Bucovina: onomastică şi istorie II

Acesta este textul unei conferințe ținute de autor la Academia Română, pe 24 mai 2001.

Numele localităţii reprezintă pentru cei ce o populează un punct de reper, siguranţă şi stabilitate. Sosirea unor străini în Bucovina nu putea rămâne neobservată de localnici, care însă n-au făcut o dramă din aceasta, conducându-se după zicala: „Dumnezeu a lăsat loc pe pământ pentru toată lumea”. Aşezarea nemţilor în Bucovina, şi trebuie să precizăm, cu Ioan G. Sbiera, că prin neamţ „numeau românii pe oricare venetic străin, dară creştin, la venirea în ţară”[1], n-a stârnit populaţia băştinaşă împotriva acestora, căci „purtarea condescendentă şi binevoitoare a acestor aşa-zişi nemţi statornicise între ei şi poporul indigen o bună înţelegere şi un trai plăcut […] deprindeau graiul indigenilor şi se foloseau de el cu plăcere […] şi ar fi rămas şi mai departe tot aşa dacă nu s-ar fi ivit curentul naţionalist nemţesc”[2].

Satele formate de colonişti primeau, în mod firesc, nume noi, de regulă în limba germană sau maghiară, ca în cazul localităţii Karlsberg, întemeiată în 1797 de colonişti germani în apropiere de Putna, sau al localităţii Andreasfalva, formată în 1785 de ceangăi sosiţi din Moldova pe teritoriul unui sat dispărut la acea vreme, Măneuţi. Cel mai adesea însă noii veniţi se aşezau în hotarul unei localităţi existente, fiind preferabile localităţile româneşti. Localitatea primea un nume nou şi în acest caz, fapt ce s-ar putea explica din punct de vedere administrativ, dar numele nou se extindea în întrebuinţare ajungând să fie folosit împreună cu numele vechi sau chiar să-l înlocuiască.

În urma aşezării unor secui din Transilvania pe teritoriul său, satul Iacobeşti  din districtul Suceava continua să fie numit astfel de vechii locuitori şi la 1780, când cei noi îl numeau Fogojd Isten, iar la sfârşitul secolului al XIX-lea pe pecetea comunei era însemnat gemd. Jacobestie vel Fogodisten. Din satul Bălcăuţi, atestat în secolul al XV-lea, rămăseseră în secolul al XVIII-lea seliştea şi moşia Bălcăuţi, pe care se va întemeia, din ruteni, Slobozia Bălcăuţi, menţionată în 1783, dar autorităţile vor da localităţii numele Laudonfalva. La finele veacului al XIX-lea pe pecetea comunei era înscris Laudonfalva oder Balcoutz.

Alteori numele anterior al localităţii era lăsat complet deoparte. Pe teritoriul vechii localităţi Tulova, atestată în 1434[3], s-au aşezat în 1786 colonişti maghiari în vecinătatea românilor, iar administraţia a dat localităţii numele Joseffalva, în onoarea împăratului Iosif al II-lea. Oficial acesta va fi numele localităţii până la 1918, deşi românii i-au spus mereu Tolova, Tolva sau Vorniceni, după numele unui sat component, numit şi Tolva Mică. Exemple de acest fel sunt nu numai în Bucovina, ele punând în lumină o practică frecventă şi pe alte coordonate geografice. Ilustrativ în acest sens este numele localităţii Plaineşti  din judeţul Vrancea, impus în a doua jumătate a veacului al XIX-lea în dauna numelui mai vechi, Târgul Cucului,  din dorinţa proprietarului moşiei. După 1945 numele localităţilor care aduceau aminte de numele foştilor stăpâni, exploatatori, au fost schimbate: Plaineşti  a devenit Suvorov, în amintirea vestitului general rus care avusese o luptă cu turcii nu departe de acest loc. După un timp s-a luat atitudine împotriva prezenţei unor toponime create de administraţie pe baza numelor unor personalităţi ruseşti pe teritoriul românesc; Suvorov nu mai putea rămâne, dar nici la vechiul nume nu se putea reveni şi aşa a apărut numele Dumbrăveni, exemplu de arbitrar în acordarea de nume satelor. În tot acest timp a  rămas însă numele Plaiul Plaineştiului pentru drumul pe care locuitorii satelor din valea Oreavului veneau la târg la Plaineşti/ Suvorov/ Dumbrăveni, acelaşi drum căruia cei din Plaineşti îi spuneau Plaiul Oreavului.

