Comuna Ribița este situată într-o zonă pitorească din Depresiunea Bradului, pe Valea Crișului Alb, în acea Țară a Zarandului atât de bogată în aur și eroi. Aici gospodăriile sunt risipite pe văi și printre dealurile ce poartă în spinare comoara dulce a bogatelor livezi sau foșnitoare păduri de foioase. Dealurile își unduiesc spinările spre nord, până departe la poalele Muntelui Găina, cel atât de renumit pentru ”Târgul de fete” care se organizează în fiecare an pe culmea lui.
În centrul satului Ribița, peste apa pârâului cu același nume, pe o mică ridicătură a terenului își înalță turla spre cer biserica ortodoxă cu hramul ”Sfântul Nicolae”, biserică declarată monument istoric datorită picturilor sale care aruncă o lumină neașteptată asupra istoriei și culturii românești din Transilvania secolului XV.
Biserica a fost construită la sfârșitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea, din piatră de râu și pietre fățuite pe muchiile construcției, în stilul sală cu tavan, sanctuar rectangular și turn-clopotniță decroșat pe latura de vest. Acest tip arhitectural este răspândit în perioada respectivă în Transilvania și îl regăsim la monumentele de la Sântămărie Orlea, Strei, Suseni-Colți, Leșnic, Crișcior, Ostrov, Hălmagiu, Lupșa sau Zlatna.[1] În ceea ce privește dimensiunile, monumentul zărăndean poate fi comparat cu cel de la Strei cu care se înrudește și ca plan.[2] Grosimea pereților este de 0,90, iar pentru turn variază între 1-1,10 m.
Biserica Ortodoxă Ribița este declarată monument istoric și inclusă pe lista monumentelor de Patrimoniu European. Picturile existente aici, picturi realizate la începutul secolului al XV-lea care ulterior au fost acoperite cu straturi succesive de var, au o valoare artistică deosebită, ele îmbinând tehnici de pictură specifice goticului occidental, dar mai ales bizantine, impregnate de un specific național românesc.[3] Totodată, trebuie subliniată valoarea teologică a scenelor religioase prezente aici, deoarece multe dintre scenele biblice au o abordare inedită: Buna-Vestire, Nașterea, Învierea, Cina cea de taină, etc.
Aceleași picturi, conform specialiștilor care le-au studiat în ultimul secol, au o importantă valoare documentară pentru perioada respectivă, care este săracă în informații. Astfel, tabloul votiv zugrăvit pe peretele sudic, în care apar ctitorii bisericii, cnezii de Ribița cu familiile lor, aduce în fața cititorului o epocă îndepărtată, despre care documentele cancelariei maghiare vorbesc foarte puțin.
Pisania scrisă în limba medio-bulgară nu ne aduce din păcate date complete, deoarece aceasta s-a păstrat fragmentar, fiind acoperită și deteriorată în timpul lucrărilor de renovare executate între anii 1869-1870, de unul din stâlpii care susțineau bolta construită atunci. Astăzi știm din textul rămas al pisaniei că biserica a fost ctitorită de cnezii de Ribița, frații Vladislav și Miclăuș, împreună cu soțiile Sora și Stana și fiica lui Vladislav, Ana. Sfințirea bisericii s-a făcut în timpul preotului Dragosin, la 15 iulie 1417 (1414?, 1404?).
Însă, în urma săpăturilor realizate la biserica din Ribița în anul 1990 și a cercetărilor de arhivă, istoricul și arheologul Andrei Adrian Rusu, vine cu date suplimentare. El face referire la al doilea articol scris în anul 1929 de Silviu Dragomir despre biserica de la Ribița, articol în care acesta se referă la un material apărut în anul 1868 într-o revistă maghiară sub semnătura lui Odon Nemes.
