Dealuri înalte, pante repezi, culmi împădurite, platouri line cu gospodării, arături și livezi grele de rod, fânețe înmiresmate în miez de vară, pășuni cu turme de vite și oi, îmbrățișate de pâlcuri de pădure, o vale adâncă și umbroasă ce desparte dealurile piemontane ce văluresc semețe până la picioarele Muntelui Găina. La răsărit și la apus, de veghe, precum doi soldați uriași, împlătoșați în zale lucitoare de oțel, stau semețe două culmi de piatră, împădurite pe alocuri: Bulzul Bulzeștilor și al Tomnatecului…

Un loc binecuvântat de Dumnezeu cu frumuseți multe, precum în rai: flori, verdeață, triluri de păsări, ape reci și proaspete în vreme de vară, dar cu viață aspră pentru locuitorii săi. Și totuși, aceștia au trăit fericiți pe aceste locuri, sute de ani, până când s-au mutat cu toții în veșnicie… Au mai rămas doar casele lor și lăcașurile de cult, o vreme… Și livezile bogate. Bogate de tot. Ele, o vreme, n-au prins de veste că cei care le îngrijeau și cărora le ofereau an de an roade bogate și variate, cu miez zemos și parfumat, nu mai sunt. Din ofranda lor de fructe s-au ospătat păsările cerului, sălbăticiunile pădurilor, pământul ce-și primea înapoi în toamnă, ceea ce oferise pomilor în primăvară, iar uneori, câte un trecător rătăcit prin aste pustietăți. Apoi, s-au sălbăticit și ele, livezile. Au început să simtă pustiul care le cuprindea… Le-au năpădit mai întâi mușchii și lichenii, apoi spinii și rugii, ca într-un final să le înghită pădurile. I-au așteptat și au sperat ani de zile, dar oamenii nu s-au mai întors niciodată. Poate uneori la vremea cireșelor au tăbărât câțiva, ca sălbaticii, și le-au smuls sau tăiat crengile cu roade cu tot, schilodindu-i. Iar toamna unii meri sau peri au avut aceeași soartă. De mângâiat nu i-a mai mângâiat nimeni, doar arar câte o aripă de pasăre în timp ce-și lua zborul, după ce-și îndestulase gușa.

Tomnatec… Un nume cu aromă de toamnă, de roade pârguite. Poate de aici să-i vină denumirea? Nu știu. Îmi amintesc doar că cei mai bătrâni din jurul meu pomeneau cu admirație de locuitorii din Tomnatec (Tomnacic, pronunțau ei) ce veneau cu tot felul de fructe în târg la Brad, joia. Erau renumiți pentru soiurile lor de mere, de pere, de prune sau cireșe. Plecau miercurea de acasă, și se întorceau vinerea. Presupun că urcau în culmea dinspre apus, treceau prin satul Grohot, iar de acolo, pe drumul tăiat în stâncă pe deasupra Cheilor Uibăreștilor, coborau în valea Bulzeștilor, treceau prin Uibărești, Ribița și ajungeau miercuri seara la Brad, cărând desagii grei în spinare, mai rar pe câte un căluț mărunt. Joia își făceau târguielile, schimbau/vindeau târgașul, iar vinerea întorceau înapoi acasă. „-Trec tomiticenii de la târg!” spuneau ribițenii, petrecându-i din priviri. „Oameni harnici și bogați!” mai adăugau apoi. O bogăție câștigată cu multă sudoare din creșterea animalelor și din roadele livezilor.

Din tabelele pe care le găsim în cartea „Munții Apuseni” a lui I. L. Ciomac  și V. Popa-Necșa, publicată în anul 1936, aflăm că în perioada respectivă populația satului era de 809 persoane, dintre care, 190 erau capi de familie, iar suprafața agricolă a comunei era de 3.580 iugăre cadastrale. Cu tot terenul accidentat și puțin productiv, locuitorii aveau 322 de iugăre de semănături și 1396 iugăre de ogoare. Nu se specifică ce se cultiva pe aceste ogoare, știm doar că semănaseră în anul acelui studiu, 30 de iugăre de grâu, 10 de porumb, alte 10 de ovăz și 8 de orz. Interesant, cartofii nu se cultivau la data aceea în niciunul din satele zărăndene. Fac excepție de la regulă Luncoiul de Sus și de Jos, Podelele și Stejărelul, Baia de Criș, cu suprafețe în jurul a 10-20 de iugăre și Blăjeniul, cu 100 ? de iugăre de cartofi cultivate. Tomnatecul dispunea de 8 mori, iar Bulzeștiul de 28.[1]

