Legendele despre licurici deschid căi spre cer dar și spre pământ. Fascinația pe care a exercitat-o această insectă a dat naștere unor explicații sub semnul frumosului – licuriciul se relevă ca frântură dintr-o serie de metamorfoze ce păstrează esența primordială (înger-stea-lumină în noapte).
Povestea lui Creangă despre condamnarea la spânzurătoare a leneșului ce refuză până și posmagii oferiți de o cucoană milostivă aduce în prim-plan o situație extremă. Astăzi, nici lenea nu mai e ceea ce a fost. Cuvântul și-a modulat sensurile, astfel încât reflectă și una dintre stările de inactivitate specifice timpului liber. În timpul tău liber, ai voie să fii, din când în când, leneș. Faptul în sine nu mai e perceput ca un păcat, ci e o bucurie simplă.
Imaginea principatelor din secolului al XIX-lea se întregește prin montarea bucăților disparate care ne-au rămas. Continuăm seria călătoriilor în țările române cu Saint-Marc Girardin, om politic și scriitor francez, membru al Academiei Franceze. Însemnările lui datează din 1836 și surprind o lume a contrastelor puternice, în care vechiul și noul coexistă.
Există drumuri care pleacă de acasă spre altundeva. Există drumuri care pornesc de altundeva pentru întoarcerea acasă. Prima categorie implică dorința descoperirii unor noi spații, căutarea, emoția confruntării cu noul, compararea sinelui cu alteritatea. Modelul uman este desigur acela al marilor descoperitori: Magelan, Vasco da Gama, Columb. Prototipul celei de-a două categorii este, fără îndoială, Ulise. El caută calea spre centru și, implicit, spre ființa iubită. Marea devine un labirint care îi încurcă traiectoria. Experiențele prin care trece nu sunt căutate, dar presupun descoperirea, încercarea de adaptare, compararea cu altul. Articolul surprinde modul cum sunt văzute țările române prin ochii călătorului străin din secolul al XIX-lea.
În acest studiu ne propunem să inventariem sfera de utilizare a termenilor care au ca bază cuvântul „murg”. Lucrarea reunește observații etimologice, mitologice și lingvistice, fără a avea pretenția realizării unei monografii a acestui cuvânt.
Constantin Noica asociază cuvântul cu un arbore. El reprezintă o făptură specifică, fie că s-a născut pe pământul tău, fie că a prins rădăcină venind din lumea altora. „Pământul” și „cerul” au crescut în glia noastră, au fost hrănite de sufletul nostru și, tocmai de aceea, mărturisesc multe despre traiectul existențial pe care l-am parcurs de-a lungul timpului.
Basmele stau sub semnul lui „a fost odată ca niciodată” și dezvăluie, prin povestire („că de n-ar fi, nu s-ar povesti”) evenimente și credințe din timpuri primordiale. Dacă desfacem treptat cuvintele împletite în timp, putem descoperi țesătura de bază, urzeala.
Mircea Eliade remarca faptul că, uneori, într-o simplă expresie se poate descoperi un „sistem” de gândire pe care nu-l mai întâlnim în actuala etapă mentală a Europei. Cuvântul „chip” și structurile pe care le construiește dezvăluie modul în care omul se raportează la sine și la lumea din care face parte.
De la frământatul pâinii, la măcinarea interioară, cuvântul a străbătut cale lungă, modulându-și sensurile în funcție de context. Etimologii au stabilit sorgintea termenului în limba latină, fie din „fermentare”, fie din „fragmentare”. Rândurile următoare glosează pe marginea semnificațiilor verbului „a frământa”, fără a avea ambiția de stabili etimologia cuvântului.
Despre sistemul nostru sanitar se spun multe: că nu e precum cel din vest, că este subfinanțat, că se dă mită, dar avem medici de elită, care merită „un ban în plus”… Cartea antropologului Vintilă Mihăilescu propune o citire din interior a spitalului românesc cu tot ceea ce implică acest spațiu: relațiile dintre oameni, raporturile de putere, statutul pacientului, redefinirea unor repere existențiale.
Articolul urmărește să evidențieze câteva dintre semnificațiile pierdute ale unui spațiu, care, în lumea aceasta uniformizantă, stă sub semnul desacralizării. Fereastra ne izolează astăzi de forfota străzii, de praful dinafară, de ger și de caniculă. Puține dintre sensurile legate de ființarea ei s-au păstrat: pătrunderea luminii, deschiderea spre frumusețea unui spațiu exterior, ideea de protejare a celor aflați înăuntru.
Strâns legat de simbolismul porții și al ușii, pragul consfințește trecerea dintr-un spațiu în altul, de la o etapă a existenței la alta. Sacralizat în multe culturi, ancorat în cultul strămoșilor, acest topos îndeplinește rol esențial în viața omului, fie că este vorba de ritmurile existenței zilnice, fie că ne referim la riturile de trecere.
