pentru ca lucrurile să înceapă a intra în firescul de astăzi. Apoi telescoape tot mai performante au ajutat la extinderea cunoașterii Cosmosului, ceea ce a servit și unor idei SF superioare.)

Există însă mult mai mulți astronomi care știu să aprecieze cum se cuvine legătura celor două discipline (chiar dacă, în ce privește fondul. una ține de creație și cealaltă de știință) în evoluția, civilizația și cultura omenirii.

Dar mai există și mulți alți astronomi, care sunt chiar fani ai SF-ului, gata să recunoască oricând că au simțit chemarea către cunoașterea științifică a cerului după ce au văzut serii excepționale de filme ca „Star Trek” și „Star Wars”, și pentru care mari scriitori pionieri ai genului, ca americanul Edgar Allan Poe, francezul Jules Verne și englezul Herbert George Wells, sunt adevărați idoli.

Aici cred că ar trebui să adaug, în mod poate subiectiv, că magnificul creator al detectivului consultant Sherlock Holmes, englezul Arthur Connan Doyle, a fost și un excelent scriitor SF, la fel ca și uluitorul scriitor francez Auguste Villiers de l’isle Adam, autor a numeroase povestiri non-conformiste și a romanului „Noua Evă”; să-l mai amintesc aici și pe scriitorul ceh Karel Čapek, inventatorul cuvântului robot.

Iar despre cei ce au modernizat literatura SF&F, le-am dedicat cu admirație astrocatrenul avangardist SF de mai jos la trei dintre corifei:

 

Asimov și Bradbury

Se duseseră la schi,

Dar din Lună, dintr-un parc,

I-a chemat Arthur C. Clarke!

 

Sigur, ar mai trebui adăugat și „horror” ca subgen în conceptul generic de science fiction, deși mulți dintre SF-iști chiar nu prea se omoară după el. Dar pentru acesta din urmă, un început de referință extrem de incitant a fost lucrarea „Frankenstein” de Mary Shelley, scrisă în 1816 pe malul lacului Geneva din Elveția, prin care autoarea a câștigat un concurs de proză cu trei mari romantici englezi: poetul George Gordon Byron, fizicianul John William Polidori – autor al poveștii „The Vampire” – și soțul ei, poetul Percy Bysshe Shelley. (Ca o paranteză tristă, mai există însă și oameni de cultură proțăpiți în funcții importante, care habar n-au pe ce lume se află în Univers – science fiction-ul și astronomia fiind pentru ei niște dihănii dăunătoare de care trebuie să se ferească și care, pe cât posibil, trebuie ținute la distanță -, preocupați doar să-și promoveze clienții mai mult sau mai puțin cotizanți. Iar ca o consecință, datorată însă nu numai lor, astăzi România este întârziată în preluarea multor aspecte din evoluția culturii occidentale și se clasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană în ce privește consumul de carte.) Până la urmă, roboții trimiși astăzi în misiuni spațiale pentru explorarea sistemului solar sunt chiar urmașii aceleiași cumplite mașini humanoide pe nume Frankenstein!

Dar poate că, înainte de a continua, ar trebui să mergem și mai mult în trecut, respectiv în secolul 17, când francezul Cyrano de Bergerac, în lucrarea „Statele Lunii”, a descris un zbor imaginar cu un aparat specific până pe satelitul nostru natural, unde exista, la fel de imaginar, o altă societate bazată pe rațiune.

 

Domnul Cyrano de Bergerac

    Ne-a lăsat una foarte bună:

 Pentru selenarii fără trac,

Pământul era doar o Lună.

 

(Aici cred că ar trebui să reamintesc și faptul că în secolul 16, sasul cu origini austriece Conrad Haas experimentase cel dintâi în lume primele rachete în trepte pe teritoriul actualei Românii la arsenalul din Hermannstadt – Sibiul de azi -, lăsând și descrierea lor tehnică în „Varia II 374”, doar că acelea nu erau rachete dedicate zborului în Cosmos, ci doar au devenit inspiratoare pentru acesta.)

Iar în ce privește poezia, călătoria noastră în timp ar trebui să fie și mai îndepărtată. Astfel, dacă ne alegem ca repere lucrările în versuri „Phainomena” de elenul Aratus din secolul 3 înainte de era noastră (inspirată de tratatele astronomului Euxodius din Knidos de dinainte cu un secol) și „Rudimenta Cosmografica” de sasul Johannes Honterus din secolul 16 (publicată la Kronstadt – Brașovul de azi – și devenită manual de bază pentru Occident timp de peste un secol), între ele găsim „Paradisul” italianului Dante Alighieri, mai precis partea a treia din „Divina Comedie” de la începutul secolului 14, în care aflăm o amplă călătorie în versuri prin Universul cunoscut atunci (raportat la reperul „Almagesta” de Claudiu Ptolemeu din secolul 2), cu șapte planete (cele cinci vizibile fără telescop, plus Soarele și Luna, încă neidentificate corect) și cerul stelelor fixe.