Articolul lui Nemes se intitula A ribicei templom 1404-bol (Biserica Ribiței din 1404) articol ce apăruse în revista maghiară Hazank s a Kulfold. Pentru acest articol Nemeș a utilizat informații istorice de primă importanță a căror proveniență se pare că a fost arhiva propriei familii, deoarece Nemes se născuse la Ribița în anul 1847, iar după nume pare să fi aparținut uneia dintre cele trei ramuri importante de nobili proveniți din cnezii de Ribița.[4]
Nemes vorbește tot atunci despre primul său strămoș de la Ribița, și anume Neacșa Teodor (Nexa Teodor) căruia i se confirmă în anul 1369, stăpânirea asupra satelor Ribița, Mesteacănu de Jos și Mesteacănu de Sus, Brad și Tertfalva (Țebea ?). La 1404, fiul lui Neacșa, pe nume Vladislav, a fost sancționat cu pierderea moșiilor de către regele Sigismund de Luxemburg, pentru nota infidelitas. Însă, în același an, fiii lui Vladislav, anume Matia, ”Vratislav” și Miclăuș primesc înapoi moșiile.[5] Acest fapt ar explica o mai veche traducere în rezumat a pisaniei menționată de același Nemeș: Drept mulțumire lui Dumnezeu am ridicat această biserică pentru că regele Sigismund a restituit bunurile pierdute de tatăl nostru Vladislav. Matia, Vratislav și Miclăuș de Ribița și cu fetele Ana și Ioanca (Stanca).[6]
În fragmentul de tablou votiv pe care îl putem privi astăzi la Ribița, ne apar doar doi ctitori Vladislav și Miclăuș, fiica Ana și soția Stan(c)a. Dar, așa cum arătam mai sus, conform informațiilor mai vechi oferite de Nemes, Andrei Adrian Rusu susține și existența unui al treilea frate, cu numele de Matia. Argumentează aceasta prin documentul emis de Capitlul din Oradea în anul 1527, în care se arată că din cei trei frați s-au dezvoltat trei familii nobiliare din zonă. Documentul a fost întocmit pe baza cercetărilor efectuate în teren, la Ribița, unde au fost interogate mai multe persoane, dintre care trei cu vârste de peste un veac. Astfel s-a dovedit că din Matia a luat ființă familia Ribicey, de la Vratislav familia Nemeș, iar de la Miclăuș, familia Bradi. [7]
Această ipoteză nu pare deloc fantezistă, deoarece se știe că din vechile familii cneziale din Transilvania au luat ființă mari familii nobiliare maghiare (Kristiory, Kendeffy, Nopcea, etc.) Astfel, Mario Ruffini spune despre cnezii români din Transilvania, că vor fi înnobilați de regii maghiari pentru diverse servicii aduse coroanei . ”Ei se vor înstrăina tot mai mult de națiunea română, căreia la un moment dat nu-i mai aparțin nici prin religie, nici prin interese sociale, economice sau politice, iar interesele lor vor fi în viitor cele ale statului care îi crease și înnobilase.”[8]
Dar acest lucru se va întâmpla mai târziu, probabil la sfârșitul secolului al XV-lea, începutul secolului al XVI-lea, când presiunea maghiară va deveni mai intensă. Astfel, principele Ioan Sigismund va duce o politică de trecere a Transilvaniei la protestantism. Politica sa era menită să-I desprindă din punct de vedere religios pe supuşii români de lângă cele doua voievodate româneşti. ”Creând o biserică protestantă română în Transilvania, românii ar fi fost orientaţi într-o altă direcţie, contrară celei care cu ortodoxismul îi împingea spre Moldova şi Ţara Românească. ”[9]
La 1564, reforma calvinistă este admisă oficial de către dietă, prin aceasta dorindu-se să se facă din religie un instrument de guvernare. Acesta este probabil şi momentul în care picturile de la Ribiţa au fost acoperite, încercându-se convertirea locuitorilor la noua religie şi totodată maghiarizarea lor. Tot în această perioadă au fost îndepărtaţi preoţii şi episcopii ortodocsi,fiind consideraţi trădători ai statului. Au mai rămas doar în jurul mănăstirilor câte 2-3 călugări analfabeţi, protejaţi de marile familii nobiliare, care mai păstrau religia ortodoxă. Acelaşi lucru este posibil să se fi întâmplat şi la Ribiţa, deoarece se presupune că iniţial biserica de aici a funcţionat şi ca mănăstire cu un număr mic de călugări, conform termenului monastir care apare în pisanie. În momentul când nu au mai putut fi protejaţi de familia de nobili de aici, ei s-au mutat peste dealul din răsărit unde şi-au construit o altă biserică ce a dăinuit până la sfârşitul secolului XVIII,(Mănăstirea Vaca) susține Andrei Adrian Rusu, deși alți cercetători nu sunt de aceeași părere.
