Basil Munteanu – un istoric al literaturii uitat de români

În colecția „Cărțile exilului“ neobosita Mihaela Albu a retipărit la Craiova în traducerea lui Vlad Alexandrescu cartea de căpătîi a profesorului de literatură Vasile/Basil Munteanu (n. 9 brumar 1897, Brăila – † 1 cuptor 1972, Paris) Panorama de la littérature roumaine contemporaine scrisă în limba franceză și publicată în 1938. Lucrarea a fost pentru străinătate un compendiu consultat de majoritatea celor care voiau să ia act despre literatura română, ea fiind tradusă în mai multe limbi europene: în engleză la Editura Curentul din București, în 1939 (Modern Rumanian Literature); în germană, la Viena în 1943 (Geschichte der neueren rumänischen Literatur); în italiană de Agnese Silvestri Giorgi în 1947, apărută în colecția Biblioteca di cultura moderna (Storia della letteratura romena moderna). În românește Panorama literaturii române contemporane a fost tradusă de același Vlad Alexandrescu și editată de Eugen Lozovan și Ruxandra D. Shelden, concomitent la Cleveland și la București, grație R.D. Shelden Enterprises, Inc. & Editura Crater, 1996. În cele ce urmează voi folosi Panorama literaturii române[1], volum care mi-a parvenit recent, odată cu monografia Eminescu semnată de Petre Ciureanu.

Omul a fost prezentat într-un număr al „Revistei de lingvistică și cultură românească“ de către Zamfir Bălan[2]; eu mă voi ocupa în cele următoare de istoricul literaturii române Basil Munteanu, mai exact scris de opera sa remarcabilă în acest domeniu, fiindcă foarte puțini gînditori au meditat mai profund asupra acestui vast subiect sintetizînd cu exactitate și cu vădită cunoaștere empatică operele literare în cauză și emițînd judecăți de valoare sempiterne.

Încep cu aprecierile generale scrise parcă ieri-alaltăieri cu valoare mobilizatoare pentru intelectualitatea încă trează:

Actuala criză europeană a lovit România și românismul în mod sîngeros. Se vorbește puțin de[spre] ce am pierdut și de ce suferim, dar nimeni nu uită. Sufletul românesc și-a pierdut volubilitatea lui obicinuită, e drept, mai mult la orășeni decît la țărani. Sufletul românesc a învățat să tacă; avem nădejdea că această tăcere nu e [cea a] pasivității vegetative, ci tăcerea meditației și a reculegerii. Așa cum odinioară necăjiții noștri părinți se retrăgeau în munți, sufletul românesc     s-a retras în adîncuri.

Ce se va fi petrecînd în aceste adîncuri? O topire și o făurire de valori, fără îndoială, o inconștientă revizuire a lucrurilor mari. Ca în cataclismele terestre, se întîmplă astăzi, în sufletul românesc, sub ochii noștri, care nu știu să vadă, o vastă alunecare de planuri, cu numeroase consecințe deocamdată ocultate. Țîșnesc izvoare noui. Se produc înălțări și scufundări. Se pregătesc așezările și configurațiile viitoare.[…]

[Se va naște] o literatură de stil românesc. Dialectica programatică și națională precum și vechile categorii pur raționale – istorice, sociale sau chiar politice – generatoare de retorică, de pitoresc și de modă, vor pluti mai departe, pe apele stătute ale discuțiilor de societate sau de gazetă. Dar prestigiul lor literar va fi mort și calitatea lor de „date“ ale inspirației, compromisă […]

[Va fi] o literatură de adînci fatalități românești, nu de aparente afirmații și evazive terminologii. Conflictul dintre modernism și tradiție își va fi pierdut sensul, dar își va fi împlinit misiunea de ferment. Va rămîne doar expresia stilului românesc pe care Lucian Blaga, unul din[tre]  marii gînditori ai Europei de azi, a încercat să-l configureze și să-l prefigureze profetic[3].