Grohotul, un sat învecinat, avea la vremea respectivă suprafețe cultivate cu grâu de trei ori mai însemnate decât Tomnatecul, iar cele de porumb erau de șapte ori mai mari, la o populație de doar 296 de locuitori. Dar, tomniticenii îi surclasau pe grohoteni la numărul pomilor fructiferi. Astfel, Tomnatecul avea 2.300 de meri, 600 de peri, 2.500 de pruni, comparativ cu Grohotul, care avea doar 400 meri, 70 de peri și 900 de pruni.[2]

Dacă datele sunt reale, constatăm că numărul vacilor era unul foarte mic, de 110 capete, rezultând un număr de cel puțin 80 de familii care nu aveau măcar o vacă de lapte? În schimb, satul avea un număr de 86 de boi cu ajutorul cărora se făceau toate lucrările agricole și transportul, 12 cai, 800 de oi, 41 de capre și 107 capete de porci. Comparativ, la un număr de 74 de gospodării, Grohotul dispunea de 95 de vaci.[3]

Satul Tomnatec, atestat documentar la 1523, era alcătuit la început de secol XX din zece  crânguri, în care trăiau aproximativ 300 de familii. Așa cum am văzut mai sus, când Ciomac și Popa-Necșa își fac cercetarea prin deceniul patru, mai sunt menționate doar 190 de familii. În deceniul cinci mai trăiau în sat 171 de familii, iar astăzi satul este pustiu, sau pe-aproape. În anul 1954, va fi împărțit din punct de vedere administrativ în Tomnatecul de Jos și Tomnatecul de Sus.[4]

Am ajuns în Tomnatec pentru prima dată, târziu, prin anii 2000, cu bicicleta. După anul 1986 se deschisese drumul forestier Ribicioara – Tomnatec, prin Cheile Ribicioarei, chei care până în acel moment nu puteau fi străbătute decât cu piciorul și cu mare greutate, prin apă, în miezul verii. Legătura celor din Tomnatec ”cu lumea” se făcea peste dealuri, spre apus, către Bulzești prin Grohot, pe Dealul Bisericii spre Ribicioara, sau coborând din Dealul Grohotului spre Uibărești.

Era o zi de toamnă minunată, cu străluciri de aur și aramă în frunzișul copacilor, cu potop de fructe prin livezile din jurul gospodăriilor. Satul era întreg și neclintit. O liniște de sfârșit de lume îl îmbrăca în haine cernite. Acareturile erau vraiște… Unelte de lucru, oale, cratițe sparte, butii, butoaie cu doagele răsfirate și cercurile căzute, ghete desperecheate și scofâlcite, cizme rupte, găleți, lighene, zdrențe de tot felul  și multe alte lucruri ce se mai găsesc într-o gospodărie de om, zăceau aruncate care-ncotro. În alte gospodării, totul era la locul lui, încât aveam impresia că ai casei urmează să se întoarcă de la câmp dintr-un moment în altul. Pe pereți, încă mai surâdeau din micile fotografii alb-negru, perechi de tineri în haine de sărbătoare. Sau câte o nevastă tânără, ne privea în ochi surâzătoare, plină de viață și încredere, înconjurată fiind de trandafirașii rozosini stropiți cu alb, ce decorau sticla care servea drept suport fotografiei.

O lume întreagă, un univers fabulos, viu cândva, ne înconjura în acel moment doar cu umbre, cu un număr impresionant de stafii. Privind acele fotografii, camerele cu mobilierul lor sărăcăcios, și totuși, atât de plăcut, casele cu pridvor, gospodăriile, livezile încărcate de poame vedeam de fapt șirul lung al generațiilor care s-au perindat pe locurile respective de-a lungul sutelor și sutelor de ani. În fața mea nu era doar o casă prăbușită sau un sat pustiu, ci sute de generații, toate câte au iubit și-au suferit pe aceste locuri, pe toate aceste generații le vedeam dispărând definitiv din planul fizic. Pentru că atâta timp cât satul trăia, toți acei înaintași trăiau și ei prin cei vii.