Cu toate strădaniile maghiarilor, noua religie nu a fost însuşită de români, iar la 1571 ,se reuşeşte cu ajutorul şi acceptul lui Ştefan Bathory, unirea tuturor românilor din Transilvania sub un singur episcop, Eftimie.
Revenind la tabloul votiv putem afirma fără reținere că informațiile pe care acesta ni le aduce cu privire la cnezii români, la starea lor materială, la relațiile acestora cu puterea maghiară, la modul în care se îmbrăcau, la condiția socială și gradul de cultură, sunt deosebit de importante.
Unii cercetători ai picturilor de la Ribița, dintre care cel mai vehement este Silviu Dragomir, susțin că tabloul votiv ar fi un document prețios pentru costumul tradițional românesc, purtat cu precădere de boierii noștri. ”Chiar Chronicum pictum îi înfățișează pe ostașii lui Basarab îmbrăcați într-un asemenea costum în scenele de luptă cu Carol Robert. Jupânul Chendreș e zugrăvit tot într-o dulamă în tabloul ctitoresc de la Sângiorgiul Streiului (1409). Caracterul românesc al acestei haine îl dovedesc cusăturile cu desenuri și flori, ce se văd atât pe banda de la umăr, cât și pe brâu și mânecuțe,” susține Silviu Dragomir.[10]
Într-adevăr, în tabloul votiv, cei doi cnezi poartă costume de epocă, tunici până la genunchi, cu o croială specială a mânecilor, comună atât la bărbați cât și la femeile prezente în tablou, manșete strânse pe încheietura mâinii și brâuri late de care atârnă săbiile. Ca element specific se poate observa croiul special al mânecilor, foarte ample, ale căror falduri ajung până la genunchi. Acest croi mă îndeamnă să fac o analogie-poate riscantă- cu croiul iilor buciumănești care se poartă și astăzi în zonă, confecționate din mătase sau satin, cu o bandă de decorațiuni brodate doar deasupra cotului, iar mâneca are un croi amplu, foarte bogat. De asemenea, în zonă există mentalitatea conform căreia se spune că o femeie este cu atât mai bogată și mai bine văzută în comunitate, cu cât mâneca iei este mai largă.
Altfel, hainele ctitorilor sunt foarte simple, chiar modeste. Doar la manșete, în jurul gâtului, sau pe umeri se observă decorațiuni cu motive geometrice de forma romburilor sau a crenguței de brad, în genul celor populare. Pieptănăturile bărbaților sunt asemănătoare, cei doi frați purtând plete retezate sub lobul urechii, cu cărare pe mijloc, bărbi scurte și mustăți subțiri, răsfrânte în jos. Jupânița Ana are părul împletit într-o coadă groasă ce-i cade pe spate, iar jupâneasa Stanca are capul acoperit cu un văl alb, scurt, care-i coboară până pe umeri.
Încă o dată, tabloul votiv de la Ribița reprezintă o valoroasă imagine-document, care ne aduce importante cunoștințe social-istorice cu privire la perioada medievală din Transilvania secolelor XIV-XV, cu atât mai mult cu cât cercetările specialiștilor nu au fost finalizate, iar lucrările de restaurare viitoare, vor completa cu siguranță datele déjà existente.