Nume ca Laudonfalva, Andreasfalva, Joseffalva, Fogodisten, Istensegit, Fürstenthal, Freudenthal, Karlsberg etc., existente în Bucovina până la 1918, au dispărut, în primul rând  datorită faptului că marea masă a locuitorilor acestor sate a revenit în ţara de origine; localităţile şi-au pierdut din importanţă şi au fost înglobate în altele prin comasări, dar şi prin schimbarea numelui cu unul românesc (Andreasfalva era la 1945 Andrieşeni,  cătun al satului Frătăuţii Vechi).

Trecerea nordului Bucovinei în stăpânirea sovietică a fost marcată şi în planul toponimiei. La 7 septembrie 1946 Prezidiul Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene hotăra schimbarea numelor a 130 de localităţi din regiunea Cernăuţi; 60 dintre acestea erau româneşti. De cele mai multe ori numele românesc a fost înlocuit cu unul ucrainean; Trestiana  a devenit  Dimca; Igeşti, prezent într-un document din secolul al XV-lea[4], a fost înlocuit prin Ijinţi;  Ciudei, înregistrat în secolul al XVIII-lea sub formele Ciudiul, Ciudiiul[5], a fost înlocuit prin Mijiricica ,,între râuri”; Suceveni,  care continua numele mai vechiului Tomeşti (la 1892 se numea  Suceveni vel Tomeşti), a devenit  Şirocaia Poliana. Schimbarea denumirii cu profunde rezonanţe istorice Dumbrava Roşie în  Cervona Dibrava  devenea în aceste condiţii firească.

Înlocuirea s-a făcut şi printr-un nume românesc, importantă fiind noncontinuitatea cu vechea denumire: Şendreni  din raionul Novoseliţa a fost înlocuit cu Draniţa, nume al comunei care are în componenţă satele Negrinţi şi Şendreni. Aceeaşi imperioasă nevoie de schimbare a dus la înlocuirea unor nume slave ale satelor româneşti cu alte nume slave; Crasna lui Ilschi sau Crasna Ilschi a devenit  Crasnoilsc.

Se întâmpla în regiunea Cernăuţi ceea ce se întâmpla şi în Transcarpatia, unde nume de localităţi româneşti ca Apşa de Jos, Valea Scradei, Biserica Albă etc. erau  înlocuite cu  Dibrava, Glubokii Potoc, Belaia Ţercovi  etc., în regiunea Odessa, unde  Satul Nou  a devenit  Novosiolovca, în Republica Moldova, unde Antoneşti  a devenit  Antonovca, Ciolacu – Ciolacova, Iordăneni – Iordanovca, Sturzeşti – Sturzovca, Sturzeni – Ucrainca, Şoldăneşti  –  Cervenco[6] etc.

Autoarea unei lucrări de licenţă, susţinută la Facultatea de Litere din Suceava, pe tema toponimiei din regiunea Cernăuţi, nota afirmaţia unuia dintre informatori: ,,am avut impresia că se urmăreşte un singur scop, nimicirea noastră fizică şi morală prin: împuşcarea la Lunca şi Fântâna Albă; deportările în masă; mancurtizarea populaţiei băştinaşe; schimbarea denumirilor tradiţionale ale satelor noastre, ca să nu rămână nici o urmă de românism în nordul Bucovinei”. Această deposedare de nume zdruncina, pentru autoarea lucrării, ideea că toponimia este arhiva nescrisă a unor locuri: ,,toponimia nu mai poate fi utilizată ca argument în sprijinul sau împotriva unor teze istorice, legătura dintre loc şi numele purtat fiind aleatorie”.