Referindu-se la specificul limbii române, Nichita Stănescu situa vorbirea despre aceasta în sfera sărbătorii: „A vorbi despre limba în care gândești, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru, a vorbi despre limba română este ca o duminică.” Când stai față în față cu anumite cuvinte care ne definesc ființa, care ne oglindesc identitatea, nu poți decât să îi dai dreptate. Un astfel de termen este, pentru mine, „vatra”. Articolul urmărește relația dintre sensurile termenului și rosturile acestui spațiu sacru în comunitățile autohtone.
Fiecare limbă are ceva de spus altfel decât celelalte, dezmărginind în felul ei lucrurile, prin intermediul cuvintelor. Unul dintre termenii care îmbracă sensurile, devenind, peste timp, altceva decât a fost este rost (lat. Rostrum „cioc, plisc” – Scriban; Densusianu, Pușcariu, cf. DER, DEX, MDA). Articolul pune în evidență trecerea termenului de la sensul concret, cu trimitere spre sfera materialului, la sensurile profunde, ontologice.
Rostirea este adesea rostuire, pentru că multe dintre cuvinte reflectă ceva din ființa acestui popor. Chiar și atunci când se află în raport de sinonimie, unele spun mai multe decât altele. Mă voi opri în acest articol asupra diferenței dintre drum și cale. Există, desigur, multe contexte în care putem pune semn de egalitate între termeni, dar, la o luminare atentă a sensurilor, descoperim modulațiile diferite ale cuvântului cale. Calea înseamnă mult mai mult și mult mai multe decât drumul.
Unul dintre motivele pentru care am ales meseria de profesori este că ne place spectacolul tinereții. Fiecare întâlnire cu elevii trezește în noi un optimism care contrapunctează ceea ce auzim zilnic: nimic nu merge, e din ce în ce mai rău, generațiile de astăzi sunt cum sunt... Se deschid, prin intermediul lor, ferestre spre frumos, spre lumina din noi, spre armonia din lucruri prin cele cinci secţiuni ale concursului „Vrei să fii... meloman?”: ferestre spre frumuseţea sufletului tânăr, spre arta plastică, mânuirea discursului filmic sau spre creaţia literară. Individual sau pe echipe, tinerii aceştia au dovedit că, atunci când fac ceva din pasiune, stârnesc mirare, o frumoasă mirare. Privind în jur, îi vezi pe copiii aceştia nu mai înalţi decât o floare, îi măsori şi prin raportare la visurile lor şi îţi zâmbeşte sufletul de fericire, pentru că ei vor să fie şi sunt melomani. Ce au de câştigat? Multe! Îşi zidesc fiinţa în armonie, paşii lor sunt mai siguri, ochii lor ne dezvăluie un alt orizont.
Articolul tratează două dintre datinile prin care se încearcă, în tradiția populară românească, păcălirea morții. Cu largă răspândire (Bucovina, Transilvania, Muntenia, satele românești din Macedonia), vânzarea copilului se înscrie în rândul ceremonialelor precreștine. Legarea unei frății de cruce este o altă datină care presupune schimbarea norocului unui copil ce pare să aibă un traseu existențial nefavorabil.
În acest articol ne propunem să inventariem situațiile în care prepoziția impune restricții de număr termenului dominat, dezvăluind mecanismul de funcționare a prepoziției. Vom avea în vedere atât calitatea morfologică a termenului însoțit de prepoziție, cât și sensul prepoziției.
Abstract: The aim of this study is to analyze the behaviour of the preposition ”a” in the Romanian language. Having a reduced phonetic body, it is one of the most frequently used prepositions; we will emphasize the fact that the analyzed preposition can be: lexical (situation in which it imposes a thematic role, case and articulation restrictions on the dominated term), functional (in case of marking the idea of genitive or dative), without a meaning – when it accompanies the prepositions used as genitive for the certain syntactical situations. It is used as morpheme for the infinitive (mark of this non-finite form), situations in which it has a low functionality.
Prezentul studiu are ca scop examinarea comportamentului prepoziției contra în limba română. Generatoare de grup sintactic, prepoziția analizată poate regiza un nominal căruia îi impune restricții de caz, topică și de articulare. Ne vom opri asupra situațiilor în care recțiunea prepozițională nu mai funcționează și regimul prepozițional de genitiv se blochează. Vom insista asupra soluțiilor de interpretare a unei construcții atipice – asocierea lui contra cu prepoziția funcțională a.
Articolul analizează una dintre greșelile cele mai frecvente din limbajul actual – utilizarea pronumelului relativ fără prepoziția „pe”. Prima parte este dedicată analizelor anterioare ale structurii. Cea de-a doua parte reprezintă o examinare a grupului prepozițional alcătuit din prepoziție și pronume relativ în acuzativ, în vederea evidențierii particularităților sintactice ale acestei structuri.