Complementar tabloului votiv, dar pe peretele nordic, găsim zugrăviți regii angevini ai Ungariei : Ștefan, Emeric și Ladislau. Pe aceștia îi regăsim pictați și în bisericile de la Crișcior și Râmetea (Bihor). Prezența regilor maghiari în bisericile românești dovedește existența duală a cnejilor români din acea perioadă. Începutul secolului XV a fost o perioadă de tranziție, când datorită conjuncturilor istorice (amenințarea turcească, răzvrătirea nobililor maghiari în anul 1403, al căror bastion de rezistență a fost Țara Zarandului) a fost posibilă afirmarea cnezilor români. ”În epoca lui Sigismund de Luxemburg s-a făcut în bună măsură selecția dintre cnezii transilvăneni. În acest interval de timp, din lipsa diplomelor regale, un număr mare de cnezi comuni sau ai castrelor, trec în rândul iobagilor. Tot în această perioadă, o mulțime însemnată de cnezi, datorită serviciilor aduse Coroanei, primește acte de recunoaștere a statutului social privilegiat.”[11]
De aceea, dacă la Ribița cnezii au primit recunoașterea statutului social privilegiat din partea Coroanei, și ei la rândul lor, recunosc și acceptă suveranitatea autorității maghiare. Așa cum am arătat mai sus, peste un secol, un secol și jumătate acești cnezi români se înstrăinează tot mai mult de națiunea română, ”căreia nu-i mai aparțin nici prin religie, nici prin iterese sociale, economice și politice, ei fiind înnobilați de regii maghiari pentru diverse servicii aduse coroanei. Acum interesele lor erau în mod firesc cele ale statului care îi înnobilase și crescuse.”[12]
În ceea ce privește celelalte picturi prezente în biserica de la Ribița, pe lângă valoarea lor artistică incontestabilă, ele sunt de o deosebită subtilitate teologică.
Pe peretele estic, care desparte naosul de altar, a fost pictat Mandilyonul, altfel spus, chipul mântuitorului Iisus Hristos, încadrat de un ștergar cusut cu motive populare românești de culoare albastră. Acest chip al lui Iisus impresionează prin proporțiile neobișnuite, prin privirea tulburătoare, în aceșai timp blândă și pătrunzătoare. Dan Căceu, cel care a scos acest chip de sub straturile de var, spune că ”este cel mai frumos Pantocrator din pictura românească.”
Plasat la înălțime, în spațiul ce face legătura între biserica cerească și cea pământească, el ilustrează dogma Întrupării reale a Cuvântului.
Acest mod de pictare a chipului lui Iisus pe fondul unui ștergar suspendat, a apărut în pictura bizantină în secolul al XIII-lea. De asemenea, nimbul cruciger, cu brațele ”crucii” lărgite brusc la extremități și purtând, ca decorație, imitații de pietre prețioase, amintește de caracteristicile picturii bizantine din veacurile XII-XIII.[13]
Buna-Vestire pictată spre nord, pe același perete, are o formulă iconografică fără precedent: Maria primește vizita Arhanghelui, purtând coroană pe cap, iar la scenă asistă și regele David. Prezența lui David la această ”întâlnire” dintre Maria și mesagerul Domnului, subliniază genealogia pe linie umană a lui Iisus. Coroana de pe capul Mariei ilustrează faptul că ea vine dintr-un neam de regi, dar și recunoașterea ei, prin rolul pe care și-l asumă, ca Regină-Mamă a întregii Firi.
Pe același perete care desparte naosul de altar, de data aceasta spre sud, este zugrăvită scena Nașterii lui Iisus, pictată și ea, într-o manieră mai puțin obișnuită. Astfel, în prim-planul scenei respective o regăsim pe Maica Domnului care stă pe un tron, ca o regină, prezentându-l pe Iisus, celor trei magi, care I se închină. Baia și ieslea rămân în plan secund, pictorul dorind să scoată în evidență divinitatea Pruncului abia născut, prin aducerea în prim-plan a scenei Închinării Magilor.
