Ioan Dumitru Denciu

Ioan Dumitru Denciu

Proiecţiile antropologice şi problema originii indoeuropenilor

De | 2019-10-01T22:00:42+00:00 6 octombrie 2016|

Pornind cu o scurtă examinare a metodei şi noţiunilor antropologiei clasice, mi-am propus să înţeleg dacă şi în ce măsură proiecţiile antropologiei genetice contemporane pot facilita rezolvarea problemei originii indoeuropenilor, inclusiv a patriei lor primare. Există o cercetare esenţială, de vârf, în domeniu: aceea a lui Luigi Luca Cavalli-Sforza şi colaboratorilor săi. Ea a reuşit nu numai să pună la punct un set de instrumente proprii, dar şi să coroboreze mare parte din rezultatele sale cu ale arheologiei şi lingvisticii. Cea mai promiţătoare este modelarea cu ajutorul conceptului de «componente principale» (I, II, III etc.), ce pare să surprindă ordinea şi importanţa fluxurilor demice. În funcţie de distanţa genetică, se stabileşte o diagramă de tip «arbore» care relevă mai întâi o relaţie de profunzime a populaţiilor europene cu Laponii, primii diferenţiaţi dintr-o rădăcină comună. Urmează după câteva milenii desprinderea Sarzilor şi apoi, într-un tempo mai accelerat, a unor popoare IE (grecii, „iugoslavii”...) şi neIE (bascii, finlandezii...). O altă diagramă permite „vizualizarea” procesului care a individualizat pe Europeni în raport cu delimitarea Sarzilor şi cea a Berberilor. Din corelaţia lapono-sardă-europeană rezultă o cvasi-confirmare a ipotezei Gamkrelidze-Ivanov despre spaţiul originar al PIE, iar din cea sardo-berbero-europeană iese favorizată ipoteza lui Renfrew, însă cronologia presupusă de autorii lor apare inversată. În fine, Cavalli-Sforza şi colegii / elevii desenează o hartă a valului componentei principale III, prezumptiv fluxul Kurgan din teoria M. Gimbutas, dar nici o (nouă) schemă filogenetică nu-i corespunde.

Începutul sfârşitului enigmei etrusce

De | 2016-03-23T12:02:48+00:00 16 decembrie 2015|

Constatând evoluţia din cercetarea limbii etrusce, cu deplasarea opiniei ştiinţifice de la teza neindoeuropenismului acestora la aceea a indoeuropenităţii, eseistul propune o nouă grilă de investigaţie, care ar putea rezolva dilema. Foloseşte în acest scop 2 izvoare principale: opera savantului bulgar Vl. Georgiev şi informaţiile mitologice sistematizate de eruditul francez P. Grimal. Metoda sa este hermeneutică şi arhetipologică. În plus aduce, ca nod de articulare a viziunii georgieviene despre originea troiană (şi anatoliană) a etruscilor cu noua perspectivă, date mai recente asupra unei entităţi etnogeografice şi politice din mileniul II î. Chr., numită Arzawa (şi Assuwa), compilate de autorii site-urilor internet (cf. în special https: // it. wikipedia. org / wiki / Arzawa şi https: // it. wikipedia. org / wiki / Arzawa_Minor). Concluziile spre care îndeamnă sunt următoarele: 1) etruscii se trăgeau din acea regiune vest-anatoliană; 2) au avut acolo o simbioză cu troienii; 3) graiul lor era ultima fază a unui idiom protoIE, asemănător cu al licienilor-luviţilor-lidienilor, dar mai arhaic. Şi sugestia este că dezlegarea „definitivă” a enigmei lor va veni mai ales prin comparaţia relicvelor lexicului şi gramaticii rasene cu cele din ariile (laterale) celtică, germano-scandinavă, toharică şi vechi-indiană.

Despre identitatea limbii române

De | 2015-09-18T12:18:00+00:00 16 iunie 2015|

Autorul explică sintetic concepţia sa despre identitatea şi originile limbii române. Adoptând logica filozofică elaborată de Ştefan Lupaşcu/ Stéphane Lupasco, bazată pe cercetările din microfizică (numită şi cuantică), pe care o corelează cu filozofia lui Lucian Blaga şi completează cu principiul recesivităţii de la Mircea Florian, crede că poate concilia cele 2 contrarii – 'latinitate / getodacism' – care îşi dispută întâietatea în mentalitatea populară şi mai ales în cea culturală, deformând investigaţia ştiinţifică. Această „încercare” este concomitent o primă aplicaţie a gândirii lupasciene în etnolingvistică (prelungire modernă a vechii filologii), o soluţie în acord cu atitudinea echilibrată a neamului nostru şi cu tradiţia (în sens spiritual-religios) şi... o invitaţie la dialog. Fără să fi vrut, întâlneşte pe Brâncuşi cu cel puţin 3 dintre operele sale: „Poarta sărutului”, „Cuminţenia pământului”, „Coloana nesfârşită”.

O mare orbecăială etimologică în cercetarea etnonimelor

De | 2015-03-15T16:26:06+00:00 23 decembrie 2014|

Preocupat de cercetarea etnonimelor, autorul constată că există o mare confuzie („orbecăială”) în etimologia ştiinţifică dată acestora. Concepţia pozitivistă, dominantă încă în lingvistica istorică, a stabilit reguli formale stricte („legi fonetice”), dar nu reuşeşte să se descurce sistemic şi în domeniul evoluţiei sensurilor (semanticii). De vină pare să fie plafonarea specialiştilor într-o epistemologie depăşită, cu ignorarea noilor orientări în filozofie, logică, macrocomparatistică. O trecere în revistă a unui impresionant număr de explicaţii propuse sau consemnate de savantul francez Bernard Sergent la etnonime (nume de popoare, triburi etc.) ilustrează din plin aceasta. Sunt şi ipoteze corecte, plauzibile, fidabile, însă predomină cele improvizate, eventual sofisticate, şi nu puţine par de-a dreptul caraghioase, comice. Colaboratorul nostru îşi propune să releve rezultatele viabile din tot acest efort de interpretare şi sugerează o perspectivă majoră din care s-ar putea relansa studiile etnonimistice. Aceasta ar fi folosirea cuibului semantic 'om, bărbat, popor' (şi răsturnarea lor „interesată” în 'sclav, duşman, sărman') ca reper, în principiu. Ştiut fiind că la origine neamurile se autodesemnau – şi unele se autodesemnează şi astăzi – simplu: „fiinţe umane, oameni”.

Soluţii „romanice” în falsă haină latină

De | 2019-10-06T13:18:09+00:00 25 august 2014|

Autorul se ocupă de o categorie aparte de lexeme, care se presupune a fi fost moştenite din latină de limbile romanice. Este vorba de 112 unităţi, implicând 85 de noţiuni dintr-o listă de tip Swadesh (de 300 cuvinte). Ele se plasează pe o gamă largă, mergând de la (cvasi)identitate formală şi de sens la o similitudine mai mică, până la incompatibilitate cu vocabulele-„fiice”. Câteva sunt elemente latine autentice, din vocabularul fundamental ori chiar din nucleul său, altele secundare, periferice, dar majoritatea au atestări târzii, îndoielnice, suspecte. La acestea se adaugă forme reconstituite de savanţii latinişti.