Special am lăsat două arhaisme în text, spre a marca trecerea a peste opt decenii de cînd au fost gîndite și scrise aceste rînduri optimiste incluzînd o interogație abisală ce vizează încă viitorul.[4]

Amendînd printr-o cuvenită actualizare considerațiile criticului, aș menționa mai întîi, în prelungirea speranțelor sale, tipărirea romanului Luntrea lui Caron datorat celui menționat de el în finalul citatului redat, fiu al Lancrămului știut pînă în 1938 doar ca filosof, poet și dramaturg, manuscris păstrat miraculos de fiica sa, Dorli Blaga. De asemenea, aș trimite la extraordinara, bogata memorialistică, unică în literatura lumii, apărută tot după atent regizata revoluție din 1989, precum și la poezia compusă în închisori care a circulat folcloric, de la minte la minte și de la inimă la inimă. Adunate, revizuite în grabă după 1990, aceste cărți-documente istorice înfățișează cui vrea să ia aminte adevărul despre „binefacerile“ comunismului experimentat în estul european, despre atrocitățile regimului carceral, despre decăderea omului stăpînit demonic și, paradoxal, despre calea către sfințenie. Cea mai importantă dintre aceste apariții rămîne Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt, urmată îndeaproape de cărțile lui Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Aspazia Oțel Petrescu, Radu Gyr, Demostene Andronescu, Marcel Petrișor, Florin-Constantin Pavlovici, Ion Ioanid și-ale multor altora. E o literatură valoroasă, încă puțin cunoscută, incomodă pentru toate cozile de topor generate de regimul totalitar, dar necesară redresării morale – condiție sine qua non a curățării mentalului colectiv de poncife, lozinci și alte bazaconii ideologice marxist-leniniste;    n-am avut condițiile promovării critice a acestui tezaur, dar m-am zbătut să aduc în Școală măcar fragmentar această „literatură arestată“ – metaforă împrumutată de la întemeietorii celei mai importante reviste din cîte apar astăzi în România: „Memoria“. Am recurs la această schematică actualizare stimulat și de frazele prefațatorului ediției din 1996 a Panoramei…: În acest climat, luminos și tonifiant de așteptări, de speranțe latente, dar și de contrarieri depășite, o nouă Panoramă, adusă la zi pentru perioada 1940-1990 se impune drept datoria noastră de mîine. Ar mai fi de așteptat de la generațiile tinere de literatori împlinirea unui act de justiție prin scoaterea în evidență a judecăților mereu valabile ale lui Basil Munteanu. Faptul că multe din[tre] ele sînt azi un bun comun de la sine înțeles, nu scuză trecerea sub tăcere a unor pagini prioritare[5].

Interesant ca fenomenologie ținînd de lumea ideilor din care ne toarcem fiecare inspirația cînd avem de scris cîte ceva este că, înainte de a compune eseul de față, am finalizat un altul spre a scoate în evidență celor interesați încă o remarcabilă lucrare, anume Critica arhetipală și fenomenologia narativă scrisă de Valeriu Filimon, întemeietorul la noi al criticii arhetipale, făcînd prin acel demers tot un exercițiu de… metacritică, adică o critică a criticii literare, extinsă, după cum se va putea observa în cele următoare, asupra istoriei literare!

Trecînd la conținutul Panoramei literaturii române, el este structurat în două părți cuprinzînd: Renașterea (1866-1916), cu cap. I Creație și critică în epoca lui Eminescu (1867-1885), cap. II Diferențierea curentelor și doctrinelor (1885-1916), cap. III Înflorirea nuvelei și nașterea romanului, cap. IV Renașterea poetică și Elanul creator de după război, cu cap. V Atitudini, cap. VI Avîntul romanului, cap. VII Marele elan al lirismului, Perspective. Indexul (pp. 277-284) ușurează cititorului reluarea referirilor la onomastica românească și străină.

