Născut la Brăila, pe 8 noiembrie 1897, Basil Munteanu a intrat în lumea literelor mai întâi ca poet, debutând la revista „Letopiseți”, condusă de Perpessicius, Tudor Vianu și Ion Minulescu. A publicat mai apoi la „Viața Nouă”, a lui Ovid Densusianu, la „Cuget Românesc” și la „Flacăra”. Dar cele mai multe dintre poeziile sale au rămas în manuscris și au fost tipărite mult mai târziu, în 1993, în volumul Ante saeculum. Fantezii panteiste, apărut la Paris, sub îngrijirea Ruxandrei D. Shelden și a lui Eugen Lozovan.
Și-a susținut bacalaureatul în 1916, la liceul „Nicolae Bălcescu” din orașul natal, apoi a fost mobilizat, un an mai târziu, pe frontul retragerii trupelor românești din Moldova. Perioada dintre 5 octombrie 1917, noaptea plecării pe front, și 20 mai 1918, când se afla la Cetatea Albă (Ackerman), se regăsește într-un emoționant jurnal liric al sublocotenentului poet Basil Munteanu. Asemenea acestuia, dar mobilizat pe frontul dobrogean, Perpessicius alcătuia și el sumarul unui jurnal de front, publicat mai târziu, în 1926, sub titlul Scut și targă.
După încheierea studiilor de filologie modernă, în 1920, Basil Munteanu a fost câțiva ani bibliotecar la Biblioteca Academiei, apoi bursier (între 1923-1925) al Școlii Române de la Fontenay-aux-Roses, a lui Nicolae Iorga.
Amprenta puternică a pregătirii de specialitate, începută în țară sub bagheta lui Charles Drouhet și continuată la College de France, unde i-au fost profesori Paul Hazard, Abel Lefranc și Fortunat Strowski a făcut ca în bătălia cu timpul să învingă nu poetul, ci comparatistul, istoricul și criticul literar. Cartea sa fundamentală, Panorama de la littérature roumaine contemporaine, apărută în 1938 și tradusă repede în câteva limbi de mare circulație – engleză (1939), germană (1943), italiană (1947) – a devenit în scurt timp lucrarea de referință în mediile culturale occidentale interesate de literatura română. O ediție în limba română a fost realizată abia în 1996, de aceiași neobosiți și devotați Eugen Lozovan si Ruxandra D. Shelden.
În anul susținerii doctoratului la Universitatea din București (1939), Basil Munteanu a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar în anul următor ocupa postul de profesor la catedra de Limbă și literatură franceză, ca succesor al fostului său dascăl, Charles Drouhet, evocat la începutul prelegerii inaugurale, din 6 februarie: „Iau cuvântul, nu fără emoțiune, la această catedră, unde s-a stins glasul profesorului Charles Drouhet. (… ) Sunt astăzi, aproape zi cu zi – 3 februarie 1915 – 25 de ani de când profesorul Drouhet și-a ținut lecția de deschidere la această catedră.”
Dintr-un anume punct de vedere, Basil Munteanu și-a urmat dascălul, devenind, asemenea acestuia, „un căutător neînfrigurat de adevăruri”. Avea măsura exactă a rolului său de continuator: „s-au succedat aici un elev al lui Brunetière (Pompiliu Eliade, n.n., Z.B.) și un elev al lui Lanson. Temeritatea întreprinzătoare a lui Eliade a lăsat loc investigației prudente a lui Charles Drouhet. Cuvântul cald și colorat al unuia s-a domolit la celălalt, devenind sobru, dens, propriu și conștient lipsit de expresivitate pitorească. Două temperamente, două școli, dar și două momente în istoria țării noastre. În această trecere de la Eliade la Drouhet, eu văd însăși România, care-și caută drumul.”
Între aceste două direcții, Basil Munteanu și-a urmat propriul destin: „Nu-mi recunosc nici elocvența lui Pompiliu Eliade, nici rigoarea împăcată cu sine a lui Charles Drouhet. Nu voi face mai bine decât dânșii. Dar, în cinstea lor, mă voi strădui să fac altfel. (…) E prilejul unui decisiv examen de conștiință.”
