Cipriana–Elena Peica

Cipriana–Elena Peica

Note asupra discursului religios din perspectivă morfosintactică

De | 2016-03-23T12:01:45+00:00 15 decembrie 2015|

Înainte de a aborda subiectul principal al acestei lucrări, şi anume partea de analiză gramaticală cu valoare stilistică a celor două cărţi biblice, ne vom opri asupra unei succinte prezentări a acestora. Este de notorietate că Ecclesiastul şi Cântarea Cântărilor sunt două cărţi care au atras atenţia exegeţilor, filosofilor, dar şi a filologilor, deoarece oferă numeroase înţelesuri ascunse, dar şi un bogat material de lucru asupra faptelor lingvistice pe care le conţin. Ecclesiastul este considerat a fi o un mic tratat de filosofie, deoarece îşi propune un scop filosofic, ceea ce îl face să se evidenţieze între celelalte cărţi ale canonului biblic.

Apoziţia şi incidenţa – două (NON)raporturi sintactice!?

De | 2015-09-18T12:19:31+00:00 16 iunie 2015|

Tipologia relaţiilor sintactice este o problematică complexă şi controvesată în literatura de specialitate românească. Rolul acestei lucrări este de a evidenţia o dată în plus acest aspect, iar scopul este acela de a sublinia premisele de cele multe ori eronate de la care se porneşte în numeroasele clasificări făcute relaţiilor sintactice, în condiţiile în care considerăm că în limba română putem vorbi doar despre două tipuri de relaţii sintactice, şi anume relaţia de coordonare şi relaţia de subordonare, toate celelalte fiind doar variante şi varaţii ale acestora, apoziţia şi elementele incidente intrând în categoria a ceea ce denumim fapte parantetice de limbă.

Câteva antinomii subordonare/coordonare în limba română şi în limba franceză

De | 2015-12-16T13:54:51+00:00 18 mai 2015|

Tipologia relaţiilor sintactice este o problematică complexă şi controvesată atât în literatura de specialitate românească, cât şi în literatura de specialitate franceză. Rolul acestei lucrări este de a evidenţia, o dată în plus, acest aspect, iar scopul este acela de a sublinia premisele de cele multe ori eronate de la care se porneşte în numeroasele clasificări făcute relaţiilor sintactice, în condiţiile în care considerăm că în limba română putem vorbi doar despre două tipuri de relaţii sintactice, şi anume relaţia de coordonare şi relaţia de subordonare, toate celelalte fiind doar variante şi varaţii ale acestora, iar în limba franceză, juxtapunerea (sau parataxă asindetică) trebuie să fie considerată ca fiind unul dintre cele trei moduri de constuire a frazei complexe, alături de coordonare (sau parataxă conjuncţională) şi subordonare (sau hipotaxă), deoarece, din raţiuni de precizie gramaticală, este necesar să se distingă raportul de coordonare de raportul de juxtapunere, deoarece a enumera este diferit de a coordona. Antinomiile coordonare-subordonare au rolul de a întări cele mai sus subliniate, dar şi de a demonstra între coordonare şi subordonare există un raport de excludere reciprocă, trăsăturile materiale, obiective şi antinomice fac ca între cele două raporturi să nu poată fi vorba de nimic altceva decât de o excludere reciprocă.

Relaţia – element esenţial al lingvisticii moderne

De | 2015-06-16T20:42:00+00:00 15 martie 2015|

Dacă pentru conceptul sistem lingvistic este fundamental să fie considerat ca un ansamblu de reguli de construcţie stabile intercondiţionale şi ca un ansamblu de reguli de construcţie, pentru conceptul de structură lingvistică este fundamental să fie considerat ca o schemă de relaţii funcţionale, că regulile de structură şi relaţiile sunt reguli şi relaţii structurale în măsura în care asigură anumite funcţii. Aceasta înseamnă că orice unitate minimală a sistemului îi aparţine ca atare în măsura în care are o funcţie într-o schemă de relaţii, şi îndeplineşte această funcţie numai dacă aparţine sistemului corespunzător. Conceptul de relaţie a fost teoretizat şi definit cu claritate de Ferdinand de Saussure. În lingvistica modernă acesta este un element esenţial, deoarece, începând cu semnul lingvistic – care este rezultatul unei relaţii dintre un semnificant şi un semnificat - totul în limba naturală se bazează pe relaţii.

Enunţul – o unitate comunicativă, sintactică şi/sau relaţională?

De | 2015-03-15T16:25:58+00:00 23 decembrie 2014|

Abordarea din cadrul acestei lucrări se axează pe câteva întrebările pe care le generează problematica enunţului: este enunţul doar o unitate comunicativă sau este şi o unitate sintactică?, iar ca unitate comunicativă şi/sau sintactică este acesta o unitate relaţională? În vederea oferirii unor răspunsuri nuanţate şi documentate, prima parte a lucrării va fi rezervată unităţii de bază asupra căreia se efectuează operaţia de analiză şi anume enunţul, referirile făcându-se asupra evoluţiei teoriei enunţului. Enunţul va fi analizat atât ca unitate comunicativă, cât şi ca unitate sintactică în plan comunicativ, dar, în ceea ce priveşte calitatea sa de unitate relaţională, din punctul nostru de vedere, aceasta este exclusă, deoarece enunţul nu este nici definit şi nici delimitat, în plan relaţional. Relaţiile sintactice care vizează legăturile de natură gramaticală existente între doi termeni se stabilesc între părţi componente ale enunţului care sunt unităţilor funcţionale minimale, între acestea se identifică sintagme – grupuri formate din doi termeni şi relaţia dintre ei, sintagma reprezentând unitatea relaţională a sintaxei, unica unitate, atât minimală, cât şi maximală.