Subscriu fără rezerve la opinia deja citată a lui Eugen Lozovan[6] referitoare la perenitatea observațiilor critice ale lui Basil Munteanu. Iată doar cîteva exemple:

[George] Coșbuc știe să extragă din moarte[a] însăși o invitație la acțiune. A lupta fără frică, a cădea fără să crîncnești; și, în pofida piedicilor destinului, a porni la asaltul unui ideal ce știi că este inaccesibil: tot atîtea imperative ale unei etici de o superbă virilitate, pe care poetul o va formula, de-a lungul a mai multor poeme, în aforisme magnifice. // [George] Coșbuc nu este sensibil la vagul poetic și fuge de rafinamentele gîndirii muzicale. Personajele sale nu cunosc contemplația: își joacă gîndirea și nu analizează. El lucrează cu o limbă țărănească dură și neșlefuită, iar versurile sale par sculptate în tăria însăși a stîncii de către un artist scrupulos și precis. Dar la acest sculptor, ce simț al mișcării! Un ritm amețitor, tot în vîrtejuri și cascade, duce cu sine versurile și strofele și ajunge uneori la mari efecte de armonie imitativă. Așa se explică faptul că poezia lui [George] Coșbuc este prin excelență [una] a rostirii: vreme de mai multe decenii, cîntăreții profesioniști sau amatori își vor încerca talentul pe seama lui (pp. 128-129).

Este, adaug, un neîntrecut versificator și un iubitor de neam cu un simț al dreptății colosal (v. Noi vrem pămînt – 1894), care proiectase o epopeică ilustrare a marilor treceri, din care ne-au rămas admirabilele Nunta Zamfirei și Moartea lui Fulger, dar al cărui avînt creator a fost retezat de accidentul mortal al unicului fiu, Alexandru (1915).

[Octavian Goga] s-a născut „cu pumnii strînși“ și, de foarte tînăr, s-a simțit condus de un destin fără pereche, în slujba unei datorii strămoșești a cărei scadență a sosit și pe care el are obligația de a o îndeplini. Ca un iluminat s-a înălțat, așadar, sprijinindu-se pe voința unui întreg neam, împotriva oprimării milenare ce atîrnă asupra provinciei sale. A cunoscut închisorile maghiare și și-a început activitatea literară, participînd în 1902, la Budapesta chiar, la întemeierea „Luceafărului“, marea revistă națională, în care ideologia lui se precizează și își afirmă talentul. […] // În chip de omenie, [Octavian] Goga nu poate și nu vrea să conceapă o alta decît aceea a propriului său sat, un sat[7] ale[8] cărui rezistență masivă și puternică stabilitate au ceva patetic. O atmosferă de tihnă patriarhală înconjoară lucrurile și oamenii, născută din alianța ancestrală a omului cu mediul său ambiant. Prezența trecutului se simte peste tot, un trecut amorțit la umbra bisericii, în mireasma aspră a lumînărilor, un trecut pe care îl înmiresmează busuiocul și tămîia și pe care îl străpung chemările falnicilor voievozi și ale haiducilor răzbunători. În această atmosferă generatoare de certitudini visează poetul să întemeieze un cămin alături de o țărancă viguroasă, printre țărani, semenii săi. Pe aceștia[9] cum îi mai slăvește! Îi[10] iubește pe preot, pe învățător, pe bătrîni[11] și pînă și pe muzicanți, acești aezi ai cîmpurilor, care iau parte la toate bucuriile și la toate necazurile[12] și care, duminica, fac satul să joace. Tihna aceasta nu este însă decît o amăgire. Dacă-l[13] asculți cum trăiește, satul este plin de gemetele unui întreg neam înlănțuit. Pămîntul pe care acești martiri îl fac să rodească cu prețul lacrimilor și sîngelui lor este pămîntul stăpînului, al unui stăpîn de două ori ticălos, fiindcă este necruțător și fiindcă este străin. Poetul îi reconfortează cu toată tandrețea, îi mărește în propriii[14] lor ochi[15] și astfel ne oferă cîteva poezii sociale foarte izbutite[16]: Plugarii, Clăcașii, Secerătorul, Vocea Pîinii. […] // Purtătoare de vise milenare și prevestitoare a unor viitoare împliniri, inspirația lui [Octavian] Goga se desfășoară într-o largă elocuțiune oratorică pe care o poartă un puternic elan verbal. Versul său amplu și sonor, ritmat de cadențe grave, amintește de dangătul răsunător al unui mănunchi de clopote și de modulațiile în gamă minoră ale cînturilor liturgice (pp. 130-132).