 

De vrei Cosmosul să-l cucerești,

Nu poți să o faci ca un fante,

Ci întâi planete să găsești,

Așa cum a procedat Dante.

 

Și pe lângă toate acestea din trecut, există azi și un salut obișnuit al astronomilor, „cer senin!”, cât se poate de înrudit cu un salut al SF-iștilor, „cu stele în ochi”, acestea spunând multe despre tema pe care o dezvolt acum.

O privire generală asupra lumii science fiction & fantasy contemporane ne arată că în Statele Unite ale Americii aceasta a creat o adevărata industrie (culminând cu organizarea anuală a Worldcon-urilor), iar în Marea Britanie (și parțial în țările avansate ale Commonwealth-ului) aceasta este foarte bine organizată – cele două mari state, SUA și UK, creându-și o piață comună de limbă engleză în domeniu -, în timp ce în Europa continentală există un interes mult mai scăzut pentru acest gen – aici se organizează, totuși, un Eurocon anual, în care, desigur, apar și britanici și, uneori, invitați speciali americani.

O problemă de principiu însă la Eurocon este legată de faptul că premiile nu sunt acordate de comisii neutre pe baza unor competiții normale, ci, datorită „lacătului traducerilor”, acestea se decid și de obicei se acceptă pe baza propunerilor naționale, care pot fi dirijate în funcție de scopuri ce nu țin seama de meritele reale. Ceva oarecum asemănător cu acordarea fostului premiu cultural Herder (oferit de o fundație germană în Austria la Universitatea din Viena unor creatori din Europa de Est), despre care unii dintre ai noștri au spus că este „Nobelul Estului”, iar alții au fost scandalizați că printre laureați s-au aflat și colaboraționiști recunoscuți ai fostului regimul comunist (ceva firesc, propunerile veneau din partea statului totalitar). Sau, dacă vreți un alt exemplu nu foarte îndepărtat de subiectivism prezentat drept neutralitate, un sistem cam ca la festivalul de muzică ușoară „Cerbul de Aur”, unde juriul „neutru” și „obiectiv” era uneori compus din patru români, un basarabean (adică din Republica Moldova) și patru străini, iar marii învingători erau (să vezi și să nu crezi!) tot români (în timp ce moldoveni basarabeni mult mai competitivi erau lăsați în afara premiilor întrucât nu ramânea loc și pentru ei).

În acest sens, se poate spune și că nu mulți scriitori europeni au impresionat lumea anglo-americană contemporană a SF-ului și îmi permit să-i amintesc doar pe unii dintre aceștia: polonezul Stanislaw Lem, în special pentru romanul „Solaris”, apoi pe frații ruși Strugațki pentru romanul „Picnic la marginea drumului” și pe francezul Gérard Klein pentru romanul „Seniorii războiului”, primele două romane fiind ecranizate – filmele „Solaris” și „Călăuza” – de regizorul rus Andrei Tarkovski, care a reușit să evadeze în ultima parte a vieții sale din lagărul sovietic și să devină cetățean european liber. (Ca o mică paranteză, mi s-a părut superbă ideea poloneză de a include cultura SF&F în industria de utilitate publică, numind chiar „Solaris” autobuzele electrice fabricate în Polonia, care au ridicat în ultima vreme și nivelul transportului în comun din București. De altfel, am scris și un astrocatren SF avangardist despre aceasta:

 

Când prin Univers stăm și bem

Gândind la Solaris de Lem:

-Oare-i planetă fictivă?

Sau doar mașină activă?

          Dar în același timp mă întreb când vor circula prin București și autobuze electrice fabricate în România, care să se numească, de pildă, „Sărmanul Dionis”, după nuvela lui Eminescu.)