Amestecul de toponime româneşti şi ucrainene din Bucovina este, neîndoielnic, şi rezultatul componenţei etnice a regiunii. Dar nu totdeauna numele localităţii mărturiseşte apartenenţa etnică a locuitorilor. Nume ca Bălcăuţi, Dănila, Soloneţ, Argel, Demacuşa, Brodina, Ciumârna, Negostina, Cârlibaba, Milişăuţi etc. ar putea sugera prezenţa etnicilor ucraineni, fără ca aceasta să fie obligatorie, căci ucraineni sunt prezenţi şi în sate ca Ipoteşti, Călineşti, Dărmăneşti, Nisipitul etc., unele fiind chiar majoritar ucrainene, fără ca numele satelor să spună ceva în această privinţă. Pe de altă parte, nu toate numele (considerate) ucrainene dovedesc prezenţa în zonă a etnicilor ucraineni. E suficient să amintim satele Dălhăuţi şi Voloşcani din judeţul Vrancea, unde etnicii ucraineni sunt prezenţi doar întâmplător. Important din punctul nostru de vedere este că localităţile din judeţul Suceava au astăzi un singur nume, folosit atât de români, cât şi de ucraineni.

În mod firesc amestecul etnic va fi reflectat şi de antroponimie. Am ales ca dovadă numele Ioan, Ion, Ivan,  cu variantele şi derivatele lor, care apar ca nume de familie în cartea de telefoane a Sucevei pe anul 2000. Numele de expresie românească: Ioanei (< Aioanei), Ioanesi (< Aioanesei < Ioaneasa); Ionaş, Ionăşanu (< Ionaş sau Ionăşeni, localitate din judeţul Botoşani),  Ionaşcu, Ionescu, Ioniţoaie (< Aioniţoaiei < Ioniţoaia), Ivănescu, Ivănicescu, Ivănesei  (< Aivănesei < Ivăneasa), Ivănuş, Ivănuţ, reprezintă 121 de familii. Numele de expresie ucraineană: Ioanasciuc, Ioanovici, Ioneac, Ivan, Ivanciuc, Ivanco, Ivancov, Ivaniciuc, Ivaniuc, Ivanov, Ivanovici, Ivanovchi, Ivanik, Ivanski, reprezintă 91 de familii. La acestea se adaugă numele Johann  de 2 ori. E de înţeles că nu totdeauna un nume de familie românesc reprezintă o familie românească, după cum nici un nume ucrainean nu foloseşte numai pentru familiile ucrainene. Dar e de constatat că numele Ioan şi Ion apar numai accidental la ucraineni, în timp ce Ivan este răspândit în întreg arealul românesc. Derivatele de la aceste nume sunt mai uşor de încadrat în cele două limbi, dar în situaţia când baza nu se foloseşte apariţia derivatelor este cel puţin interesantă. Abaterile pot avea însă explicaţiile lor.

Până în secolul al XVI-lea persoanele din teritoriile româneşti aveau şi erau recunoscute de regulă printr-un singur nume, mai ales în lumea rurală. Colectivităţile fiind relativ reduse, pentru identificarea persoanei era suficient un singur nume. Când acesta devenea insuficient, i se adăuga o precizare cu trimitere la tată – sân (sin) „fiu”, socru – zet „ginere”, frate – brat, „frate” sau un apelativ privind ocupaţia, rangul, etnia, locul de origine, porecla etc.

În secolul al XVII-lea cancelaria domnească stabilea obligaţia ca numele de botez să fie însoţit de un nume de familie, având la bază numele moşiei sau al tatălui, la care se adăugau sufixele -eanu  sau -eşti. Acest model de formare a numelor de familie nu s-a impus în litera lui, dar la începutul secolului al XIX-lea, numele de botez era, de regulă, însoţit, în actele de natura cea mai diversă, de un al doilea nume. În tabelul cuprinzând cele 242 de liude din Soveja – Vrancea pentru anul 1820[7] apare într-un singur caz sin, iar în tabelul pentru Odobeşti – Vrancea, pentru acelaşi an[8], aflăm, pentru 173 de liude, pe sin  de 6 ori, pe zet de 3 ori şi pe nepot  o dată. În rest numai nume de botez însoţit de nume de familie.