Sînt aprecieri de o actualitate tulburătoare pentru observatorul atent la schimbările sociale impuse „corect politic“ în Transilvania! Ca profesor, deplîng scoaterea deloc întîmplătoare a  valorosului poet Octavian Goga dintre autorii „canonici“ (i.e. prevăzuți în programa pentru examenul de bacalaureat) și din manualele de literatură românească! Caracterul mesianic al creației sale l-aș ilustra prin uimitor de precisul diagnostic al maladiei contemporane ce se numește savant „educația de gen“ sau și mai și „paradigma egalității și echității gender“:

Azi s-a aprins oceanul tău de ură,

Azi limbi de foc despică aurora,

Pierzarea astăzi își întinde hora

Și despletită urlă-n bătătură.

 

S-a început războiul tuturora,

Azi strig᾽ acei ce mii de ani tăcură,

Dezlănțuita patimii arsură

Azi prăpădește-n trăznete Gomora!

 

Bieți munți bătrîni! Voi gemeți azi de jale…

De-atîtea ori v-aș fi mutat din cale,

Voi stavila atîtor visuri moarte!

 

V-aș prăvăli azi munte peste munte,

Între pămînt și cer v-aș face punte,

Să n-aud plînsul fraților departe![17]

O asemenea creație analizată în clasă în prezența elevilor de către profesorul cu vocație, ar pune pe fugă roiurile de muște atrase de duhoarea ideologică occidentală ce-și închipuie că produc miere și ar stîrni gîndirea critică autohtonă periclitînd interesele elitelor globaliste visînd zi și noapte la noi metode „științifice“ de zombificare!…

[…] Alături de „cunoașterea paradisiacă“, ce nu este altceva decît rațiunea aristotelică  întemeiată pe identitate, filosoful [Lucian Blaga] statornicește o „cunoaștere luciferică“ plină de îndoieli și incertitudini, dar capabilă de a remedia lacunele primeia. Or, acest nou mod de cunoaștere își dă un nou obiect spre explorare: tainicul […] În vreme ce printr-o acțiune într-o oarecare măsură orizontală, inteligența logică tinde să preschimbe tainicul în ne-tainic și să-și întindă împărăția asupra suprafeței lucrurilor, inteligența luciferică procedează vertical, tinzînd să adîncească taina, să o mențină în stare de criză, să substituie unei formule absurde o formulă încă mai absurdă. Este vorba pe scurt de o cunoaștere în răspăr, de o „minus-cunoaștere“, unde misterele se situează în ordinea adîncimii lor și vor putea într-o zi să se ordoneze într-o veritabilă „topografie“. Dacă nu adaugă nimic cunoașterii pozitive a fenomenelor, această metodă nu izbutește mai puțin să umple golurile imaginii relative pe care ne-o facem despre lume […] Filosofia sa este un raționalism ec-static, adică un raționalism îndeajuns de înțelegător pentru a acoperi cu autoritatea sa operații de care rațiunea clasică nu s-a preocupat niciodată. // După ce a aplicat această metodă la propriul ei studiu, [Lucian] Blaga o va aplica studiului sufletului. A început să o facă, în 1936-1937, printr-o Trilogie a culturii: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei și sensul culturii. […] Subconștientul [colectiv] posedă „orizonturi spațiale“ și „orizonturi temporale“ precum și o sumedenie de alte categorii din care conștientul [individual sau mentalul colectiv] nu dă decît replica pozitivă , superficială și grosolană; el introduce în aceste categorii o unitate ierarhică și un ordin de valori. […] Arhitecturii locale, ce evită și înălțimea și lățimea excesiv[e][18]; cîntecului țărănesc, acelei „doine“ în care nostalgia și avîntul se împletesc inefabil; metricii populare, care caută troheul și iambul și fuge de dactil și anapest; istoriei românești înseși, în care retrageri și înaintări se succed ritmic; sentimentul destinului care, la români, oscilează fără oprire între încredere și resemnare; întregului conținut psihic și tuturor manifestărilor sale în viață, în cultură și în artă, subconștientul neamului le imprimă o aceeași ținută ondulatorie, alternînd suișuri și coborîșuri, care se situează la răscrucea între orizontala slavă [?] și verticala Occidentului. (pp. 175-177).

