Literatura muzicală psaltică a secolului al XIX-lea abundă de personalităţi creatoare care, valorificând structurile consacrate canonic prin reforma chrisantică, s-au evidenţiat în lumea psalţilor prin rafinamentul creator şi capacitatea deosebită de variaţie infinită a modelelor retorice adoptate de Biserica Ortodoxă. În condiţiile în care personalitatea componistică a psalţilor era cu greu recunoscută şi este greu recunoscută şi în zilele noastre, prin studiul de caz pe care îl propun demonstrez că marile personalităţi ale literaturii psaltice din secolul al XIX-lea s-au impus nu numai prin măiestrita mânuire a modelelor retorice consacrate, ci şi prin tehnici de creaţie proprii, care le particularizează stilistic. Am comparat soluţiile de tâlcuire psaltică a textului Voscresnei (Stihira Învierii) glasului al II-lea de către Macarie Ieromonahul, Dimitrie Suceveanu şi Nectarie Ieroschimonahul la nivelul concepţiei arhitectonice, al proporţionării formei, al lexicului grupat pe funcţii sintactice, al sistemului ornamental şi al dinamicii melo-ritmice. Am constatat o mare unitate de concepţie şi stil la Macarie şi Dimitrie Suceveanu şi o singularizare accentuată la Nectarie, care se impune şi prin caracterul monumental deosebit al formei.