Încă de la începuturile perioadei medievale, când satul românesc nu era constituit ca entitate de sine-stătătoare și, în consecință, nu a făcut obiectul unor atestări documentare, așa-zisele „romanii populare” și-au legat destinul de practicarea cultului creștin. Foarte posibil și din acele vremuri s-au întipărit în conștiința generațiilor nume de locuri (microtoponime n.a.) care au avut legătură cu desfășurarea unor procesiuni religioase puse sub semnul credinței ortodoxe.
Din momentul constituirii satelor, în cadrul unor vetre distincte, detașate de ogor, fânețe și pășuni și a atestării lor în documente, în tradiția locală s-au păstrat foarte multe nume de locuri de veche rezonanță creștină. De pildă, în hotarul comunei bănățene Curtea, din ținutul Făgetului, atestată pentru prima oară într-un izvor diplomatic din 17 noiembrie 1362, se păstrează și astăzi în memoria colectivă a localnicilor microtoponimul „Bisericuțe”, „Pârâul Bisericii”, „Pârâul Rugii”‹ lat. Rogatio, -onis = rugăciune și „Dealul Bisericii”. Despre semnificația primelor trei locuri se pot formula doar supoziții. În dreapta cursului de apă Bega Poieni, a existat până în anul 1799 o veche biserică, în apropierea unei foste curți cnezial-nobiliare, amplasate pe Dealul Măgăzână. Despre acest prim locaș de cult se știe că a fost frecventat și de enoriași din satul învecinat, Românești
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când gospodăriile din dreapta cursului de apă menționat s-au mutat pe actuala vatră a satului, vechea biserică și-a pierdut din importanță și, în împrejurări necunoscute, a dispărut, însă despre existența ei stă mărturie păstrarea microtoponimului „Dealul Bisericii”.

În legătură cu împrejurările în care s-a construit biserica monument istoric din Curtea se cunosc puține lucruri. Conform tradiției locale, edificiul a fost construit în anul 1794, așa cum rezultă din pisania în chirilică de pe grinda tirant ce desparte pronaosul de naos: „…Cu ajutorul lui Dumnezeu (s-a construit) această Sfântă și Apostolească biserică pe vremea împăratului Leopold al III-lea și cu blagoslovenia archer(eului) nostru Petroviciu și cu osteneala satului la anul 1794”.
Fiind o comunitate bisericească numeroasă în raport cu altele din ținutul făgețean, a avut posibilitatea să realizeze în scurt timp pictura interioară a lăcașului de cult cu hramul Cuvioasa Paraschiva. Despre efectuarea acesteia ne lămurește o altă pisanie, scrisă tot cu caractere chirilice, așezată pe peretele interior, deasupra ușii de la intrarea femeilor în tinda bisericii. Pe un fond alb, armonios integrat spațiului pictat, sunt scrise cu vopsea neagră, următoarele: „Zugrăvitu-s-au această Sfântă biserică pe vremea înălțatului împărat Franciscus al doilea și cu blagoslovenia archiepiscopului Stefan Avacumovici. S-au început a se zugrăvi la anul 1804 și s-au sfârșit la anul 1806, în luna lui decembrie, în 19”.

Lăcașul de cult, bine conservat până în zilele noastre, este cel mai spațios monument istoric din lemn păstrat în Banat, având următoarele dimensiuni: 18,60 m lungime, 7,20 m lățime, 5,10 m raza altarului, 3,10 m înălțimea pereților perimetrali, 5,20 m înălțimea până la apexul bolții și 9,50 m înălțimea turnului.

Conform aprecierii specialiștilor, ansamblul pictural interior ilustrează „persistența orizontului medievalizant, a mentalului puternic ancorat în tradițional, specific grupului” local, dar și racordarea acestuia la „ideile rurale ale Luminilor (de sorginte precapitalistă n.a.) și la iconografia Bibliilor ilustrate apusene”.

Interiorul bisericii a fost dotat cu obiectele necesare practicării cultului, printre care un antimis, un potir vechi din cositor, mai multe cărți editate de episcopia Râmnicului (Țara Românească) și 14 icoane pictate pe lemn, care poartă înscrisurile sărbătorilor cărora le-au fost destinate. O importanță istorică aparte prezintă icoana împărătească Fecioara cu pruncul, pe verso-ul căreia se află înscrisul „Petru zugraf 1806”. Aserțiunea privind pictorul bisericii este susținută și de o altă informație, conform căreia în 1812 pictura bisericii din satul Poieni, aflat în apropiere de Curtea, a fost executată de Petru Nicolici. Este foarte posibil ca „Petru zugraf” din 1806 să fie una și aceeași persoană cu Petru Nicolici din 1812, un reputat pictor de biserici din acea perioadă.
Cum era firesc, o lungă perioadă edificiul bisericesc a rezistat intemperiilor, dar, cu timpul, au apărut semne ale degradării acoperișului. Pentru remedierea situației, în vara anului 1866 s-a realizat refacerea completă a acoperișului din șindrilă, lucrarea fiind executată de o echipă de meșteri locali, coordonată de Sofronie Iova. Costul total al lucrării a fost în valoare de 202 florini austrieci Întrucât în casieria bisericii nu au existat bani pentru acoperirea integrală a reparației acoperișului, comitetul parohial trimite, în 1 februarie 1867, o adresă protopopului Făgetului, prin care solicita aprobarea cheltuirii din capitalul bisericii a sumei de 140 de florini și 40 de creițari în vederea lucrării efectuate în vara anului 1866. Adresa comitetului parohial, împreună cu recomandarea protopopului, au fost trimise episcopului Ioan Popasu, iar solicitarea comunei bisericești a primit aviz favorabil. În consecință, costul reparației a fost acoperit integral.
Fără îndoială, mici reparații ale monumentului istoric au mai fost executate, dar documentele bisericești nu le evidențiază, dovadă că acestea nu au vizat probleme majore care să afecteze structura edificiului.
O nouă reparație a acoperișului de șindrilă a avut loc în anul 1912, după ce, în perioada 1907-1911, au eșuat demersurile pentru zidirea unui locaș de cult nou, di piatră și cărămidă.
În pofida vechimii apreciabile, biserica de lemn din Curtea a deservit nevoile de cult, duminică de duminică, până în toamna anului 1937, când a fost sfințită biserica din cărămidă, cu hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
Ea a continuat să fie funcțională și după anul menționat, chiar și în zilele noastre, dar exclusiv cu ocazia slujbelor prilejuite de înmormântări. Fiind declarată monument istoric, biserica din lemn a beneficiat de reparații capitale ale acoperișului din șindrilă în anii 1979 și 2016, la ora actuală prezentându-se într-o stare corespunzătoare.