După toate probabilităţile, procesul de formare a numelor de familie în nordul Moldovei nu prezenta elemente care să-l diferenţieze prea mult de sudul Moldovei, chiar dacă o anumită întârziere nu poate fi exclusă, datorită unei mai accentuate inerţii în menţinerea modalităţilor mai vechi, explicabilă şi prin faptul că aici populaţia rămânea rarefiată în teritoriu. Din recensământul populaţiei Cernăuţilor la 1774[9] rezultă că aproximativ 1/3 din români adăugau numelui de botez un nume de familie, peste 30% încă îşi precizau identitatea prin indicii  sân, zet, brat, nepot,  dar numai puţini, ceva mai mult de 0,5% mai foloseau un singur nume; ceilalţi îşi adăugau numelui un apelativ care să le asigure individualitatea (apar, casap, cismar, olar, grec, rus, german etc.). Se detaşau de aici slujitorii bisericii, pentru care se folosea un singur nume, însoţit de apelativul prin care se preciza profesia (popă, diacon, dascăl), dintre care popa ocupa întotdeauna prima poziţie, situaţie prea puţin deosebită de cea actuală.

La puţină vreme după anexarea nordului Moldovei, devenit Bucovina, cancelaria de la Viena a introdus registrele de stare civilă, prin care fiecare persoană era înregistrată cu numele de botez şi numele de familie, având ca bază numele tatălui sau locul de origine, ocupaţia, porecla etc. Serviciul stării civile s-a organizat în Bucovina pe lângă fiecare oficiu parohial, care prelua registrele de stare civilă (mitrice, conscripţii); înregistrările urmau a se face în limba română. Biserica ortodoxă din Bucovina era însă subordonată Mitropoliei din Karlovitz, care controla îndeaproape viaţa bisericească a Bucovinei prin oameni trimişi aici, iar aceştia au impus modelul sârbesc: predominant era modelul cu numele tatălui în genitiv, marcat prin formanţii -evici,  -ovici.  În felul acesta modelul românesc, în care descendenţa era marcată prin sufixul adjectival -esc, adăugat patronimului, şi care actualiza aceeaşi semnificaţie cu modelul sârbesc, era abandonat.

Primii cărora li s-au înscris astfel numele au fost preoţii şi şcolarii, şcoala aflându-se şi ea în subordinea bisericii. Aşa au apărut noile creaţii antroponimice de tipul Ioanovici, Ciupercovici, Ţurcanovici etc. Copiii preoţilor şi ai diaconilor deveneau Popovici şi Diaconovici, aşa cum în alte teritorii româneşti deveneau Popescu şi Diaconescu. Acuzaţia care s-a adus birocraţiei bucovinene pentru că ar fi contribuit la modificarea antroponimiei româneşti este, cel puţin parţial, justificată. Altfel nu se poate înţelege cum preoţii care au slujit până în anul 1912 în Drăgoieşti, sat bucovinean care la 1780 număra peste 1700 de suflete, toţi români, se numeau Constantin Vorobchievici, Atanasie Procopovici, Petru Andruhovici, Dimitrie Percec. Pe spatele unei icoane din tâmpla bisericii se menţionează că zugrăvirea bisericii s-a făcut în 1869 de monahul Costache Nichitovici, prin osârdia preotului paroh Petru Andruhovici, cu epitropii Manole Buha, Niţan Nicolae, Simion Popescu[10].

Este cunoscut cazul arhiepiscopului Bucovinei şi al Dalmaţiei Silvestru Andreevici, care provenea din familia Morărenilor din Mitocul Dragomirnei. Tatăl său numindu-se Andrei, a fost înscris în documentele şcolare  Andreevici, în schimb fratele său Andrei, rămas acasă, a păstrat numele vechi, aşa că s-a numit Morariu. În urma intervenţiilor pe care arhiepiscopul le-a făcut, i s-a permis să adauge şi numele păstrat în familia căreia îi aparţinea, astfel că mitropolitul Bucovinei se va numi Silvestru Morariu Andreevici. Într-o situaţie similară s-au aflat episcopul Arcadie Ciupercovici,  originar din familia câmpulungeană Ciupercă, şi Gheorghe cav. de Popovici,  care în 1908 îşi va redobândi numele Niculiţă,  purtat de familia sa înainte de ocupaţia austriacă.

La stabilirea în Siret, familia Stefanelli era poreclită ungurenii, căci venea din Transilvania. Numele Ştefănucă, pe care-l aduseseră cu ei, a fost schimbat în mitricele parohiale în Ştefaniuc, poate dintr-o neatenţie a  preotului paroh. Când, mai târziu, fraţii Juvenal şi Teodor au cerut revenirea la numele Ştefănucă sau schimbarea în Ştefănescu,  li s-a răspuns negativ, în schimb, s-a aprobat schimbarea numelui în Stefanelli şi aşa a apărut în peisajul antroponimic bucovinean un nume ce aducea a fi italian.