Mă opresc aici din exemplificare, fiindcă, tributar concepției împrumuturilor cultural-religioase valabilă pentru intelectualitatea școlită occidental, criticul pare a nu înțelege că originalitatea culturii populare românești n-are sens a o pune pe seama oricărei alte culturi învecinate, din moment ce este altoită pe cea mai veche civilizație din Europa! Tot căutînd zadarnic la bizantini ori la slavi surse de inspirație, ajunge să recunoască, pe urmele gînditorului pe care-l comentează, că este vorba despre o orientare foarte hotărîtă către organic, egal depărtată de autoritatea catolică și de libertatea protestantă, care se vădește la români în toate lucrurile. Se adaugă un sentiment original al cerului și al lumii de dincolo, concepute ca realități aproape tangibile [sublinierea mea – M. F.].

De aceea, spre cinstea lui, produce mai departe două pasaje valabile și astăzi: Arta țărănească trădează […] un gust statornic al formelor elementare și geometrice, temperat însă de gustul contrariu al pitorescului, al omenescului, al organicului. Aici din nou exemplele abundă, punînd în evidență în creațiile artistului țăran simțul său înnăscut al măsurii, al nuanței, al discreției și aptitudinea de a construi o viziune integrală și coerentă a lumii. //

Ondulație, armonie a cerului și a pămîntului, a eterului și a efemerului; reprezentare elementară a existenței, rezultînd dintr-o sinteză între stilizarea geometrică și pitorescul concret: acestea sînt marile potențialități[19] ale subconștientului [colectiv] ce generează „stilul“ [sic] românesc. Trilogia cunoașterii făcea vizibilă voința patetică[20] și cît de modernă[21] de a străpunge aparențele, de a depăși concretul și de a extinde nemăsurat autoritatea cunoașterii prin anexarea teritoriilor așezate dincolo de realitățile pozitive. La rîndul ei, Trilogia culturii aduce problemei culturii în general și culturii românești în particular o soluție remarcabilă și fecundă. Prin studiul subconștientului colectiv, [Lucian] Blaga izbutește să reconstituie „matricea stilistică“ însăși în care zac virtualitățile neamului și să arate că autohtonism și tradiție sînt totuna[22], nu prin materialitatea, ci prin spiritul lor (p. 179).

Spre ilustrarea literară a teoriei blagiene despre cunoaștere, capodopera de tinerețe Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – veritabil program intelectual și totodată artă poetică modernă încă neegalată ca expresivitate și ca profunzime așezată în fruntea volumului Poemele luminii publicat în 1919 – se cuvine a fi citată intergal:

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

și nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntîlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătunsului ascuns

în adîncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –

și-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micșorează, ci tremurătoare

mărește și mai tare taina nopții,

așa îmbogățesc și eu întunecata zare

cu largi fiori de sfînt mister

și tot ce-i nențeles

se schimbă-n nențelesuri și mai mari

sub ochii mei –

căci eu iubesc

și flori și ochi și buze și morminte.[23]

 

Destule pagini elogioase (196-203) compune Basil Munteanu pentru prozatorul prolific Mihail Sadoveanu, veritabil artist al cuvîntului avînd, din păcate, o evoluție îngrozitoare ca mason cu înalt grad și membru de frunte al marii adunări naționale care a semnat condamnări la moarte pentru țăranii ce au refuzat colectivizarea.

