Avram Iancu (1824-1872) „Erou al naţiunii române”

Articol întocmit cu prilejul marcării  bicentenarului naşterii sale

 

„Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd

naţiunea mea fericită, pentru care

după puteri am şi lucrat până acuma.”

Avram Iancu, avocat, 20 decembrie 1850.

1. Avram Iancu, demn urmaş al lui Horea

Puţine personalităţi din istoria României moderne se pot compara cu Avram Iancu. Rolul pe care l-a avut în revoluţia din Transilvania în 1848-1849, spiritul vizionar, calităţile sale morale, l-au ridicat, încă din timpul vieţii, la valoarea de simbol al patriotismului, al aspiraţiilor de libertate socială şi naţională ale românilor ardeleni, l-au înscris în panteonul marilor eroi ai neamului nostru.

„Iancu nu venea ca generaţie spontanee, ci descindea dintr-un timp revolut, de când românii se ridicaseră contra domnilor de pământ.[1] Iancu a dus mai departe legatul lui Horea, a ridicat moştenirea eroului din Țara Moţilor pe un piedestal naţional şi european, s-a înscris el însuşi cu poporul său în marile mișcări pe care unii istorici le-au numit «Primăvara Popoarelor».”[2]

De aceea la propunerea Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu”, a parlamentarilor din judeţul Alba şi a istoricilor ardeleni, Parlamentul României a adoptat Legea Nr. 230 din 17 noiembrie 2016 prin care „Pentru cinstirea memoriei lui Avram Iancu (1824-1872), considerat cel mai mare erou naţional al românilor din Transilvania, cu merite excepţionale în afirmarea identităţii şi a drepturilor naţionale pe teritoriul strămoşesc, fostul conducător al revoluţiei române din 1848-1849 din Transilvania este declarat «Erou al Naţiunii Române»”.[3]

Avram Iancu împreună cu Vasile Nicula Urs, zis Horea (1731-1785) sunt două personalităţi sclipitoare ale istoriei noastre. Alături de Tudor Vladimirescu în Muntenia, ei au pus bazele statului român modern. În plus, atât Horea, cât şi Iancu, au început făurirea Transilvaniei ca ţară românească.

Între ei a fost o strânsă legătură. „Fără Horea, Iancu n-ar fi existat, cum fără moţi, Apusenii ar fi fost doar piatră pe piatră şi atât, nu o cetate din cauza căreia s-a zguduit un imperiu! Os din os de moţi, Iancu s-a tras din cel tras pe roată.”[4] Erau amândoi moţi, s-au născut şi au trăit la o distanţă de doar 46 km. unul de altul. Horea în Albac, cătunul Fericet, azi judeţul Alba, iar Avram Iancu în Vidra de Sus, sat din acelaşi judeţ, care în prezent îi poartă cu mândrie numele.

Iancu, într-o discuţie tumultoasă cu Pál Vasvári (micul Kossuth, cum era numit), ce se bucura de o popularitate mare în Ungaria şi care în iunie 1848 îl vizitase la Vidra de Sus, i-a spus acestuia: „Să ştii că eu sunt nepotul lui Horea […] care a murit martir pe roată, iar trupul i s-a aruncat în toate părţile lumii. Sunt gata a-i urma lui, dar unirea [Transilvaniei cu Ungaria] fără condiţii n-o primesc! Iar Vasvári, caracterizându-l pe Avram Iancu, i-a spus lui Iosif Sterca Şuluţiu, care-i însoţea: „Iancul acesta e un om extraordinar; e om cu sânge rece, talentat, dar când vorbeşte despre suferinţele naţiunii sale e fanatic, îi scânteiază ochii şi poţi vedea într-înşii făclia revoluţiunii aprinsă”.[5]

„Avram Iancu a fost alături de tinerii maghiari până în momentul în care a venit UNIO, adică Uniunea forţată a Transilvaniei cu Ungaria, fără ca românii să fie întrebaţi [eveniment ce a avut loc în 30 mai 1848]. Acesta a fost punctul declanşator al Revoluţiei Române propriu-zise” –  a menţionat academicianul Ioan Aurel Pop la sesiunea de comunicări din 29 mai 2024, organizată la Academia Română cu prilejul marcării bicentenarului naşterii lui Avram Iancu.

