Gheorghe Bucur

Gheorghe Bucur

STATUTUL PRIMORDIAL AL LIMBII TRACO-GETO-DACE FAŢĂ DE LATINĂ

De | 2016-10-06T11:39:12+00:00 22 iunie 2016|

Autorul îşi propune, folosind o bogată documentaţie recentă, să analizeze fenomenul aşa-zisei „romanizări” a populaţiei autohtone geto-dacice şi a „latinizării” limbii lor în procesul de formare a limbii române, având ca obiectiv stabilirea specificului acesteia, a statutului ei în cadrul familiei limbilor „romanice”şi, în special, a relaţiei ei cu latina. Constatând imposibila romanizare a dacilor, dar evidenta „latinizare”, potrivit lingvisticii oficiale, a limbii lor, apreciază că suntem într-o situaţie paradoxală când trebuie să dăm o explicaţie logică unei contradicţii, cel puţin aparent, ilogice. Rezolvarea acestei contradicţii este posibilă numai prin schimbarea perspectivei. Daco-geţii n-au putut fi „romanizaţi”, deoarece latinii şi romanii au apărut pe scena istoriei după traci şi ei erau, potrivit izvoarelor istorice, tot de neam tracic. „Latinizarea” nu a existat, iar rapiditatea asa-zis latinizări este o invenţie, căci străbuna limbii daco-geţilor era, de fapt, limba în care îşi avea originea, după părerile multor cercetători, chiar latina. Prin stră-străbuna ei, pe care o numeşte pelasga carpato-dunărean-balcanică, limba română e, în fond, punctul de plecare pentru limbile europene şi, în primul rând, pentru cele din sfera ei de filiaţie, pentru latină, care nu e nici „limbă mamă”, nici „soră” (poate, cel mult, „verişoară”), şi aşa-zisele limbi romanice. Având o serie de elemente identice cu limba mamă comună veche, de care vorbeşte Carme Jimenes Huertas, se consideră că traco-geto-daca, străbuna limbii române, are, în raport cu latina, un statut prioritar. Unitatea şi continuitatea limbii traco-geto-dace, ca şi a urmaşei ei, limba română, sunt rezultatul statutului lor vechi şi primordial faţă de latină. Cercetătorul, apreciind că întreaga lingvistică romanică îşi înalţă edificiul pe premisa falsă, inventată, că latina e limba de origine, „limba mamă”, a limbilor romanice, consideră că se impune o modificare nu numai de viziune, dar şi de terminologie (de ce „limbi romanice”?).

Întru împlinirea definirii catalizatoare – Mihai Eminescu

De | 2015-09-18T12:10:56+00:00 16 iunie 2015|

Propunându-şi să formuleze o nouă definire a poetului M. Eminescu, autorul analizează, identificând criteriile, sintagmele-caracterizări folosite de-a lungul timpului. Socotind că pentru un scriitor specificul motivelor este definitoriu, cercetătorul se opreşte asupra celor cosmice, constatând că motivul soarelui nu a fost luat înconsiderare de critică. Prezentându-l succint pe baza unor cercetări proprii anterioare în poezia antumă şi poemul postum Memento mori, apreciază că, dincolo defolosirea lui în descrieri de natură (temă romantică fundamentală), soarele, datorită perspectivei mitologice adoptate de poet(văzutca zeitate dacică), devine, prin semnificaţii şi recurenţă, motiv caracterizator, încadrabil în curentul romantic. Susţinând că progresele exegezei eminesciene de peste un veac ar trebui reflectate într-o formulă de caracterizare ,expresia „luceafărul poeziei româneşti”, deşi adevărată, a devenit incompletă şi insuficientă. Deoarece motivul soarelui este emblematic pentru operasa iar poetul a căpătat un statut catalizator şiapare în ipostază „solară”, prin influenţa fertilizatoare şi modelatoare de profunzime, formativ benefică, asupra literaturii şi culturii noastre exercitată în timp, autorul propune pentru Mihai Eminescu, „întru împlinirea definirii catalizatoare”,sintagma soarele poeziei româneşti.

Problema identităţii limbii române în procesul ei de evoluţie din timpuri îndepărtate

De | 2015-12-16T13:54:22+00:00 18 mai 2015|

Autorul îşi propune să identifice, pe baza cercetărilor recente, străbuna îndepărtată, primordială a limbii române, etapele ei de evoluţie, precum şi locul acesteia în cadrul limbilor europene. Folosindu-se lucrări din domeniul istoric, mitic, arheologic, lingvistic şi genetic, sunt analizate diverse teorii privind istoria limbilor europene. Se urmăreşte o armonizare, o „împăcare” a mai vechilor teorii pe baze istorice şi arheologice cu datele noi ale lingvisticii şi, mai ales, ale arheologiei genetice. Luând în considerare rămăşitele umane de acum cca. 40.000 de ani din arealul Europei, autorul enunţă, ca alternativă la teoria migraţionistă (din Asia Centrală) a lui „homo sapiens sapiens”, ideea originii lui europene (teza autohtoniei europene), peste care au venit, după aproximativ 20 de milenii, vorbitorii haplogrupurilor R1a, I 1b şi R1b. Cercetătorul propune, introducând termeni noi, patru etape principale de evoluţie pentru limba română: pelasga carpato-dunărean-balcanică (pentru proto-indo-europeana sau ante proto-indo-europeană) în epoca stră-străveche, postnostratică şi postanatoliană, ca străbuna îndepărtată în timp, primordială, a românei; pelasga carpato-dunăreană (indo-europeana primitivă sau comună ori primară) în perioada neolitică; limba traco-geto-dacă în Antichitate şi româna în contemporaneitate. Se consideră că străbuna românei are statutul de factor genetic al limbilor europene şi al unora neeuropene. Sunt acuzaţi „ştiinţificii” noştri actuali de trădare de neam, de incapacitate şi rea-credinţă în stabilirea identităţii reale (în special, lexicale) a limbii naţionale. Acum, când alături de cercetători români, mulţi lingvişti, istorici şi geneticieni străini aduc dovezi indubitabile în favoarea adevărului tezelor dacologice, e timpul pentru „lucrul bine făcut”, adică ştiinţific făcut, şi în lingvistică românească oficială.