Totodată, simt datoria de a-i omagia acum nu doar pe pionierii români ai literaturii SF, adică pe Victor Anestin cu „În anul 4000 sau O călătorie la Venus”, Henric Stahl cu „Un român în Lună” și Cezar Petrescu  cu „Baletul mecanic”, ci și pe românii care au scris ample lucrări de literatură fantastică – gen înrudit cu SF-ul – din România Regală, ca Liviu Rebreanu cu „Adam și Eva”, Tudor Arghezi cu „Cimitirul Buna Vestire” și Mircea Eliade cu nuvelele sale. Cu toții ar putea sta cu cinste într-o bibliotecă mondială specializată, în frunte cu ETA Hoffman cu „Părerile despre viață ale motanului Murr”, Mihail Bulgakov cu „Maestrul și Margareta”, Gabriel Garcia Marquez cu „Un veac de singurătate” și alții.).

Ciudat este că am văzut recent cum invitatul răsfățat unei emisiuni culturale TV, prezentat ca înaltă personalitate SF-istă – tot ce se poate! -, a educat masele nepricepute spunând că Tarkovski a fost un mare… romancier polonez!

Dar acest eseu nu se dorește o incursiune în istoria culturii SF&F, ci doar o reamintire a legăturii incontestabile care poate exista între aceasta și astronomie, cea dintâi (bazată pe științe, viitorologie, mitologie și adeseori pe diferite cadre realiste ale Universului) inspirându-se de multe ori din cuceririle culturii astronomice, în timp ce a doua se inspiră uneori din construcțiile de anticipație ale celei dintâi pentru noi teorii astrofizice (dintre care unele se confirmă în timp, iar altele rămân… „fiction”).

Un caz interesant l-a oferit la noi, în acest sens, romanul „În anul 4000 sau O călătorie la Venus”, publicat în 1899 de fondatorul mișcării astronomice românești, Victor Anestin, cel care a creat prima revistă națională de astronomie în 1907, „Orion”, și prima societate astronomică română în 1908. Această lucrare a fost considerată de reprezentanți ai criticii literare din patrie (dacă nu cumva au preluat ideea chiar din lumea SF-ului) drept primul roman SF românesc. Dar tot acest roman al lui Victor Anestin a fost considerat de însuși autorul lui drept un… „roman astronomic”! Cred însă că aici toți au avut dreptate: Anestin a folosit tehnici SF pentru a crea o acțiune în care a popularizat adevăruri astronomice din timpurile sale.

Năucitor este însă că, în jurul lui 1990, un club SF din Craiova, care își luase chiar numele de Victor Anestin (în amintirea acestuia ca scriitor SF și elev de liceu în Capitala Olteniei, ceea ce a fost foarte frumos), a editat o revistă SF pe care a numit-o chiar „Orion”, în cinstea primei reviste (cea de astronomie) fondată de acest mare înaintaș,  ceea ce a stârnit nervozitatea lui Dănuț Ionescu, popularizator marcant al „reginei științelor”, care tot în 1990 refondase (cu acceptul atât al astronomilor amatori, cât și al celor profesioniști) „Orion”-ul lui Victor Anestin ca revistă națională de astronomie! Evident, aici Dănuț Ionescu este cel care avea de departe dreptatea de partea lui.

        Dar mai bine să recurg acum și la un astrocatren SF-ist pe care l-am dedicat primilor doi români care au călătorit în sistemul solar prin romanele lor:

 

Prin fantezie, Henric Stahl

A mers în Lună fără cal.

Dar înainte, Anestin

Mersese la Venus puțin!

 

Altfel, din câte am văzut, SF-iștii români se cam plâng că nu au fost băgați aproape niciodată în seamă cu adevărat de critica literară. (Totuși, criticul Florin Manolescu a publicat în 1980 volumul „Literatura SF”, dar e mult de atunci. De asemenea, lucrări cu tematici asemănătoare au abordat și maeștrii Ion Hobana și Mircea Opriță, aceștia fiind însă scriitori specializați în SF.) O explicație brutală și foarte la îndemână ar fi… Păi cum să fie băgați în seamă de unii care nu stăpânesc domeniul și nici nu s-au arătat doritori să învețe prea multe despre el – deși toți i-au citit pe Jules Verne și H,G. Wells în adolescență -, ca și cum ar fi ceva inferior, neserios sau periculos, cu indivizi săriți de pe fix, sau ca și cum evidențierea acestuia ca zonă suplimentară de interes le-ar prejudicia autoritatea – întrucât SF-ul își are specialiștii lui interni dedicați, evident superiori celor din afara lui. Și mai există și aspectul că frustrările sunt atât de mari în România postcomunistă, încât în mai toate domeniile de creație există personaje mai mult sau mai puțin consacrate, dar cu influență, care atunci când apare o nouă valoare umană în zona lor, gândesc instinctiv că succesul acesteia ar însemna insuccesul lor și reacționează destructiv.