Un alt detaliu iconografic foarte rar întâlnit este prezența în scena Nașterii, a Îngerului ”Astrofor”, cel care a condus steaua care vestea lumii Nașterea Pruncului Iisus, fiind și primul înger care a asistat la aceasta. Îngerul Astrofor înlocuiește Steaua, ”la fel ca în mozaicurile bizantine de la Daphni.”[14]
Important de remarcat în această scenă este grupul celor doi ciobani care se bucură (cântă în fluier ?) și ei de Nașterea lui Iisus. Ciobanii poartă în cap căciuli albe din blană de miel, cămăși din pânză care coboară până deasupra genunchiului, pantaloni din pânză albă strânși pe picior, fiind încălțați cu opinci. Astfel, pictorul aduce un plus de informație legată de atmosfera locală, prin vestimentația celor doi ciobani, o vestimentație specifică țăranilor din zonă, la data construirii bisericii.
Ecaterina Cincheza Buculei spune depre pictura ce îmbracă peretele care desparte nava de altar, următoarele : ”Tot acest comentariu teologic pictat în jurul Mandylionului sugerează un savant discurs privind ființa divino-umană a lui Hristos, discurs ce se continuă pe pèreții de nord și sud.”[15]
Învierea, pe zidul nordic, este și ea zugrăvită într-o manieră absolut inedită : Isus binecuvântând, așezat în centrul unei mandorle ovale, purtate de doi îngeri, este ridicat spre cer. În stânga sa, în imediata apropiere, este zugrăvită o fiară imensă, roșie, cu urechi mari, bot și labe terminate cu gheare, fiară care este identificată de către specialiști cu Demoniacul sau Leviatanul.
Alăturarea Demoniacului și a Divinului (”Iisus în glorie luminoasă”) sugerează ”trecerea oamenilor de la starea de robi ai păcatului, deci ai satanei, la starea de fii ai lui Dumnezeu.”[16]
O altă scenă, care premerge reprezentarea Leviatanului, de curând scoasă la iveală, dar nu în totalitate, este aceea a coborârii lui Iisus în iad. Se observă cum Isus calcă un trup căzut la pământ, ce are mâinile legate. Prin jertfa sa pe cruce Iisus scoate întreaga lume de sub incidența păcatului adamic, sfărâmă porțile iadului, scoțând umanitatea de sub tutela Satanei. Toate acestea sunt sugerate de scena în care picioarele lui Iisus calcă acel trup, simbol al păcatului și al celui care dominase lumea pâna la venirea Sa în lume, până la jertfa Sa pe cruce..
Impresionează prin realizarea artistică scena Răstignirii lui Iisus, aflată înaintea Coborârii în iad, pe același perete nordic. In centrul compoziției este reprezentat Iisus pe cruce, cu capul puternic aplecat pe umărul stâng, surprins poate chiar în momentul morții, sau în momentele premergătoare acesteia. Corpul lui Iisus este torsionat, sugerând o cumplită suferință. Pieptul puternic bombat, iar abdomenul foarte retras, evidențiază ultimele respirații chinuite, specifice condamnaților la moarte prin crucificare. Desenul corpului este reliefat prin marcarea lui cu tușe groase de culoare brun-roșcată. Agonia lui Iisus este urmărită de femeile mironosițe, a căror tristețe și suferință este bine redată de artist.
Pictura aflată în continuare spre vest, acoperind inclusiv colțul de vest al peretelui care desparte pronaosul de naos, are o tema incertă, ea nefiind păstrată integral. Se distinge partea de jos a mai multor personaje masculine. Specialiștii au lansat ca ipoteză că acolo ar fi fost redată sub o formă inedită, scena Cinei celei de taină, iar în pictură picioarele care apar, sunt piciorele apostolilor care au fost zugrăviți fără să fie așezați la masă, așa ca în scenele calsice, ci stând în picioare.
În pronaos, regăsim reprezentări ale iadului, păstrate fragmentar, un Stâlpnic, iar pe peretele sudic al bisericii scene care redau raiul, Schimbarea la față, Botezul Domnului, Întâmpinarea Domnului.