În timp numărul sufixelor antroponimice folosite la formarea numelor de familie româneşti creştea. La începutul secolului al XX-lea, pe lângă sufixele româneşti sau cele sârbeşti citate, erau prezente şi altele, în primul rând ucrainene. Au apărut astfel construcţii ciudate din punct de vedere lingvistic, căci se combinau baze româneşti cu sufixe de alte origini, pentru a forma nume de familie româneşti: Creţuleac, Guşuleac, Lupuleac, Rotariuc, Bordeanciuc  etc. Privit funcţional, acest proces era prea puţin probabil, dacă nu chiar imposibil pentru comunităţile româneşti, fără intervenţia administraţiei.

Alteori, tot prin contribuţia administraţiei, numele s-au tradus. Astfel  Morariu a devenit Melnec, Melnic sau Melniciuc, Olariu a devenit Honceariuc, Cojocariu – Cuşnir, Prisăcariu – Paşişnic sau Paşişneac etc. Familia juristului bucovinean Victor Hnidei se numise Mohorâtu, dar lui i-a fost tradus numele în ucraineană de către autorităţi.

Adaptarea numelor pentru alte pronunţări şi scrierea după normele altor ortografii a dus la alte modificări în antroponimia românească din Bucovina, apărând nume de nerecunoscut: Brendzan, Dragynicz, Teutuleac şi Teutulovici, Cebanec  etc. În 1922 numele  Straciuc  din Suhoverca era pus în legătură cu ucr. strata ,,pierdere”, cu totul forţată: în 1802 trăia in Suhoverca Toader, feciorul lui Gheorghe Stratu,  iar pentru anii 1820–1830 este atestat în aceeaşi localitate numele Stratciuc.

Totuşi au rămas în Bucovina, chiar şi în partea ei nordică, numeroase antroponime româneşti, mărturie a prezenţei româneşti aici în vremuri nu prea îndepărtate. În 1942 existau în părţile nordice ale Bucovinei nume ca Măciucă, Lupul, Ursul, Codrean, Florescul, Ceapă, Ioniţă, Fagure, Negură, Nicoară ş.a., ai căror purtători nu mai vorbeau româneşte şi nici nu se mai simţeau români.

Satul Cernauca, de la nord de Prut, era în prima jumătate a veacului al XIX-lea o adevărată citadelă a românismului nu numai din Bucovina. Aici îşi avea reşedinţa familia lui Doxachi Hurmuzachi, vechi boier moldovean care, la trecerea în nefiinţă, lăsa drept testament urmaşilor ,,trei datorii mari şi sfinte, pentru care veţi răspunde în faţa lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor voştri. Aceste trei îndatoriri sunt patria, limba şi biserica”. Pentru anul 1908 Em. Grigorovitza nota în Dicţionarul geografic al Bucovinei la articolul Cernauca: ,,populaţia 2013 locuitori, ruteni, de relig. gr. or.”. Totuşi la 1926 Dimitrie Ţopa constata că 42% din antroponimele existente în Cernauca erau de origine română sau create pe bază românească, iar pentru 1991 Constantin Olaru observa că procentajul acestora crescuse la 46[11]. Chiar dacă interpretarea ca româneşti a unora dintre antroponime e discutabilă, sunt indubitabil de origine românească, chiar în transcrierea după varianta rusească, nume ca Muntean, Ungurean, Căutici, Cornuta, Strugari etc.

Lucrurile nu stau altfel în privinţa numelui de botez, unde moda vine să lărgească spaţiile de acţiune pentru administraţie. Funcţia numelor proprii e de identificare a obiectului denumit, dar, dincolo de valoarea de identificare a persoanei, numele de botez pune în mişcare semnificaţii multiple, care nu rareori  umbresc semnificaţia lingvistică, pentru că acest nume pune în relaţie cu lumea pe individul donator şi, prin intermediul acestuia, pe individul purtător. Aci se află explicaţiile posibile pentru marea diversitate a numelor de botez, cu deosebiri substanţiale de la o regiune la alta, sub influenţa unor factori diferiţi.

În teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină, influenţei directe dintre populaţii i s-a adăugat influenţa administrativă. Influenţa directă a fost cenzurată într-o bună măsură de biserică, ştiut fiind că intrarea copilului în posesia numelui, botezarea, era oficiată de biserică, iar biserica ortodoxă nu accepta să boteze copiii cu nume specifice unor alte religii. Totuşi moda ca influenţă culturală făcea uneori ca interdicţia bisericii să fie încălcată. Dovadă sunt nume ca  Elias şi Johan,  prezente la ortodocşi din satele bucovinene.

Astfel au stat lucrurile şi în Transilvania. Au trecut la români îndeosebi hipocoristice de expresie maghiară şi germană prin contactul direct. Influenţa administraţiei s-a făcut simţită prin modificarea expresiei numelor româneşti. Este ilustrativă situaţia numelor româneşti din Conscriptio Aradiensis pe anul 1746, unde numele Gheorghe apare de 81 de ori în forma Gyiorgy şi o dată Gyorghye, foarte apropiat de forma maghiară György; Mihai apare de 77 de ori în forma Mihaly, de 2 ori Mihail şi o dată Mihál; Nicolaie nu apare nici o dată, iar Miklos apare de 3 ori[12] etc. Prezenţa în Transilvania de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea a unui mare număr de nume latineşti se explică prin campania declanşată de intelectualii români ca reacţie la tendinţa de deposedare a populaţiei româneşti de zestrea ei spirituală, din care numele sunt parte integrantă.

În Bucovina şi Basarabia onomasticonul religios era comun în cea mai mare măsură pentru românii şi ucrainenii sau ruşii ortodocşi. Lucrurile se simplificau şi pentru modă şi pentru administraţie. Nu e deci de mirare că în condiţiile ocupării sovietice de după 1944 Ion a devenit Ivan, VioricaVera, ToaderFeodor (Fiodor), Ştefan – Stepan, iar hipocoristicele preferate erau cele slave orientale, după modelele din cărţile sau filmele ruseşti sau după modelele din familiile ruseşti, al căror număr crescuse prin prezenţa armatei şi a administraţiei ruseşti. Copiii unei familii din sudul Basarabiei, care se străduia să vorbească ruseşte ,,fără accent”, pentru a se putea bucura de drepturile acordate rusofonilor, botezaţi Olga, Nicolai şi Anatol, se chemau în familie Olea, Colea şi Tolea.

Această modificare este stimulată din plin şi de intervenţia administraţiei în reaşezarea structurii oficiale a numelui după modelul slav-oriental: numele persoanei, urmat de numele tatălui în genitiv şi numele de familie. Astfel Ion al lui Constantin Tătaru devenea Ivan – la insistenţe se accepta şi Ion – Constantinovici Tatar, iar formula de adresare cuprindea numele persoanei şi numele tatălui în genitiv Ivan (Ion) Constantinâci. O publicaţie din Cernăuţi îşi informa cititorii despre o încercare a autorităţilor de a dirija procesul de acordare a numelor noilor născuţi.

Numai simpla adaptare a numelor la sistemul altei limbi poate provoca modificări importante şi disfuncţionalităţi în statutul social al numelui. Profesorul pensionar Ion Posteucă din regiunea Cernăuţi a hotărât să renunţe la numele cu care secretarul de la primăria din sat îl înzestrase prin anii ’47–’48 în actul eliberat pentru înscrierea la şcoala medie: Posteucă devenise Postivca. După îndelungi insistenţe a obţinut de la judecătorie actul prin care se recunoştea că diploma de studii eliberată de Universitatea din Cernăuţi pe numele Postivca Ivan Adamovici este a lui Posteucă Ivan Adamovici[13]. Dar Ion rămăsese tot Ivan, iar structura numelui era tot cea slav-orientală. Era totuşi un succes, căci în aceeaşi schimbare intrau toate numele conţinând grupurile ău sau eu, transformate în av, ev, iv (Postivca, Fratavcean etc.).

