CAP. 1. INFORMAȚII DESPRE LOCALITATEA VENEȚIA DE JOS

Țara românilor de Făgăraș este considerată cea mai frumoasă și întinsă entitate socio-politică a Transilvaniei, având și cea mai numeroasă populație românească. Este Terra Blahorum de Fugras, atestată documentar încă din anul 1222. Este așezată în centrul țării, mărginită de Carpați și de apele Oltului. Este locul unde se întretaie drumurile istoriei spațiului carpato-dunărean.

Aici, după ce intri pe drumul județean Șercaia- Hoghiz și treci de satul Parau, zărești în depărtare turlele semețe ale celor două biserici, care par că plutesc în albastrul cerului senin și știi că ai ajuns într-un sat din alte vremuri, care, deși puțin consemnate, parcă îți vorbesc din colbul așternut pe ulițele satului, prin ferestrele caselor vechi. Este satul Veneția de Jos (în maghiară Alsovenice, în germană Unter-Wenitze).

Oltul precum și ultimele descreșteri ale munților Perșani închid hotarul de sud și de nord al acestei comune. Satul este un sat de tip adunat. Este străbătut de o vale, Valea Veneției, care se varsă la o distanță de aproximativ 500 m, departe de sat, în râul Olt. Hotarul comunei cuprinde nenumărate câmpuri, iar în depărtare se zăresc pădurile Veneției. Gârbova este dealul cel mai înalt al pădurilor, cu o înăltime de 999 m.

1.1 Originea denumirii localității

Există mai multe teorii cu privire la numele satului. Le voi lua în ordine cronologică:

1. Istoricul grec Herodot afirma că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneți sau vineți. Se poate deduce că un astfel de popor ar fi putut da denumirea unei localități după numele lui.

2. A doua teorie leagă numele satului de Serrenisima Veneție a Italiei. Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma în lucrarea sa “Dacia Preistorică” faptul că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia.

Împăratul bizantin Alexios Comnem (1081-1118) încheie în 1082 un tratat cu Venețienii prin care le acorda în schimbul ajutorului în luptă cu Normanzii dreptul comerțului în Imperiu, cu scutiri de taxe, precum și controlul principalelor porturi ale imperiului bizantin, inclusiv gurile Dunării. Transilvania având unele dintre cele mai importante depozite de sare din Europa, a devenit de-a lungul timpului un pion principal în comerțul cu sare. Tranzitul acestor bunuri se făcea pe așa numitele „Drumuri ale sării” din Transilvania, atât terestre, cât și fluviale: de pe Mureș, dar și pe cursul superior al Oltului pînă la Dunare. Venețienii, având gurile Dunarii sub control, preluau cu vasele lor sarea venită pe Olt la Dunăre. Se pare că în incursiunile lor pe drumul sării au fondat această localitate lângă Olt, dându-i numele lor.

Un argument care să susțină ipoteza unui comerț înfloritor în zonă încă din vremuri îndepărtate, precum și legăturile cu porturile de la Marea Neagră îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monezi romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II-III d.Hr.

3. Despre numele satului exista și o varianta a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la „vinețeala”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zona foloseau această culoare pentru casele lor fără a se denumi după aceasta.

1.2. Scurtă istorie a satului Veneția de Jos

 Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși menționări despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Tradiția spune că Veneția ar fi fost așezată la început pe Văile Mânăstirii și Vinecioarei, unde a existat și o mânăstire, puțin mai sus înspre munte și pădure față de actualul sat.

Sec. XII-XVI

Satul este menționat în câteva documente vechi sub denumite forme: Venetijs (1235), Venecze(1372)

Venche (1374), Velenche (1486), ca mai apoi să se stabilizeze definitiv la Venicze.

Găsim astfel următoarele mențiuni despre sat:

 1235- 13 noiembrie

Prima mențiune scrisă despre o persoană provenind din Veneția se află într-un document papal din 1235, prin care Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume „Conrad de Venetiis”[1]. Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat.