În capitolul VI pentru prozatorul Tudor Arghezi nu găsește de cuviință să insere decît… un rînd și jumătate din carte (p. 206) dar se va revanșa în capitolul următor cu aproape șase pagini pentru creația poetică (lucrează cu argilă nesubțiată, în materiale abia diferențiate în noțiuni… Totul este scris cu o artă rafinată și lucidă, care nu ascunde efortul… o compoziție trudnică și densă…  căutarea termenului truculent, argotic, tehnic – 247-253), pentru Liviu Rebreanu scrie patru pagini (Ion veni în 1920 să marcheze o dată istorică în literatura dezorientată de război… toată societatea unei Transilvanii rămase rustice este depănată cu un firesc niciodată dezmințit… Pădurea spînzuraților realizează o sinteză pătrunzătoare a confuziei neamurilor din Austro-Ungaria, în timpul războiului… sub uniformele militare palpită suflete, inimi maghiare, cehe, poloneze, române… Un vast complex de tendințe contradictorii se desfășoară în cadrul unei armate și al unui împeriu compozit și pe cale de a se descompune… – 208-211), lui Cezar Petrescu îi consacră aproape cinci (Calea Victoriei se inserează cu mult mai bine în ansamblul operei sale… capitala ucide și vestejește… continuă să trăiască viața intensă a scandalurilor, mizeriilor, victoriilor sale… Întunecare (1927) rămîne pînă astăzi opera de căpătîi… cuprinde un remarcabil document romanesc al societății românești între 1914 și 1925… romanul se ține în întregime în acest conflict între război și pace… precum albatrosul, eroii războiului nu știu să pășească în vreme de pace… catastrofa le-a corupt și judecata și sensibilitatea, inculcîndu-le o naivă încredere în puterea actelor lor… –212-216), Hortensiei Papadat-Bengescu – două pagini (a întreprins să reprezinte viciile și vicisitudinile unei mari familii burgheze de după război… – 219-221), tot cîte două lui Gib. Mihăescu (toată opera lui Mihăescu cuprinde o latură de aventură ce ține pe cititor cu sufletul la gură și îl determină să-l urmărească pe autor în experiențele sale… avem de-a face cu un psiholog experimental ce diversifică împrejurările, înmulțește piedicile, ca pentru a-și oferi plăcerea de a le învinge… – 221-223) și lui Camil Petrescu (compoziția este de o rară ingeniozitate în Patul lui Procust, pe care îl sluțesc întrucîtva disertațiile prea întinse asupra unor subiecte a cător necesitate în economia operei nu se înțelege… – 223-225) – completîndu-i-se schița critică prin nouă rînduri despre creația poetică în capitolul VII –, în timp ce Ionel Teodoreanu e prezentat pe trei pagini (o fermecătoare familie moldovenească gravitează în jurul Medelenilor, loc ideal al vacanțelor cîmpenești… acolo se zbenguie cu delicii copiii și acolo vor cunoaște primele lor suferinți de oameni mari… timpul se scurge, depunînd aluviunile de amintiri care vor agrava nostalgia… – 225-228), iar opera creștină a lui Gala Galaction ocupă… cinci rînduri, treisprezece acordîndu-i-se obscurului Davidescu, opt lui G. M. Vlădescu (?!)… În fine, sînt menționați în treacăt tinerii prozatori Anton Holban și Mihail Sebastian, iar lui Mircea Eliade îi dedică o pagină.

Sînt, de bună seamă, opțiunile subiective etern discutabile ale istoricului literaturii aflat și el sub vremi – ca și ale semnatarului acestor rînduri, de altfel! Astfel, nu tot ce-a gîndit și-a scris Basil Munteanu în cartea sa ne stîrnește astăzi aplauze. Lipsa informării e cauza principală.

Depășite îmi apar, de pildă, unele aprecieri cu trimiteri culturale înguste ale operei eminesciene (pasivitatea stoică, ataraxia budistă – cf. p. 70; păgîne ori creștine, asiatice ori scandinave, numeroase elemente mitologice pătrund în opera sa – cf. p 71; și iată ocultismul. Lăsîndu-se nebunește pradă întunecimilor mistice și teurgice, Eminescu caută încarnarea viselor sale de autonomie – cf. pp. 72-73); curioasă este încadrarea ca basme filosofice a capodoperelor Sărmanul Dionis și Cezara (cf. p. 66) și condamnabilă e perpetuarea fanteziei biografice a „nebuniei“ alimentate oficial atît de contemporanii influențați vîrtos de masonul impostor Titu Maiorescu, de liberalii  cu „ochi de broască“ de la „Românul“ și mai ales de agenții Austriei, cît și de criticii proletcultiști de ieri și de azi întemeiați, ce-i drept, de erorile biografice postulate de G. Călinescu: Încetul cu încetul, puterile i se sleiesc și vine o zi, în 1883, cînd conștiința i se întunecă. De aici înainte, din ospiciu în ospiciu… etc. (cf. p. 65). Niciun cuvînt despre gazetăria redactorului responsabil de la „Timpul“ care a influențat hotărîtor înscenarea nebuniei…