Sfântul Nicolae și Sfânta Varvara, patroana minerilor din zonă, încadrează ușile Împărătești, fiind două picturi integral păstrate și deosebite ca realizare artistică.
În partea cea mai importantă a bisericii, și anume altarul, locul unde are loc prefacerea Darurilor, pictorul a respectat iconografia bizantină, spune Ecaterina Cincheza Buculei, ilustrând taina ce are loc în acest spațiu-Melismosul-momentul jertfei euharistice. Scena respectivă nu se păstrează integral, deoarece a fost fragmentată de fereastra mare tăiată în perete în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Probabil că între cei doi Arhangheli (Mihail și Gavriil) aflați pe peretele de răsărit de-a dreapta și de-a stânga, cu cădelnițe amplu arcuite în mâini, să fi existat inițial o masă a altarului pe care Iisus Prunc, simbolizat de un disc sau un potir, este pâinea și vinul care se trasnformă prin efectul epiclezei și devine Trupul și Sângele lui Hristos. Figuri de îngeri, diaconi și ierarhi, întregesc această scenă.
În ceea ce privește figurile celor doi arhangheli care veghează taina epiclezei, aprecierile criticilor de artă sunt extrem de entuziaste, mai ales figura Arhanghelului Mihail, fiind considerată una dintre cele mai reușite figuri de îngeri din perioada respectivă, Sorin Ulea comparându-l cu îngeri din bisericile de la Cefalu, San Angelo in Formis și Kințvisi : ”Marea-i frumusețe izbește ochiul din prima secundă, dar făcând apoi, la rece ca să zicem așa, asociațiile și disociațiile necesare și ferindu-ne de afect, căci afectul poate influența subiectiv balanța, constatăm că ea, această frumusețe, e egalată dar nu întrecută de îngerii de la Cefalu, San Angelo in Formis și Kințvisi. Cât despre transcendența divină, care e atât de manifestă în această imagine, ea îl absoarbe pe privitor cu o forță cu atât mai mare în raport cu ceilalți îngeri, cu cât expresia arhanghelului iradiază, în plus față de aceștia, o seninătate tinerească incredibil de pură și de luminoasă, amplificată și de o inteligență atât de matură și de știutoare încât, depășind total vârsta sa atât de tânără, ne dă imperativ senzația că ne aflăm în fața unei ființe supraterestre.”[17]
Este foarte important faptul că biserica a străbătut aproape nemodificată șase veacuri din istoria zbuciumată a Ardealului, fiind un document, o mărturie a dăinuirii noastre pe aceeași vatră sfințită cu sânge de generații întregi de români. Ea ne confirmă faptul că la 1400 exista aici o puternică comunitate ortodoxă, o comunitate care a avut forța economică să înceapă și să termine o asemenea lucrare, de mare amploare pentru acele vremuri.
Faptul că cei care au ctitorit biserica de la Ribița, nu au fost oameni simpli, îl subliniază și Mario Ruffini. Astfel, când vorbește în studiile sale despre ”conții” ce apar în documente la 1415, 1445 (Balea la Crișcior, Vladislav și Miclăuș la Ribița, cu fiii lor Șerban și Ioan) el spune despre ei că ”nu sunt doar simpli capi de sate, ci conducători de districte, care comandau o regiune întinsă până înspre Beiuș, regiune care forma în întregul ei un voievodat român în vestul Transilvaniei.”[18]
De asemenea, cnezii de Ribița, acești nobili români care au ctitorit biserica, au fost oameni cu solide cunoștințe teologice, oameni cu un gust artistic șlefuit, având ”gustul unui popor vechi și cu veche ființare pe locul nașterii sale, gust de neimaginat dacă românii transilvăneni din secolul al XII-lea ar fi fost doar o obște de păstori abia sosiți din sudul Balcanilor”[19]
Biserica de la Ribița reprezintă singurul ansamblu iconografic bizantin din Transilvania secolului al XV-lea, păstrat integral. Însă acest ansamblu iconografic este departe de a-și fi desvăluit toate secretele, departe de a fi restaurat. În ultimii ani s-au făcut pași mici în încercarea de restaurare a picturilor, lucrându-se de fapt doar la decaparea lor, care nu a fost nici până acum realizată în totalitate.