Intervenţia administraţiei pentru provocarea modificărilor în onomastică e de natură să provoace tensiuni în starea sufletească a colectivităţilor umane, la nivelul cărora numele de botez şi de familie, ca şi numele de locuri, au mai mult decât o funcţie de identificare. Parte a limbii, văzută ca ansamblu de tradiţii, numele de persoane şi de locuri definesc un peisaj sufletesc de continuitate, cu acces la permanenţă. Remarcabilă în acest sens este observaţia scriitorului  L. Hémon: ,,Toate numele din ţinutul ăsta, cele pe care le auzea în fiecare zi, ca şi cele pe care nu le auzise decât o dată, i se treziră în minte […]. Ce plăcut era să auzi rostindu-se aceste nume când se vorbea despre părinţi, despre prieteni îndepărtaţi ori despre călătorii îndepărtate. Cât erau de obişnuite şi de familiare, trezind de fiece dată un simţământ ca de rudenie, şi te gândeai repetându-le: «În tot ţinutul ăsta de-aici suntem acasă…»” (Maria Chapdelaine).

Climatul afectiv, la a cărui realizare onomastica are o contribuţie incontestabilă, se destabilizează prin schimbările produse brutal. Readucem în discuţie satul Ciudei, din regiunea Cernăuţi, al cărui nume, schimbat de oficialităţi în Mijiricica, devine un caz în gazeta cernăuţeană ,,Plai românesc” din 12 iunie 1993, prin comentariul pe care poetul Const. Nicorici îl aşază ca moto la poezia Revenire: ,,Urmăresc de mult evoluţia satului Ciudei şi uneori mi se pare că n-are viitor, că va dispărea într-o bună zi din memorie, precum dispărut-au multe sate bucovinene de la o vreme încoace”. Este o afirmaţie de extremă gravitate, mărturisind nu frica de viitorul propriei persoane, ci neliniştea în faţa viitorului alienant:

,,Românii s-au înstrăinat

Badea Ion e azi Ivan,

De vatră şi credinţă Iar Gheorghe-i badea Jora.

Şi moare satul strâmtorat

Se schimbă şeful birocrat

Adus la umilinţă. Dar târgul nu se schimbă,

Se schimbă chipul de ţăran

Cu numele-i rebotezat,
În ochii tuturora, El piere pe-a sa limbă ”.

Modificările din peisajul onomastic pot fi puse în legătură cu modificările din limba folosită de unii membri ai colectivităţilor lingvistice zdruncinate, modificări ce ar putea fi considerate rod al politicii lingvistice duse de autorităţi, pentru subminarea ideii de apartenenţă a individului la ansamblul de tradiţii al colectivităţii în care s-a format. Aceeaşi publicaţie ,,Plai românesc” publica în nr. 12/1993 un fragment dintr-o scrisoare a unui ostaş român din Ucraina: ,,Privet din ciasti. Să mă vedeţi cu şineli şi cu furaşcă nici nu mă cunoaşteţi. Starşinaua noastră e tare blatnoi, dar am găsit obşcii iazâc cu el. Acum suntem drughi. Merg în samovolcî când vreau. În oraş am mulţi znacomâi. Dedovcina la noi nu-i. Otpusc nu primesc până nu va fi alt prizâv”.

În ultimele decenii a circulat tot mai mult conceptul homo bucovinensis, relansat de Hans Prelisch în 1954. Dar expresia homo bucovinensis fusese folosită cu mult înainte (la istoricul Ion Nistor o găsim încă din 1918), în legătură cu conceptul bucovinism, adaptare a germ. Bukowinaertum, care circula la finele veacului al XIX-lea, şi cu politica de Ausgleich ,,nivelare”, prin care administraţia habsburgică dorea să creeze în Bucovina un fel de Elveţie orientală, o ţară a înţelegerii şi a toleranţei între indivizi şi colectivităţi aparţinând unor etnii, civilizaţii, religii diferite. Ideea în sine era mai mult decât valoroasă şi ar putea fi considerată ca prefigurare a politicii de integrare europeană de astăzi.

De-a lungul timpului, grupuri de slavi, îndeosebi din Galiţia, se stabiliseră pe un teritoriu întins al Moldovei. În condiţiile Bucovinei numărul ucrainenilor a crescut mult, vechii locuitori şi noii veniţi învăţând să convieţuiască. De la slavi deprinseră localnicii şi cuvântul nemernic, cu care bucovinenii îi numesc şi astăzi pe noii veniţi într-un sat, fără să-l asocieze numaidecât cu sensul peiorativ ,,vrednic de milă” sau, şi mai rău, ,,ticălos, infam”, ci păstrând sensul iniţial ,,cel care vine, nou venit”. Spiritul de îngăduinţă şi toleranţă s-a dezvoltat în condiţiile principatului Bucovinei, dar exista de mai înainte.