Spre a nu-mi încheia însă în această notă dezaprobatoare articolul, mă las antrenat în demonstrația impecabilă a lui Bazil Munteanu privitoare la formele fără fond la care făcuse adeseori referire gazetarul de geniu Mihail Eminescu, ideologie împinsă în zilele noastre la măsuri absurde, antinaționale, luate de așa-zisa „clasă politică“ autohtonă – o categorie jalnică de păpuși împinse pe scena publică de globaliștii sataniști ai lui Schwab cu agenda alarmant întîrziată. Prilejul îl constituie opera lui I. L. Caragiale: Să rîdem. Dar hilaritatea aceasta ascunde un grav fenomen social: este varianta moldo-valahă a marii crize pe care a iscat-o în diverse momente în lumea întreagă nașterea și răspîndirea democrației civilizatoare; o criză istorică, situată la răspîntia a două lumi în căutarea unui echilibru improbabil; o criză de transplantare în care, siliți să locuiască împreună, elementul receptor și elementul inovator se stînjenesc și se deformează unul pe celălalt. Mai plină (sic!) de peripeții decît aiurea, această întîlnire tulburătoare a oferit în România teme celor mai bune comedii ale lui Alescandri și tot consecințele ei le observă și Caragiale pînă către 1900. Deoarece cunoaște admirabil natura fenomenului pe care îl caricaturizează. Știe că în România statul democratic, improvizat la iuțeală, departe de a fi expresia societății locale, se străduiește, dimpotrivă,[24] să creeze o societate factice, pe măsura vederilor sale idealizate. Pe seama acestei societăți, el născocește nevoi artificiale, pe care le satisface cu reforme derizorii. Astfel încît, „cetățenii“ proaspăt ieșiți de pe băncile școlii sfîrșesc prin a-i cere totul, trăind în chipul cel mai lipsit de griji pe spezele lui și punîndu-i în spate grija însăși de a le asigura fericirea intimă (…) După ce a frînt unitatea organică a acestor suflete noi, ideologia democratică a introdus în ele o sumedenie de prefăcătorii, stîrnind uriașe diferențe între gîndirea adevărată și exprimarea ei. Deși entuziastă, adeziunea acestor marionete la noul regim nu-i decît cu atît mai factice: de unde, neverosimila dezinvoltură a schimbărilor radicale de opinie. La adăpostul marilor principii, minuscule interese personale colcăie precum viermii și ei își confundă apetiturile egoiste cu rațiunile statului pe care pretind că-l slujesc, în vreme ce se străduiesc în realitate să se slujească de el. Marile schimbări îi orbesc și le dau amețeli. Democrația și civilizația occidentală le mîngîie vanitatea și le insuflă vaste ambiții. Ieșiți din amorțeala lor, înțeleg să acționeze și să iasă în evidență: se agită, fac paradă, devin obraznici, se încurcă în bunele maniere. Deoarece își siluiesc firea prea mult și prea dintr-odată, cad în toate excesele caricaturii (pp. 107-108).

Cine recitește opera caragialiană și-și compară proaspetele impresii cu aprecierile lui Bazil Munteanu realizează actualitatea uluitoare punînd în oglindă ficțiunea și realitatea. Mărturisirea simt enorm și văd monstruos a contemporanului lui Mihai Eminescu cel trimis în ospiciu de o societate grav bolnavă, apoi plecarea lui definitivă din România merită a ne da de gîndit. Calea exilului au ales-o, între mulți alții, și autorul acestei remarcabile Panorame a literaturii române. Certamente, e cineva care a urît și încă urăște atît de grozav românitatea, încît nu s-a dat și nu se dă în lături de a utiliza toate mijloacele spre a-i elimina geniile și a-i zădărnici strădaniile…

Mă rog Proniei să ajute necredinței multora dintre noi că se mai poate salva România și că populația ei actuală va redeveni popor.

[1] Basil Munteanu, Panorama literaturii române, Craiova, Editura Aius, 2023, 290 p.