1372- 15 iulie- Curtea de Argeș

În Hrisovul dat de Vladislav Voivodul Țării Românești, banul Severinului și Duce de Făgăraș[2] în anul 1372, prin care donează rudei sale, magistrul Ladislau de Dobca mai multe comune, se cuprinde și Veneția, amintind și că Mânăstirea Veneției era în ruină.

1374

În anul 1374, Petru Cewgh – fiul lui Ioanne de Venche (Venicze/Veneția),  vinde lui Ladislau de Dobska, fratelui sau couterin, partea sa de moșie lângă mânăstirea de la Apele calde (Hurmuzaki-Documente, p.222) (ICP-fnb, p. 157)

1486

Este amintit în anul 1486 un anume Hrwmsa de Velenche.

1564–

În anul 1564 comitele Cetății Făgăraș scrie judelui Brasovului în pricina oilor unui anume Koman Solomon din Veneția, care fuseseră luate de  brașoveni.

>1592

Sigimund Bathory înnobilează pe Ștefan și Petru Vere de Polyan în 1592. Începând cu acest an, când apare și prima diplomă nobiliară cunoscută dată cuiva din Veneția, se înmulțesc menționările în documente despre Veneția și mai ales în diplome de înnobilare.

Sec. XVII-XVIII

Istoria satului în secolele XVII-XVIII nu o putem decât intui din multitudinea de documente de înnobilare primite de locuitorii Veneției/ Also-Venicze, dintre care unii sunt amintiți ca boieri vechi, cu diplome de la domnitorii Țării Românești, alții sunt înnobilați pentru merite militare. Se disting astfel două clase de nobili în Veneția: cei vechi, cu pământ moștenit din moși-strămoși și cei noi, deveniți boieri pentru meritele și serviciile militare. În evul mediu târziu boierii Veneției au jucat un rol important în apărarea cetății Făgărașului de invaziile cotropitoare.

La o conscripție din anul 1713, redată de Ștefan Meteș în scrierea „Boerii din Țara Oltului, în sec al XVIII-lea”, găsim în Veneția de Jos un număr de 29 de boieri, la egalitate de număr cu satul Mărgineni și întrecut ca număr doar de Făgăraș, cu 31 de boieri[3]. Nu este întâmplător faptul că Veneția se situa ca a doua localitate din district, imediat după Făgăraș ca număr de boieri. Denumirea din titlurile de înnobilare după localitatea de reședință, în cazul nostru „de Also Venicze” era păstrată chiar și la mutarea în alte localități și chiar la câteva generații după. Putem deduce că posesorii încă se identificau cu localitatea de proveniență iar familiile nu renunțau la titlul „de Also Venicze” din mândria de a proveni dintr-un loc atât de cunoscut, faimos ți cu renume în vremurile acelea.

 Localitatea prezentă inclusiv pe Harta Iosefina (1769-1773), cu denumirea Alt.Venitze, Veneția a fost din cele mai vehi timpuri un important centru administrativ, judecătoresc, economic, comercial, cultural, având chiar și o mică industrie înfloritoare.

(Fig. 1 – Harta Iosefina- Districtul Fagaras)