Pentru deschizătorul celei de a treia etape, punctele de interes ce gravitează în jurul relației național-universal, traduse prin preocuparea pentru identificarea și definirea particularităților unei culturi considerate „mici” – în speță, elementele specifice literaturii române – în raport cu literatura universală, au rămas neschimbate și se regăsesc în multe dintre studiile de după 1940.
Cât de devotat a rămas Basil Munteanu ideii de a sluji cultura română și de a o face să strălucească în cadrul culturii occidentale stă mărturie o scrisoare trimisă confratelui său brăilean, Perpessicius, în februarie 1948: „Vreau să mai ştii, şi s-ar putea ca aceste cuvinte să devină testamentare, că niciodată lucrul şi destinul românesc nu vor fi absente din conştiinţa mea şi că le voi impune tuturor aici, în aceeaşi măsură în care mă voi impune eu însumi.
Simt în mine misiunea marilor noştri «credincioşi» de pe vremuri, misiune pe care nu mi-a încredinţat-o nimeni formal, dar e imperioasă, fiind împletită în toate fibrele mele de danubian incorijibil.
Aceasta nu se cheamă patriotism, ci altfel, mult mai adânc şi mai fatal. Vreau ca d-ta să fii confidentul acestor gânduri pentru că D-zeu ştie ce se poate întâmpla mâine şi fiindcă este necesar personalităţii mele să existe în conştiinţa neamului care m-a născut, pe care-l iubesc ca să zic aşa obiectiv, fiindcă merită să fie iubit, pentru că a suferit prea nedrept, fiindcă sunt împins să protestez împotriva destinului, împotriva geografiei şi istoriei.”
În 1948, când scria aceste rânduri, Basil Munteanu părăsise de doi ani, definitiv, România, după ce fusese trimis de regimul comunist să însoţească delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris, împreună cu Al. Rosetti și Mihail Ralea. Stabilit la Paris, a continuat să se ocupe constant de literatura și cultura românească, așa încât în aproape tot ce a scris – fie că este vorba despre studii, conferințe, sau discursuri rostite la microfonul radioului Europa liberă – prezența spiritualității românești este nelipsită. Raportul național-universal, reluat în varii perspective este, în fond, o susținută pledoarie pentru recunoașterea culturii române ca parte integrantă a culturii occidentale, cu rădăcini în cea mai importantă carte a sa, Panorama de la littérature roumaine contemporaine.
Prieten de o viață al filosofului Vasile Băncilă, Basil Munteanu a fost – cum sublinia Virgil Ierunca în necrolog, în 1972, „un român integral, unul dintre acei intelectuali autentici care nu s-au lepădat de România, ruşinându-se de ea, ca de o rudă săracă, de îndată ce nu le-a mai putut oferi o situaţie sau un confort sentimental (…) Basil Munteanu n-a încetat să fie obsedat de valorile spirituale româneşti.”
Trăind până la sfârșitul vieții în exil, s-a simțit tot timpul un misionar, găsind că „emigrațiile au un sens și un rol istoric” și convins fiind că „obligațiile, obiectivele și condițiile imediate pe care exilul le impune cărturarilor și scriitorilor români se pot defini cu oarecare precizie. Munca lor se situează pe două planuri: al continuității și al îmbogățirii patrimoniului cu noi date, adânciri, interpretări”.
Din păcate, opera lui Basil Munteanu este și astăzi puțin cunoscută la el acasă. Dintre numeroasele lucrări publicate în epocă, nici cele considerate unanim esențiale nu s-au bucurat de reeditări. De altfel, însăși prezența lui Basil Munteanu în istorii literare sau dicționare de specialitate românești este de departe sub ceea ce i s-ar fi cuvenit cărturarului care a susținut pretutindeni și necontenit „vocația europeană a românilor”. Restituirea operei sale, repunerea ei în circuitul marilor valori culturale rămâne un deziderat și o datorie de netăgăduit a tuturor celor care îi prețuiesc contribuția majoră la integrarea europeană a culturii românești.