 

2. Trăsături de caracter

Modul de a fi a lui Avram Iancu l-au ajutat ca – împreună cu ţărănimea română şi cu ceilalţi conducători ai revoluţiei din Transilvania – să învingă un duşman de temut: cotropitorii maghiari din acea vreme în frunte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei din 1848-1849 din Ungaria, care, începând din 10 octombrie 1848 şi până în 22 iulie 1849, şi-au propus exterminarea românilor din Ţara Moţilor, a Zarandului, a Zlatnei şi din alte părţi ale Ardealului, deoarece n-au acceptat unirea Transilvaniei cu Ungaria. De asemenea, a contribuit decisiv la desfiinţarea iobăgiei din Transilvania, stare în care s-au aflat 2/3 din ţărănimea din Ardeal vreme de peste 600 de ani.

Trăsăturile sale de caracter au stat la baza salvării naţiunii române. Dintre ele amintim următoarele:

• Mai întâi, avea însuşiri ce-l făceau popular, o vorbă caldă, prietenoasă, atentă faţă de toată lumea şi mai ales înţeleaptă, precum şi un grai plăcut, presărat şi înflorit cu metafore;
• La cei 25 de ani ai săi în vremea revoluţiei era unul dintre tinerii cei mai frumoşi ai timpului său, înalt şi simpatic. Privirea lui părea blândă, avea un farmec cuceritor şi o distincţie ce se remarca de îndată. În relaţiile cu oamenii, inclusiv cu maghiarii, evident până la revoluţie, era tolerant şi prietenos. Nu o dată şi-a ajutat colegii şi pe alţi oameni săraci cu bani şi cu alte bunuri necesare; iubea muzica, avea o voce frumoasă, știind cânta din fluier, tulnic, vioară şi flaut.
• Modul lui de a fi şi faptele sale erau lipsite de orice oportunism şi ipocrizie. Ce fericiţi am fi azi dacă am avea un conducător ca el!
• Avea talent oratoric şi o mare putere de convingere. În legătură cu această calitate, George Bariţiu (1812-1893), istoric, ziarist şi om politic, luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, vice-preşedinte (1876) şi preşedinte al Academiei Române (1893), spunea: „Iancu nicidecum nu a vânat popularitatea; nu el a alergat după popor, ci acesta era fermecat de personalitatea lui, el aleargă la Iancu. Da, Iancu nu a fost orator în sensul modern, el nu ştia ce sunt sofismele [adică afirmaţiile false]; vorbea foarte rar către mulţime; însă pare că-l vedem acum înaintea ochilor: de câte ori lua cuvântul, în faţa lui jucau razele unei inspiraţii misterioase, de care nici el nu-şi putea da seama; prin urmare, în momente acelea era peste putinţă ca să nu răpească cu sine pe ascultători.”[6]
• Dacă era cazul, ştia să devină însă şi autoritar, cu toate că era descris de contemporani a fi un om cu fire blajină.
• Avrămuţ, cum îl numeau părinţii săi, ne spune fostul lui coleg de şcoală şi prieten Iosif Sterca Şuluţiu „era un băiat plin de spirit, dar avea caracterul şi temperamentul singular al «moţilor», era gânditor şi scurt la vorbă; inima însă-i era nobilă şi sinceră. Am studiat pe românii din «patru unghiuri», dar nicăieri n-am aflat atâta însufleţire pentru ţară şi naţiune ca la românii din Munţii Apuseni. […] Avrămuţ a fost prăsit în acei munţi acoperiţi de brazi – simbolul nemuririi –, unde dorul de libertate ardea pururea, ca jăraticul sub spuză; în acei munţi, de unde mulţi bărbaţi însemnaţi au ieşit; de timpuriu dădea semne de o agerime a minţii, care îşi arunca razele din băiatul încă neinstruit: din fiul naturii.”[7]
• De mic, dar şi în anii maturităţii, a fost un mare patriot, îşi iubea Ţara Moţilor şi Ardealul în întregul său. „Iancul nostru n-a fost un om ca toţi oamenii, afirmă Florian Dudaîn cartea sa intitulată Avram Iancu în tradiţia poporului român, el a fost cel mai mare şi mai vestit fiu al Munţilor Apuseni, pentru că el şi-a închinat toată viaţa numai şi numai neamului său. Aşa a fost, el s-a născut, a trăit şi a suferit pentru binele neamului românesc. […]    Iancu s-a tras dintr-o familie de moţi cu stare care, cum se zice, l-au dat la şcoli să-l facă domn. Aşa că el, Iancu, putea fi uşor om de lume, cum se zice, aşezat la casa lui, cu binele lui. Da’ el n-o ajuns la toate astea. El a iubit mai presus de orice neamul şi libertatea şi s-a jertfit pentru ele. Pentru asta, noi nu-l putem uita, nu se cade să-l uităm. Cât o fi lumea!”