[2] V. https://limbaromana.org/revista/basil-munteanu-misiunea-marilor-no%C5%9Ftri-credincio%C5%9Fi-de-pe-vremuri/

[3] Basil Munteanu, O nouă literatură românească, „Dacia“, 15 prier 1941, p. 2; citatul l-am găsit în actualul volum, aume In medias res, la pp. 25-26, fiind semnalat de Eugen Lozovan.

[4] Acesta pentru mine unul n-are deloc nuanțe vesele, luînd în considerare efectele previzibile ale proaspăt votatei legi a migrației în parlamentul european, care atentează evident la identitatea națională prin încurajarea fățișă a metisajului!

[5] Eugen Lozovan, Skodsborg, Danemarca, august 1995, cf. nota precedentă.

[6] Pentru creionarea acestei personalități din exil, extrag pentru cititori din articolul semnat de Georgeta Filitti din 6 făurar 2018 următoarele:

Eugen Lozovan (1929-1997), lingvist, poet, traducător și jurnalist, folosește în 1950 oportunitatea unei călătorii la Viena și rămîne acolo. Are un parcurs de instruire exemplar: studii de lingvistică și italiană la Sorbona și Strasbourg, cînd acumulează un bagaj impresionant despre dialectele meridionale, cu referire specială la cel sard, comparate cu limba română; apoi de arheologie, etruscologie, epigrafie latină, slavistică, dialectologie, onomastică. // A recunoscut public ce mult datora profesorilor români aflați în Europa apuseană, N. I. Herescu, Basil Munteanu, Sever Pop și Dumitru Găzdaru („adevărată succesiune apostolică a universității românești”). A intrat rapid în rîndul lor ca profesor la Universitatea din Copenhaga. Conferințele ținute în instituții prestigioase (din La Plata, Bahia Blanca, Rosario, Buenos Aires, Harvard, Cambridge, Massachussets) îi sporesc notorietatea. La fel studiile publicate în reviste de specialitate. // Tema obsesivă rămîne limba română. Iată cîteva titluri: Atlas lingvistic al limbii române „moldovenești“ (1954), Expatriere și bilingvism (1955), Lexicologie românească (1959), Limbă și ambianță. Probleme stilistice ale limbii române în afara frontierelor, O ficțiune a lingvisticii sovietice: limba moldovenească, Toponimie română în hărțile și portulanele italiene, Dacia alexandrină, Numele etnic al dacilor. Unele din[tre] aceste studii s-au publicat în 1998, la București, sub titlul Dacia sacra. (V. „Ziarul Metropolis“, https://www.ziarulmetropolis.ro/un-erudit-patimas-eugen-lozovan/ ).

[7] Am nesocotit nefericita cacofonie produsă de traducător (o sîsîială ce putea fi atenuată simplu: renunțînd la adjectivul  pronominal posesiv dar am eliminat inutila virgulă pusă după sat. Ca în alte eseuri critice, voi arăta sub această formă, fără împiedicări ale fluxului ideatic, intervențiile făcute spre îndreptarea punctuației ori a erorilor de limbă. Precizez că am redat citatele ignorînd trecerea nefilologică la scrierea cu „â“ median și la „sunt“ – formă latinistă incorectă etimologic și nesusținută de limba vie.

[8] Am corectat dezacordul înlocuind forma de singular cu aceea de plural.

[9] Am eliminat virgula.

[10] Am făcut acordul, înlocuind singularul pronumelui neaccentuat îl cu forma de plural, mai ales că printre complementele directe enumerate ultimul e la plural!

[11] Am eliminat virgula.

[12] Idem.

[13] Am adăugat pronumele cerut de sensul enunțului.

[14] Substantivului îi lipsea un „i“!

[15] Am eliminat virgula.

[16] Am înlocuit linia de pauză cu două puncte.

[17] Cain – 1907, apărută prima oară în „Luceafărul“ din 1 răpciune 1908.

[18] În text eronat „excesivă“; există însă două complemente directe coordonate precedente, deci se impune pluralul adjectivului determinant al ambelor.

[19] În text „potențiale“.

[20] Am eliminat virgula.

[21] Idem.

[22] În text „tot una“.

[23] V. Lucian Blaga, Poezii, București, Editura Eminescu, 1988, p. 10.

[24] Perechea de virgule obligatorii am adăugat-o eu.