Odată cu fiecare sat care moare, dispare o întreagă spiritualitate ce poartă în spatele ei cel puțin zece milenii. Dispare postamentul zdravăn, temelia de monolit a culturii moderne românești, cultura populară, identitatea nației române. Se duc rădăcinile puternice înfipte adânc în milenii, seacă izvoarele viguroase ale spiritului românesc. Se duc horele, doinele, cântecele, basmele și poezia populară, se duc dansurile, arta populară, se duc veșminte, unelte, obiecte, construcții, credințe și obiceiuri, mentalități, un anume mod de „a fi” și de „a trăi” mult mai aproape de natură, integrat și conectat la ritmurile ei. E drept, odată cu toate acestea se duce și acel tip de viață „grea”, cu lipsuri multe, fără bani lichizi, cu bunuri obținute toate prin muncă fizică zilnică, grea și istovitoare și fără să se  iasă vreodată la „pensie”.

Doar că, pierzând toate acestea, uităm să fim NOI. Împrumutăm totul de la „alții”, iar confortul și îndestularea ne transformă adesea în roboți cu mișcări și acțiuni previzibile, corecte și sigure, dar lipsite de trăiri, emoții, sentimente. Sufletul devine tot mai sărac. De fapt, care suflet? Există așa ceva? Poate a existat cândva, în vremuri înapoiate cu „gândire retrogradă” dar astăzi ar fi chiar rușinos să mai amintim de astfel de lucruri…

Și totuși, tradițiile, obiceiurile, ritualurile, credințele sunt parte din ”sufletul” popoarelor, ca să ne întoarcem „la suflet”. Ca un revers al globalizării, toate popoarele europene își caută identitatea prin tradiții, luptând din toate puterile pentru a mai salva din puținul cel le-a rămas, pentru a nu deveni o masă amorfă. Noi avem mai mult, dar nu pentru mult timp. Ce astăzi lăsăm de izbeliște, mâine nu va mai fi, cu toate eforturile depuse mai târziu, într-un viitor incert, de a recupera trecutul. Astăzi ignorăm, aruncăm, terfelim, sau mai rău, vulgarizăm acest trecut din neștiință, nepricepere, comoditate sau nepăsare. Până să ne trezim, vom pierde foarte mult(e).

Dar să revenim la drumeția noastră… Înconjurată de o vegetație bogată, năpădită de tot felul de tufe, sufocată de copaci, se ivește într-o vreme, în apropierea văii și biserica satului. O construcție masivă de lemn, în stil arhitectonic ardelenesc, cu turlă înaltă cu foișor de lemn, din păcate, aflată într-o stare jalnică. O parte din acoperișul cândva acoperit cu șindrilă, se prăbușise. Prin ușa dinspre nord, am intrat cu teamă înăuntru. O parte din grinzile acoperișului căzuseră în naos, sfârtecând bolta. Altarul era încă într-o stare relativ bună. Ba mai mult, sfinții în culori încă proaspete, refuzau să părăsească altarul, veghind încă o liturghie oficiată poate doar de păsările cerului. Bucăți de pânză pe care mai dăinuia câte o mână sau un picior de înger, fragmente de mantii sau aure, spânzurau pe pereți sau din bolta parțial prăbușită a naosului.

Abia mai târziu, peste ani, am aflat că aceasta nu era singura biserică a satului. Mai exista una mai sus, pe dealul dinspre răsărit. În scurt timp, biserica din vale, s-a făcut una cu pământul vegetația înghițind-o și devorând-o. Când am trecut pe acolo, încă s-ar fi putut recupera pictura din altar, executată pe pânză în anul 1845 de către „Silaghi din Abrud cu fiii Isidor și Adamovici, Isir și Marc, Iogi de la Cluj”, după cum s-a consemnat în pisanie.[5] N-a fost cine să se ocupe de așa o treabă delicată. Încă eram în „tranziție”… Altele erau prioritățile momentului.

După vreo două decenii, am ajuns și la biserica din Tomnatecul de Sus. Încă mai eram în ”tranziție”. Doar că de această dată, nimeni nu mai știa „de la ce” și „spre ce” vom trece. Dar tot treceam și ne treceam și noi odată cu interminabila”tranziție”.

Pornisem la drum, într-o zi însorită de primăvară timpurie. În lunca văii, pe sub păduri, încă mai dăinuiau petice mari și groase de zăpadă. Trecem valea, aici îngustă, și urcăm printre tufișuri sure, dezgolite de geruri. Găsim un vechi drum de car, ce ne urcă pieptiș prin pădurea de carpen. Urcăm gâfâind și transpirând. Aerul e aspru, tăios, dar revigorant. Privim mereu în jur dezorientați. Printre carpeni și fagi, apar uneori, meri gârboviți, pruni aproape putrezi de bătrâni. E semn că aici au fost cu ani în urmă fânețe cu pomi fructiferi, astăzi năpădite de pădure. Privim spre vale. Printre copacii cenușii, zărim în stânga noastră o străfulgerare de un verde intens. Da, am ajuns! Acolo sunt brazii ce înconjoară biserica… La rândul ei, înghițită de pădure. Presupun că a fost construită în câmp deschis. Astăzi este sufocată de-a dreptul de pădure. Cu greu o mai poți găsi… Nici o cărare… Doar urme multe de ciute, care și-au găsit adăpost sub cetina brazilor ce o împresoară strâns. Sau poate că au simțit și ele sfințenia locului? Ocrotirea?