Sec. XIX

La începutul sec. XIX localitatea avea statut asemănător unui mic orășel provincial. Voi numi în continuare câteva autorități ce-au existat în Veneția de Jos[4]: Primărie, Judecătorie, Pretura, Ocol Silvic, Notariat cercual (cu jurisdicția pe comunele Veneția de Jos, Veneția de Sus și Comana de Sus), Protopopiat Unit, „Școala centrală ortodoxă” cu patru clase – înființată în 1858 și care deservea inițial un număr de 22 de comune, Biserica ortodoxă și Biserica Unită, Școala confesională unită înființată în 1882, Banca Venețiana (înființată în anii 1900), ce deservea toată împrejurimea, inclusiv o parte din Tîrnava Mare, Poșta centrală și telefon (deservea 6 comune), Circumscripție medicală și punct farmaceutic, moașe, surori medicale, Post de Miliție pe mai multe comune, Grădinița de copii, Post de pompieri cu două pompe de stins focul, singurul în toata împrejurimea, Agent agricol, Perceptorat pe 5 comune, Prăvălie și cârciumă comunală, Târg de țară ținut de 3 ori pe an la date fixe(în împrejurimi târguri mai existau numai în Rupea, Șercaia, Făgăraș și Codlea), Moara sistematică cu volturi, singura în felul ei în tot județul Făgăraș, Băi calde și reci (Veneția de Jos a fost și stațiune balneară cu ape cloruro-sodice-iodo-bromurate și nămol feroginos. Băile datau de la începutul anilor 1900, cu modernizări ulterioare, ca mai apoi să fie distruse voit în perioada comunistă cu buldozerele din cauza mișcării de rezistență din Făgăraș și drept pedeapsă pentru locuitorii care nu se supuneau regimului comunist). Apoi să nu uităm de Mânăstirea Veneției. Menționată în hrisoave de Domnul Munteniei Vladislav în anul 1372, se spune că ar fi fost distrusă cu tunurile de către generalul Adolf Bukow la porunca Împărătesei Maria Tereza.

În anul 1860-1870 Veneția avea 400 de case și 1491 locuitori, în majoritate români. Sașii, deși trimiși în Țara Făgărașului, nu s-au stabilit în număr mare pe aceste meleaguri din cauza familiilor de boieri români care aveau moșii intinse, preferând să se așeze mai mult în Brașov sau Făgăraș. Oameni destoinici, localnicii se ocupau pe lângă agricultură cu prepararea varului (30 de cuptoare în sat), negoțul cu lemne, producerea de țigle și cărămizi (6 ateliere), în sat fiind chiar și un centru de cojocărit (la muzeul Brukenthal din Sibiu se pot admira două pieptare bătrânești executate de Ioan Popeneciu, cojocar în sat).

Din timpurile vechi pământul era deținut în mare parte de către familiile de boieri. Începând cu sec. XIX, moșiile au fost trecute treptat de statul maghiar în proprietatea acestuia, iar după 1918, pământurile au fost date în loturi mici de Statul Român soldaților care au făurit România Mare.

La sfârșitul secolului XIX, sub regimul maghiar, Veneția a început să piardă unele instituții pe care statul le-a strămutat în Rupea și Sercaia, localitate locuită pe vremea aceea în mare majoritate de sași (Pretura, Judecătoria și Ocolul Silvic). Din cauza represaliilor maghiare continue, oamenii au început să emigreze: unii își încercau norocul în America, alții, întocmindu-și pașaport, plecau în Țările Române să muncească „pe la domni” în București. Cu toate acestea Veneția a rămas, totuși, un centru administrativ, cultural, comercial mai mic.

Sec. XX

Ca în toată Transilvania și România și satul nostru a jertfit bărbați pentru reîntregirea Neamului. Cu toate acestea, vicisitudinile vremurilor din urmă, în special epoca comunistă, au făcut ca viața satului Veneția de Jos să decadă în timp, ultima lovitura fiind în urma revoltei venețienilor, din cauza falsificării alegerilor de către comuniști din anul 1946, an când conducerea comunei a fost mutată în satul vecin Parau. În timpul regimului comunist, populaţia satului a migrat spre oraşele învecinate, în sat rămânând mai mult oameni în vârstă care au lucrat la C.A.P, asta pentru că pământurile, animalele, pădurile le-au fost luate de statul comunist. Nu puţini au fost cei care s-au opus colectivizării şi care s-au descurcat pe cont propriu, fără niciun ajutor de la stat. Mișcarea partizanilor din munții Făgăraș a îngreunat și ea jugul pus de comuniști pe sat, căci oamenii locului erau oameni mândri, care urau minciuna, lașitatea și asuprirea, oameni care erau viteji și curajoși și învățați cu lupta pentru pământul propriu și pentru dreptate încă din vremuri îndepărtate.