 

 

 

 

Iancu a fost Craiul Munţilor! Iancu este mândria noastră, fala noastrã, Soarele nostru, cum spune cântecul: «Unu-i Iancu între moţi, Cumu-i Iancu îs moţii toţi!»”[8]

Iancu era un om de acţiune. El a condus la victorie atât revoluţia română, cât şi războiul civil împoriva ungurilor din 1848-1849. Aceasta a fost una dintre cele mai însemnate calităţi ale sale. În legătură cu aceasta, George Bariţiu, în 1890, afirma: „Avram Iancu – om născut pentru acţiune – venise chiar la timp, chiar în acei ani epocali care, dacă ar fi trecut peste noi lăsând doar urme de simple adunări […], naţiunea română ar sta în aceste zile de nouă încercare şi mai rău decât a stat până în anul 1848.”

Iancu era – aflăm de la ungurul Jancsó Benedek – „un tânăr visător, entuziast, o figură tipică interesantă a tinerimii din anii patruzeci. Naţionalitate, libertate naţională, drepturi omeneşti generale, egalitate, independenţă şi libertate universală au fost ideile ce formau lumea spirituală a celor mai buni din acea generaţie. Legendele marii revoluţii franceze au fost obiectul admiraţiei lor, iar dorinţa fierbinte a sufletului lor era să se asemene şi ei cu trup şi suflet cu distinsele figuri ale acestei revoluţii. Tare şi neclintită era credinţa lor în revoluţie, ca în unicul mijloc al mântuirii sociale şi politice.”[9]

N-a râvnit după averi, nici după posturi mai înalte şi decoraţii. De aceea, a respins ofertele împăratului austriac Francisc Iosif (1848-1916) de a-l decora, afirmând cu hotărâre „să se decoreze mai întâi poporul cu revendicările lui juste”. Dorinţa lui era să-i vadă pe români liberi şi la o stare materială mult mai fericită decât erau în trecut.

O impresie deosebită a produs asupra tuturor purtarea francă a lui Iancu în legătură cu care memorandistul Rubin Patiţia (1841-1918), mulţi ani contemporan cu Iancu, scrie: „În decursul revoluţiei, Iancu, prin vorbiri publice, îmbărbăta poporul la rezistenţă şi curaj. Se suia pe vreun obiect mai înalt în piaţa Câmpenilor şi, înconjurat de mulţimea oastei sale, le cuvânta. Când primea de la inamic vreo scrisoare, o lăsa să se explice în public, ca nimeni să nu presupună că s-ar face vreun pas fără ştirea poporului. Purtarea aceasta sinceră, loială, a Iancului l-a făcut foarte iubit. […] Totdeauna, când îndemna cetele luptătorilor la bătaie, le ţinea vorbiri înălţătoare, iar în atingere cu poporul era prietenos şi condus de indulgenţă”.

Felul lui de a fi i-a determinat pe români să renunţe la orice în favoarea cauzei naţionale. Într-o scrisoare adresată tribunului Deac din satul Cricău îi cerea acestuia să apere cauza comună, iar nu vitele şi alte bunuri, care nu sunt scopul răsculării românilor şi-l îndemna să lase acele griji femeilor: „voi apăraţi cauza naţională”.

În momentele de primejdie numele lui Iancu era drapel şi sabie pentru moţi, spaimă şi frică pentru vrăjmaşi. La pronunţarea numelui lui Iancu, lăncierii devin lei, neprietenii iepuri puşi pe fugă.

„La chemarea Iancului moţii au răspuns cu entuziasm. […] Recunoaşterea autorităţii necontestate a lui Iancu de către toţi, încrederea în puterea sa neobişnuită, în virtuţiile sale ostăşeşti şi omeneşti, au insuflat tărie morală, eroism şi vitejie oamenilor în cele mai dramatice momente. Scrisorile prefecţilor şi tribunilor adresate lui Iancu o dovedesc cu prisosinţă.”[10]

Toare acestea au pornit de la lecţia vieţii lui, care se rezuma la cuvintele: „să avem totdeauna inima caldă pentru popor şi să ne ţinem solidari cu el”, lecţie învăţată de Iancu de la Horea şi de la moţii săi. Toate acestea – departe de a fi un cult al personalităţii – ne transmit nouă, celor de azi, existenţa unei apropieri deosebit de puternice între Iancu şi popor, între comandant şi oastea sa.