Lumina răzbește greu printre brazii mai înalți decât biserica. Fac cerc în jurul ei, o apără parcă de asaltul pădurii, de un pericol neștiut și nevăzut. O protejează de nepăsarea și indiferența noastră. Dacă oamenii au uitat-o, acum este a lor: a cerbilor și a ciutelor, a lupilor, a păsărilor de tot felul, a brazilor și a fagilor, a necuvântătoarelor… O liturghie cosmică se oficiază aici zi de zi…„Preoți munții mari/ Paseri lăutari.” Desigur, păsările țin locul cântăreților din strană.

Pășim cu sfială în întunericul și liniștea mormântală din interior… În raza firavă de lumină a lanternei se ivește chipul lui Iisus. Trist, încoronat cu spini. Apoi Pilat spălându-se pe mâini. Soldați cu rânjete diabolice pe chip, în timp ce biciuiesc un trup vlăguit… Același trup căzut sub povara crucii. Apoi piroanele ce străpung mâini și picioare… Imaginile în culori vii, proaspete, parcă zugrăvite mai ieri, se înșiruie pe tăbliile de lemn ale cafasului[6]. Deasupra cafasului, pe peretele de apus, într-o mandorlă[7] de culoare albă înconjurată de raze aurii și brâu de norișori albaștri, vegheat de doi apostoli, Iisus, în plină măreție, se înalță la cer.

Pe boltă, deasupra capetelor noastre, este pictat Iisus Învățătorul binecuvântând, cu un chip adolescentin, într-un medalion înconjurat de patru serafimi, probabil cu rolul de Pantocrator[8]. Spre nord, dintr-o pictură în mare parte deteriorată, aproape în mărime naturală, se ivește chipul Sf. Apostol Marcu, vegheat de un leu cu coamă bogată. Roată, pereții altarului sunt înconjurați de chipurile unor sfinți patriarhi în mărimi naturale, așezați fiecare sub o arcadă, despărțiți de coloane cu capiteluri corintice.

Din istoricul bisericii aflăm că a fost construită probabil în anul 1805, după inscripția de pe clopotul mic: „Laudă pe Dumnezeu la biserica de sus, în Tomnatic, 1805”. Un alt an apropiat îl găsim notat în pisania de pe peretele dintre pronaos și naos: ”Această biserică s-au zugrăvit de Vig Andrei din Abrud, 1807 și de Sabo Mihai, Câmpeni, 1807”.[9]

Probabil că biserica  a fost ridicată cu câțiva ani înainte de a fi pictată, așa după cum ne-o confirmă și prezența ei în tabelele comisiei de catagrafiere Dosa, în care se menționează ridicarea unei biserici  în „Tomnatyek” în anul 1803. Părintele Dobrei spune că, deoarece la recensămintele din anii 1805, 1829-1831, în Tomnatic apare menționat doar un singur edificiu de cult, acesta ar fi cel din Tomnatecul de Sus, cu hramul Buna Vestire.[10]

Din pisania bisericii din Tomnatecul de Jos, cu hramul Sf. Nicolae, s-a aflat că aceasta a fost construită la 1839 și pictată în 1845, așa cum am arătat mai sus. În apropierea acesteia ar fi existat o biserică mai veche ce fusese renovată în anul 1784. Acest fapt apărea menționat pe o cruce de lemn fixată pe unul din stâlpii pridvorului noii biserici: „văleatul 1784 august 23” și „popa Nicolae”. Vechiul edificiu, dispărut pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, apare menționat în conscripțiile din anii 1733, 1750, 1761-1762, 1769-1773.[11]

Așadar, conform pisaniei din altarul bisericii Buna Vestire din Tomnatecul de Sus, în anul 1848 a avut loc o renovare a lăcașului de cult, înfrumusețându-se interiorul cu pictură nouă: „În zilele  înălțatului împărat Ferdinand, cinstit episcop de legea răsăriteană, Andrei Șaguna, protopop locului Iosif Bașa, paroh Ioan Draia. Pe cheltuielile obștii s-au zugrăvit această sfântă biserică de zugravul Selagescu Simeon de la Abrudbania și Moțoc Carol de la Brad, la anul Domnului 1848.”[12]

