Kafka abordează fundamentala temă a fericirii printr-un paradox: „Ce sinucidere poate fi fericirea”. Castelul e, de fapt, un tratat de nefericire. Într-o lume fără Dumnezeu, hîrtiile stăpînesc oamenii, care ajung să le poarte în spate. În locul vieţii, ei îşi asumă aparenţa, formalismul, formele fără fond.
Castelul de Franz Kafka este pilduitor pentru zilele noastre pentru că libertatea lui K, eroul romanului, e falsă, cum e şi fericirea la care rîvneşte, pentru că ambele sînt roadele propriei imaginaţii. Viaţa se confruntă la tot pasul cu capcane fabricate în imaginaţie din materia primă a falsei înţelegeri.
„Procesul“ e un roman sapienţial în care prin antiteză scriitorul suscită interesul pentru virtuţile neo-testamentare. Pentru Joseph K problemele vieţii de zi cu zi sunt mai importante decât orice, din care cauză acest „proces“ sosit pe neașteptate îl încurcă. La fel procedează şi cei ce amână participarea la slujbele Bisericii, considerând-o ca fiind rezervată bătrânilor. Procesul inițiat este cu totul neobișnuit. De ce tocmai podul, adică acea parte nelocuită şi de sub acoperiş a casei, este locul considerat potrivit tribunalului? Este o zonă într-adevăr nelocuită, dar nu şi nebântuită.Translocat din planul unei existenţe banale, eroul nostru ajunge în „zona pestilenţială“ a duhurilor văzduhului, care-l hărţuiesc în cele mai întunecate unghere ale conştiinţei, unde patimile şi instinctele îşi dispută întâietatea. K nu-şi poate imagina o altfel de viaţă decât cea dusă de el pentru că, lipsit de modelul neo-testamentar, e fără model. Împlinirea Poruncii divine este soluţia ieşirii din pasivitate. Spaţiul, timpul, mişcarea, sunetul, cuvântul, iubirea, raţiunea, arestarea, avocaţii, judecătorii, vina, tribunalul, legea, reacţiile eroului, relaţiile, legea, procesul, totul e neautentic, fals, încărcat de nonsens şi departe de a fi rezultatele fanteziei autorului, indică o cu totul altă realitate.
Medicina iubirii își propune vindecarea omului ca făptură creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Omul este logosul creat – expresie a raţiunii divine a facerii sale şi deci a scopului pentru care a fost creat ca un hristos virtual. Sfinţii Părinţi consideră că logosul omului e chipul lui Dumnezeu din om după modelul divin al Logosului. În lipsa lui Dumnezeu, Medicina e fără Iubire: Locul divinităţii e ocupat de tehnologiile avansate iar locul omului, de omul-cobai.