Însă nu ne vom grăbi să acceptăm explicații simpliste pentru această situație delicată, ci vom încerca să o analizăm cât mai lucid, căutându-i repere conjuncturale și psihologice, ceea ce va duce la evidențierea unor „circumstanțe atenuante”. Astfel. prima generație de literați consacrați chemată după Revoluție prin însăși menirea ei să analizeze nu doar starea literaturii obișnuite, ci și SF-ul în general (și, mai târziu, astropoezia de la Societatea Astronomică Română de Meteori – SARM, a cărei mișcare de gen este cea mai puternică din lume din 1996 încoace), s-a născut și a fost educată într-un regim totalitar, sub teroarea faptului că orice greșeală putea fi fatală, așa că nu s-a grăbit să riște prea multe pe „nisipuri mișcătoare” – au avut, desigur, și scuza că altfel nu puteau să-și facă meseria. De unde și mentalitatea menținută de multe ori și azi în aproape orice domeniu (mai puțin în sport, unde există alte date ale problemei), că cel mai bun trebuie desemnat de undeva de la centru – nicidecum după criterii obiective – și doar acela trebuie promovat prioritar peste tot în țară și în afara ei.

Plus că\n-au fost puțini cei care au crezut că Revoluția a adus doar un „comunism cu față umană”. (În acest sens îmi amintesc de un dramaturg care își făcuse statuie în propria curte – chip cioplit!- și, pentru meritele sale literare și politice din era comunistă, a fost invitat să conducă Televiziunea Română, pe care a considerat-o domeniul său personal, astenizându-și telespectatorii cu editoriale serale în care lovea pe cine avea chef. Incapacitatea acestuia de a înțelege că se afla într-o lume în schimbare a răbufnit la concertul senzațional al unei formații britanice de rock simfonic, în care aceasta a reinterpretat teme celebre și a fost acompaniată de Orchestra Radiodifuziunii Române la Sala Polivalentă din  București. Dramaturgul respectiv n-a rezistat psihic acelui spectacol decât câteva minute și a părăsit furios sala, în râsetele spectatorilor.)

Iar reflexele și mentalitățile de tip mai bine tac și-mi văd de treaba mea decât să mă avânt în ceva nesigur ca să anulez ce-am făcut bun la viața mea și să pierd ce-am obținut până acum, s-au menținut instinctiv încă multă vreme după Revoluția anticomunistă (le mai putem constata de multe ori și astăzi).

Este vorba însă, în același timp, și de o generație din care unii literați au făcut fapte de adevărat eroism pentru cultivarea literaturii de calitate în vremuri mai mult decât vitrege. Lucrurile au astfel întotdeauna logica lor, chiar dacă realitatea pe care o implică este dureroasă. Problema cea mai mare este însă că timpul trece foarte repede, iar mulți dintre creatorii merituoși n-au primit recunoașterile cuvenite în decursul vieții lor. De aceea restituirile sunt mai mult decât necesare.

Aceasta însă nu înseamnă, totuși, că totul este scuzabil și că n-ar fost normală (și de dorit) consemnarea minimă permanentă a principiilor și realizărilor SF-ului și în lumea cultural-literară!

Dar puține lucruri în această lume sunt sigure, ca de pildă că pe o linie de metrou din București sunt activate – ca să citez anunțul crainicilor de pe traseu – trenuri care merg „în direcția Preciziei (Militari)”. Metaforizând după logica antitezei, s-ar putea zice că, în general, restul trenurilor merg în direcția Impreciziei, Nesiguranței sau chiar Ratării (Civili).

Din fericire, odată cu evoluția societății românești într-o lume liberă, gheața a început să se spargă prin anumite locuri. Astfel, în Iași, Clubul Quasar (de SF) s-a pornit să colaboreze cu Casa Pogor, apoi și Clubul Lunaticilor (de astronomie) cu ateneul local, iar în București, Societatea Română de Science Fiction și Fantasy (creată in 2009) își susținea colocviul anual Ion Hobana într-un sediu al Asociației Scriitorilor din București.

Mai mult, de o vreme, Festivalul International de Literatură și Traducere Iași a început să includă și o secțiune pentru science fiction.

A mai început să se miște ceva și în ce privește cărțile de popularizare a astronomiei, chiar dacă, deocamdată, sunt preferați autori străini.