După alți ani, la 1863, cu ocazia altor lucrări de renovare, i se adaugă la intrarea dinspre sud și apus, foișoare din lemn, cu arcade. Sunt ca două brațe ce cuprind trupul zvelt al bisericii. Lăcașul are planul dreptunghiular, cu absida decroșată, de formă poligonală cu cinci laturi, cu trei mici ferestre pe trei dintre cele cinci laturi ale altarului. Acoperișul cu pante repezi, cândva acoperit cu șindrilă, astăzi are învelitoare de tablă, în parte deteriorată. Clopotnița se înalță deasupra acoperișului, având un foișor închis cu scândură, ce se continuă cu o fleșă înaltă, învelită și ea cu tablă, fleșă ce conferă construcției un aer de monumentalitate și zveltețe. Pereții din lemn de brad, au fost așezați pe o fundație de piatră, tencuiți cu mortar cu var, apoi spoiți cu lapte de var. În întregul ei, construcția este bine proporționată, respirând stabilitate, echilibru și suplețe.

Impresionează în interior aerul ei de alt veac, conferit de dalele de piatră cu care este pavată, de ștergarele ce o împodobesc, de praporii vechi țesuți în război, de candelabrul pentru lumânări, din lemn pictat, de lumânărarele și sfeșnicele  pictate de asemenea, probabil de mâna unui meșter țăran de la mijlocul secolului al XIX-lea. Deplângem și noi, alături de alți foști vizitatori ai bisericii, care și-au lăsat însemnările într-un caiet aflat la-ndemână, starea de fapt. Urmăresc însemnările. Una dintre ele îmi atrage atenția în mod special: Mereu am fost prin aceste locuri, ca să văd ce mai dărâmă timpul în trecerea lui neoprită. Biserica din Tomnatecul de Jos, acuși nu mai este. Ce mare păcat! S-au dus oamenii și odată cu ei un monument de spiritualitate. Cât Dumnezeu oare va mai ține și pe acesta? (biserica din Tomnatecul de Sus). La temelia ei timpul lucrează lăsându-și amprentele. Pe unde pot și pe unde nu pot, răufăcători răi golesc aceste monumente de podoabele lor. Banul este mai puternic la ei decât prețuirea acestor valori.

Tomneticeni aveți, câți mai sunteți, grijă de acest sfânt lăcaș!, nota la 15 august 2001, profesorul Ionel Gomboș, din neamul tribunului lui Avram Iancu-Ioan Gomboșiu, cum se exprimă chiar el. A fost însoțit în drumeția sa, de: Faur Andreea Diana, Răchită Alexandra Ioana, Stoica Ciprian.

Noi ce am mai putea adăuga? Un monument cu valoare istorică și de arhitectură, o bijuterie pierdută în sălbăticia pădurii…  

 Bibliografie:

Ciomac, L. Ioan; Popa-Necșa, Valeriu, Munții Apuseni. Cercetări asupra stărilor economice din Munții Apuseni. Tipografia ziarului ”Universul”, București, 1936.

Dobrei, Florin, Bisericile ortodoxe hunedorene, Ed. Eftimie Murgu, Reșița, 2011, p. 415-417.

Jianu, Nicu; Lapteș, Marcel, Vechi biserici din județul Hunedoara, Ed. Corvin, 2004, p. 35-36.

[1] I. Ciomac; V. Popa-Necșa, Munții Apuseni. Cercetări asupra stărilor economice din Munții Apuseni, Tipografia ziarului ”Universul”, București, 1936, p. 268, 284.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4]N. Jianu; M. Lapteș, Vechi biserici de lemn din județul Hunedoara, Ed. Corvin, Deva, 2004, p. 35-36.

[5]Fl. Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, Ed. Eftimie Murgu, Reșița, 2011, p. 417.

[6] Balcon din lemn între pronaos și naos.

[7] Nimb luminos, de culoare albă sau aurie, de formă ovoidală, ce înconjoară corpul lui Iisus, uneori al sfinților, în iconografia bizantină, dar și în precreștinism, zeii. (Ex:Marduk, Iștar, etc.).

[8] Icoană pe bolta naosului în bisericile ortodoxe, care îl reprezintă pe Iisus Hristos ca Împărat al Lumii.

[9]Fl. Dobrei, op. cit., p. 416.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.