Aşadar, Dumnezeu şi poporul l-au învestit pe Iancu cu o mare frumuseţe umană – viteaz, curajos, drept, prietenos, modest, milos, ager la minte, frumos, petrecăreţ etc. – trăsături de profundă umanitate. Vederile sale democratice, simţul său de dreptate şi de ataşament faţă de popor s-au manifestat la el încă din copilărie.

 

3. Avram Iancu în tradiţia orală

O tradiţie din Vidra de Sus – satul lui natal –, ne vorbeşte despre revolta copilului Avrămuţ când vedea modul barbar în care erau siliţi iobagii, prin bătaie de către jandarmi, să-şi plătească grelele biruri şi să execute robotele.

În cele ce urmează prezentăm două relatări din care rezultă aceste aspecte, preluate din lucrarea Avram Iancu în tradiţia orală, autor Romulus Felea. Prima relatare se intitulează:

 

TATĂ, NU-I BUNĂ RÂNDUIALA DE ACUM!

„Când venea Avrămuţ, vara, în vacanţe, acasă şi vedea cum se pedepsesc şi [se] muncesc bieţii români pentru nimica toată, pentru câte un lemn tăiat în pădurea erarului[11], o adâncă milă îl cuprindea, mai ales când începea să-şi dea seama că numai românii sunt năpăstuiţi aşa, alte naţii nu. Atunci zicea către tatăl său:

–Tată! Nu-i bună rânduiala de acum! Trebuie schimbată! Unii să moară de flămânzi, iar alţii să crape de sătui.

–Bine! zicea tatăl său. Schimbaţi-o! Numai să puteţi!”[12]

 

A doua relatare se intitulează:

 PÂNĂ CÂND, TATĂ?

„În curtea casei lui Alisandru Iancu, tatăl lui Avram Iancu, judele comunei Vidra, se afla un pietroi mare «bumbuleu». Peste acest pietroi erau aduşi şi bătuţi la spate de către jandarmi ţăranii iobagi care nu reuşeau să-şi îndeplinească zilele de robotă şi să-şi achite plăţile mari, la care erau supuşi faţă de fisc. La asemenea spectacole îngrozitoare a asistat, în câteva rânduri, şi copilul Avrămuţ, până când, într-o zi, în timpul unui asemenea supliciu, i-a strigat tatălui său: «Până când, tată?»”[13]

Cântecele despre Avram Iancu, tipărite şi răstipărite, sunt ferite de uitare. Consemnate astfel pentru totdeauna, ele revin în popor ca bunuri de preţ ale culturii noastre, rămân în viaţa spirituală a poporului nostru și e de aşteptat ca în viitor aceste creaţii folclorice, adevărate „mirabile seminţe”, să fertilizeze izvoarele de inspiraţie ale creatorilor de literatură şi artă românească. Pentru exemplificare redăm şi noi câteva dintre ele:

 

Chemarea la luptă

Iancule, fecior de moţ,

Hai mai tare, dacă poţi,

Că s-au sculat ungurii,

S-omoare toţi românii.

Dar românii nu se lasă,

Ci-şi tocmesc în rude coase,

Nu se lasă la unguri,

Ci-i alungă tot cârduri

Şi românii se sculară

Ca să scape a lor ţară

De ruşine şi ocară,

De domnia mongolească

Şi de ciurda tătărească![14]

 

Iancu Împărat

Cântec popular

Când a fost Iancu-mpărat

Domnii-n pat nu s-or culcat,

Nici la masă n-or cinat.

În pădure s-or băgat

Și-ntre lemne or mâncat

Şi pe frunze s-or culcat.[15]

 

Cântecul lui Iancu

Strigă Iancu: „Tulnicaţi,

Laolaltă v-adunaţi!

Tu, Axente, sui călare

Şi te ţine-n Dealul Mare!

Iar iagărul de la Criş

Să se bage tăt la Ştiurţ!

Popa Gomboş de la Vidra,

Să se bage la Cerniţa!

Popa Balint, ca paroh,

Sus, la Roşia, ţine foc!

Ţineţi foc, ţineţi bătaie,

Că vedeţi, vreau să ne taie!”

Când fu joi, de către ziuă,

Stăteau grofii toţi să fugă.

Foaie verde os de peşte

Iobăgia nu mai este:

Cine vrea ca să trăiască,

Puie osul să muncească![16]

Până fu Iancu-n domnie

Până fu Iancu-n domnie

Mâncam pită ca-n Câmpie;

De când Iancu s-a lăsat
Iar mâncăm mălai uscat.