Aceeași „problemă” specifică de mai sus din cazul lui Victor Anestin (SF sau/și astro?) a apărut peste un veac și la mișcarea de astropoezie (poezie astronomică avansată) / cosmopoezie (astropoezie combinată cu alte forme de exprimare artistică) a Societății Astronomice Române de Meteori (SARM). Aceasta reprezintă cel mai activ și puternic grup de astropoeți din lume încă din 1996 (a publicat lucrări la International Meteor Organization, NASA, ESO, Astronomers Without Borders etc.), iar în anii 2000, cochetând cu Science Fiction Poetry Association din SUA, a fost considerată cea mai valoroasă în poezia speculativă din afara lumii anglo-americane.

Mergând mai departe în acest sens, ceea ce va urma este dedicat în mare măsură, prin prisma experienței personale, legăturii prea puțin cunoscute în România dintre poezia speculativă sau SF&F (considerată, în general și pe nedrept, ruda cea mai mică și mai săracă din marea familie a SF-ului) și astropoezie (poezia astronomică, care în general trebuie să țină cont de adevaruri fizice din întreg Universul). Atenție însă, este vorba doar despre poezia SF de inspirație cosmică (fiindcă atunci când poezia SF&F nu atinge sfera Cosmosului și se limitează doar la roboți, creaturi monstruoase și extratereștri, legătura dispare), iar aceasta și astropoezia au adesea o graniță comună foarte subțire (deși regulile de bază ale fiecăreia sunt distincte), ce face uneori ca ele să devină confundabile pentru neinitiați în măsura în care prima poate folosi ambient astronomic pentru eroii săi, iar cea de-a doua poate folosi tehnici SF în personificarea corpurilor cerești.

Dar ce este, de fapt, poezia speculativă? (Sper că nimeni nu se gândește că e o poezie pe care o recită un speculant în piață.) Înainte de toate, mai toți corifeii genului din lumea anglo-americană o echivalează cu poezia SF&F, alții o extind la SF,F&H („Horror”), iar alții merg și mai departe, până la SF,F,H&DF („Dark Fantasy”). Am remarcat și că cea mai complexă personalitate din acest domeniu, istoricul, poetul și criticul anglo-american Steve Sneyd folosea pentru aceasta și termenul de poezie „genre”.

Iar SARM, după cum am spus, a colaborat o vreme cu succes cu această lume creatoare specială, pe baza unor puncte de vedere comune.

Cât despre cei care insistă să afirme că poezia SF&F și astropoezia reprezintă tot poezie (așa că de ce atâtea fasoane!), le mai răspund odată (inspirat de o formulare a celui mai longeviv astropoet din lume, profesorul matematician Zigmung Tauberg, activ încă în mișcarea SARM la aproape 99 de ani. Desigur, acestea sunt tot poezie (că doar n-or fi croitorie sau strungărie), dar așa cum catrenul, sonetul, epigrama, haiku-ul, limerick-ul și altele au denumiri diferite tocmai pentru a se specifica faptul că sunt tipuri de poezie cu trăsături aparte, tot așa trebuie privite și poezia SF și astropoezia – știm cu toții că mai există și astrofizică, astrofotografie, astrobiologie etc.

Să intru puțin și în psihologie… Dintre un centru spațial, o eclipsă totală de Soare și un telescop uriaș, în general un SF-ist l-ar prefera pe primul (Tu fă-mă, Doamne, chiar și cașcaval, numai s-ajung la Cape Canaveral!), un astronom amator ar prefera sublimul fenomen ceresc (aș juca mereu la înaintare pentru-o eclipsă totală de Soare!), iar un astronom profesionist l-ar prefera mai degrabă pe al treilea (cum să ajung și eu – o s-o întreb pe mama! – până la telescoapele din Atacama? – acolo, în acel deșert și în Munții Anzi din Chile, este cel mai curat cer și, ca urmare, au fost instalate cele mai multe „orașe” internaționale de telescoape).

Și ca să închei în mod filosofic, mă voi folosi de o „mare” de pe Lună, precum și de o cugetare celebră de-a lui Descartes … la poalele dorului e Gura Humorului, însă Mare Humorum… e mai sus de „ergo sum”!

PS: Din august 2025 un asteroid din centura principală dintre Marte și Jupiter, descoperit de proiectul EURONEAR, se numește 679211 Gheorghe, la propunerea celor mai prestigioși astronomi români: profesionistul Ovidiu Văduvescu (din Insulele Canare) și astronomul liber Valentin Grigore (din Târgoviște).

Orice legătură dintre asteroidul Gheorghe și autorul acestor rânduri, Andrei Dorian Gheorghe (singurul membru pe viață din Europa Centrala și de Est în Science Fiction & Fantasy Poetry Association din SUA), nu este întâmplătoare.