În prezent satul mai are circa 500 de locuitori. Majoritatea populației active a satului este plecată la muncă în Italia, Spania sau Germania, media de vârstă a satului fiind foarte ridicată.

BIBLIOGRAFIE:

Monografiii nepublicate, rămase sub forma de manuscris sau dactilografiate:

– „Monografia satului Veneția de Jos și amintir”- Dr. Octavian Comănici 1978

– „Micromonografia satului Veneția de Jos” 1966 – Traian Cismașiu

– „Monografia comunei Veneția de Jos”- Ilie Martescu și Grigore Neagos -1934

Cărți:

-Viorica Eugenia Stoica- „La poarta dorului”, Ed. Negru Voda, Făgăraș, 2011

-Mihai Sorin-Rădulescu – „Genealogii”, Ed. Albatros, București, 1999

-Mihai Sorin-Rădulescu – „Genealogia Românească. Istoric și bibliografie.”, Ed. Istros, Brăila, 2000 (p.41-p.47)

-Ștefan Meteș – „Situația economică a românilor din Țara Făgărașului”, vol.I, din Publicațiile Arhivelor Statului din Cluj, 1935

-Ștefan Meteș – „Istoria neamului românesc, vol. I”- Ed. Asociațiunei, Sibiu, 1922

-David Prodan- „Urbăriile Țării Făgărașului, vol I (1601-1650)”- Ed. Academiei Române, București 1970

-Nicolae Josan- „Ioan Pușcariu (1824-1912). Viața și activitatea”- Ed. Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, Alba-Iulia, 1997

-Nicolae Densusianu- „Monumente pentru istoria Tierei Fagarasului”- Tipografia Academiei Romane, Bucuresti 1885

-Nicolae Densusianu- Dacia Preistorică – Institutul Carol Gobl, Bucuresti, 1913

-Dr. Victor baron de Coroianu- „Familii nobile din Transilvania”- Ed. Gutinul, Baia Mare, 2001

-Ioan cavaler de Puscariu- „Date istorice privitoare la familii nobile române”- Ed. Societatii Culturale Pro Maramureș „Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca 2003

-Ioan cavaler de Pușcariu- „Fragmente istorice despre boierii din Țara Făgărașului””- Ed. Societății Culturale Pro Maramureș „Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca 2006

-Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I (1075-1250), Ed. Academiei Române, 1951

-Eudoxiu de Hurmuzachi – Acte din arhivele Ardelene XV, vol. 1 (1358-1600), 1913

-Nicolae Iorga – Studii și documente cu privire la istoria românilor, XIII, Scrisori și Inscripții ardelene și maramureșene, 1906

-Neagu Djuvara- Thocomerius – Negru Vodă – Ed. Humanitas, București 2015

Reviste și publicatii:

-Revista Cumidava XX- Brașov 1996- „Iosif Comănescu – Mărturisire” de Margareta Spânu, lucrarea originală aflată în arhiva primei școli românești din Schei

-Avram Andea- „Scripte și dieci pe domeniile Făgărașului și Gurghiu în sec. XVII”- Anuarul institutului de istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, 2014

-Ștefan Meteș – „Viața bisericească a românilor din Țara Oltului” în Revista Transilvania, nr.12, dec 1929

Pagini web:

– http://www.voci.ro/domnii-munteni-ai-tarii-fagarasului/ – Iulian Marius Schipu (muzeograf, arheolog)- „Domnii munteni ai Țării Făgărașului”, 2015

[1] Documente privind Istoria Romaniei, veacul Xi, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p.286-287

[2] Eudoziu de Hurmuzachi- Acte din arhivele Ardelene XV, vol. 1 (1358-1600), 1913

[3] Ștefan Meteș – „Situația economică a românilor din țara Făgărașului”, Cluj, 1935, p.6

[4] Dr. Octavian Comănici – Monografia satului Veneția de Jos și Amintiri – 1978