Iancu cu fluier de vie
Ne scoate din iobăgie,
Iancu cu fluier de soc
Umple ţara de noroc.

Mulţămesc, săcure, coasă,

Că-mi ţineţi sufletu-n oase

Mulţămesc, codri şi văi

Că scăparăţi fraţii mei![17]

Carele Iancului

Pe dealul Feleacului

Merg carele Iancului;

Nu merg cum merg carele:

Strălucesc ca soarele.

Carul merge’mpiedicat,

Iancu merge supărat,

Pentr-un hoț de împărat.

Boii-s cu coarne de ceară,

Om ca Iancu nu-i în țară;

Boii-s cu coarne de spume,

Om ca Iancu nu-i în lume;

Boii-s cu coarnele verzi,

Om ca Iancu nu mai vezi!

                    *

Sună codru şi răsună,

Sună codrul, nu-i minciună,

Căci carele Iancului

Pe drumul Feleacului

Merg sclipind ca stelele

Şi lucind ca soarele

Şi la boi coarne de ceară,

Nu-i viteaz ca Iancu-n ţară![18]

 

Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania condusă de Avram Iancu a avut un puternic răsunet în literatură. Lirica populară îndeosebi, dar şi cea cultă, constituie o mărturie în acest sens și nu putea să fie altfel datorită semnificaţiei acestui eveniment în istoria noastră.

Am redat în acest articol două episoade din tradiţia orală şi patru dintre cântecele lui. Ele sunt mult mai multe; fiecare în parte şi toate la un loc exprimă vitejia lui Avram Iancu, precum şi a prefecţilor, tribunilor, căpitanilor şi lăncierilor săi, dar şi durerile robiei în care au fost aduşi românii din Transilvania, pas cu pas, de regalitatea şi nobilimea maghiară, începând din secolul al X-lea şi până la 1 Decembrie 1918.

[1] Domni de pământ, nobili maghiari, grofi.

[2] Mesajul preşedintelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, la comemorarea a 150 de ani de la trecerea în eternitate a lui Avram Iancu, în: IANCULE MARE, publicaţie editată de Societatea Culturală „Avram Iancu” din România, nr.73/decembrie 2022, p.1.

[3] Monitorul Oficial al României, Nr. 937/22 noiembrie 2016.

[4] Valentin Hossu-Longin, Mantaua Iancului şi alte istorisiri/evocări transilvane, Editura BETTA, Bucureşti, 2014, p.8.

[5] Iosif Sterca Şuluţiu de Cărpeniş, Biografia lui Avram Iancu (1897), Sibiu, 1897, în: Iosif Sterca Şuluţiu de Cărpeniş, Biografia lui Avram Iancu, Editura Ecou transilvan, Cluj Napoca, 2023, pp.13-15.

[6] George Bariţiu, Părţi alese din Istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, vol. II., Sibiu, 1890, Tipografia W. Kraftt, p.164.

[7] Ibidem, p.1.

[8] Florian Dudaş, Avram Iancu în tradiţia poporului român, Editura Facla, Timişoara, 1989, p.8.

[9] Nicolae Josan, Românii din Munţii Apuseni, de la Horea și Avram Iancu la Marea Unire din 1918, Editura „ALTIP”, Alba Iulia – 2001, pp. 240-241.

[10] Ibidem, pp. 32-33.

[11] Erar (în organizarea administrativă a provinciilor româneşti din fostul Imperiu Austriac) –  instituţie care administra finanţele statului; vistierie.

[12] Romulus Felea, Avram Iancu în tradiţia orală a moţilor – La 120 de ani de la moartea eroului –, volum publicat de Ioan Felea şi Virgiliu Florea, prefaţat de acad. Ştefan Pascu, Cluj Napoca, 1992, p. 36.

[13] Ibidem, p.37

[14] Cântecele Iancului pe care le cântă poporul în părţile Ardealului. Date la tipar de „Unirea Poporului”, Blaj, 1922, Tipografia Seminarului teologic greco-catolic, pp. 5-6.

[15] Matei Alexandru, Ardealul cântat de poeţi, Biblioteca Politică, Poezii populare despre Avram Iancu, adunate şi publicate de Simeon Fl. Marian, Editura Autorului, Suceava, 1900, p. 11.

[16] Romulus Felea, op.cit., pp. 193-194.

[17] Cântecele Iancului pe care le cântă poporul în părţile Ardealului, op.cit., p. 19.

[18] Ibidem, p.13-14.