De aceea, ultimele concluzii vor putea fi trase doar atunci când întreaga pictură va fi scoasă la lumină și restaurată corespunzător. Atât fresca de la Ribița cât și cercetările de arhivă, încă mai pot aduce informații importante despre cnezii de Ribița, despre istoria zonei.
Bibliografie:
Cincheza-Buculei, Ecaterina– Ipoteze și certitudini în frescele de la Ribița (jud. Hunedoara), în Catalogul Expoziției de fotografii cu frescele descoperite la Ribița, organizată de Fundația Anastasia, în memoria pictorului Dan Căceu, la M. de Artă al României, București, 1995
Dragomir, Silviu- Vechile biserici din Zarand și ctitorii lor în sec. XIV și XV, Extras din Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pentru Transilvania pe anul 1929, Cluj, Tipografia ”Cartea Românească”, 1930.
Ruffini, Mario – Istoria românilor din Transilvania, București, Ed. Protheus, 1993
Rusu, Andrei Adrian – Studii și cercetări la Biserica românească de la Ribița (județul Hunedoara),în Revista Monumentelor Istorice, LX, nr. 1, 1991
Trifescu, Valentin- Bisericile cneziale din Ribița și Crișcior, Cluj, Ed. Eikon, 2010
Ulea, Sorin – Arhanghelul de la Ribița, București, Ed. Cerna, 2001
Vătășianu, Virgil – Vechile biserici de piatră românești din județul Hunedoara, extras din Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pentru Transilvania pentru anul 1929, Tip. Cartea Românească, Cluj, 1930
[1] Valentin Trifescu, Bisericile cneziale din Ribița și Crișcior, Cluj, Ed. Eikon, 2010, p. 32
[2] Virgil Vătășianu, Vechile biserici de piatră românești din județul Hunedoara, extras din Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pentru Transilvania pentru anul 1929, Tip. Cartea Românească, Cluj, 1930
[3] Valentin Trifescu, Bisericile cneziale din Ribița și Crișcior, Cluj, Ed. Eikon, 2010, p. 72, apud Vasile Drăguț, Vechi monumente hunedorene
[4] Andrei Adrian Rusu, Studii și cercetări la Biserica românească de la Ribița (județul Hunedoara),în Revista Monumentelor Istorice, LX, nr. 1, 1991, p. 7
[5] Ibidem, p.7
[6] Ibidem, p. 8
[7] Ibidem, p. 7
[8] Mario Ruffini, Istoria românilor din Transilvania, București, Ed. Protheus, 1993, p.62
[9] Ibidem, p. 73
[10] Silviu Dragomir, Vechile biserici din Zarand și ctitorii lor în sec. XIV și XV, Extras din Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pentru Transilvania pe anul 1929, Cluj, Tipografia ”Cartea Românească”, 1930., p.33
[11] Valentin Trifescu, Bisericile cneziale din Ribița și Crișcior, Cluj, Ed. Eikon, 2010, p. 20
[12] Mario Ruffini, Istoria românilor din Transilvania, București, Ed. Protheus, 1993, p.62
[13] Ecaterina Cincheza Buculei, Ipoteze și certitudini în frescele descoperite la Ribița (jud. Hunedoara) în Catalogul Expoziției de fotografii cu frescele descoperite la Ribița, organizată de Fundația Anastasia, în memoria pictorului Dan Căceu, la M. de Artă al României, București, 1995, p.2
[14] Ibidem, p. 3
[15] Ibidem, p.3
[16] Ibidem, p.4
[17] Sorin Ulea, Arhanghelul de la Ribița, București, Ed. Cerna, 2001, p. 97
[18] Mario Ruffini, Istoria românilor din Transilvania, București, Ed. Protheus, 1993, p.42
[19] Sorin Ulea, Arhanghelul de la Ribița, București, Ed. Cerna, 2001, p. 120