Din acest spirit a izvorât înţelegerea faţă de cei aparţinând altor etnii, altor civilizaţii, asociată cu respectul pe care omul îl datorează faţă de orice creaţie a lui Dumnezeu, deci şi cu respectul de sine. Aici îşi are explicaţia spiritul ce domina intelectualitatea românescă din Bucovina sfârşitului de veac XIX: recunoaştem drepturile tuturor celor ce locuiesc în Bucovina, chiar şi pe cele neformulate încă, dar nu putem trăi fără să ni se respecte şi nouă drepturile. Şi primul drept pe care românii îl reclamau era dreptul de a-şi folosi limba în şcoală, în cultură, în administraţie. Aici se concentrau cele mai multe dintre eforturile intelectualilor români din Bucovina pentru păstrarea fiinţei naţionale. Trecuţi prin şcoala creată de Aron Pumnul, aceştia puteau spune cu Eminescu: ,,Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume” (Manuscrisul 2262, f.2). Căci fiecare naţiune, dată de Dumnezeu, e o voce distinctă în corul naţiunilor. Nu altfel se înţelege astăzi spiritul european, cu Europa o ,,casă a naţiunilor şi a limbilor”.

Legislaţia statului ucrainean, în care trăiesc astăzi aproximativ 460000 de români, e astfel concepută încât ar trebui să asigure condiţii optime de dezvoltare tuturor etnicilor minoritari, ca atare şi românilor din regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatia etc. Dar realităţile sunt adeseori în contrast cu legea. Chiar intervenţia statului ucrainean în disputa apartenenţei/ nonapartenenţei moldovenilor din Ucraina la etnia românească provoacă neajunsuri; astăzi se vorbeşte din ce în ce mai frecvent despre campania de ,,moldovenizare” a românilor din Ucraina prin manipularea cifrelor[14], cu implicaţii în acordarea drepturilor cuvenite minoritarilor români.

Dreptul la folosirea limbii materne în şcoală, garantat de lege, este probat de reducerea numărului de şcoli în limba română, azi cu mult mai mic decât al şcolilor deschise de autorităţile sovietice în 1944. În teritoriul de la nord de Prut limba română nu mai e cunoscută din secolul al XIX-lea. Se conturează astăzi la sud de Prut o zonă a asimilării tranzitive[15], cu localităţi în care populaţia românească reprezintă între 50% şi 90%, dar singura instituţie în care se mai foloseşte limba română este biserica. Numai generaţiile în vârstă de aici se folosesc în comunicare şi de limba română, tinerii, chiar dacă se declară români (moldoveni), nemaicunoscând limba română. La recensământul din 1989, 10% dintre etnicii români au declarat ca limbă maternă limba ucraineană sau limba rusă. Ce mai putem spune în acest caz în faţa lui Nicolae Dabija, care crede că bucovinenilor şi moldovenilor le-a rămas doar ,,să bocim în stirpea românească/ a locurilor astea ca o rană –/eu, mut, în limba mea moldovenească,/ ei, muţi, în limba lor bucovineană” (Bucovina).

Nădejdea cultivată de românii din regiunea Cernăuţi, nordul Bucovinei, şi-a avut şi îşi are izvorul în speranţa că răul consfinţit de istorie va fi îndreptat. Dar situaţia lor nu s-a schimbat. Dispar mereu şi mereu de aici urme ale limbii române. Până nu demult înscrisul de pe frontispiciul catedralei mitropolitane ortodoxe din Cernăuţi era în limba română, cu litere chirilice, aşa cum era la ridicarea monumentului; astăzi acesta a dispărut.

Se apreciază că în secolul al XXI-lea jumătate din limbile vorbite azi în Europa vor dispărea, că sunt suficiente două generaţii pentru ca acestea să amuţească. Cauza principală este dominarea economică şi culturală a limbilor oficiale asupra celor minoritare, asociată cu antagonismul activ al claselor politice. Şi totuşi românii din nordul Bucovinei se încăpăţânează să creadă în puterea lor de rezistenţă. Dar nu poate trece neobservată constatarea pe care Alexandrina Cernov, profesoară la catedra de filologie clasică şi românească de la Universitatea din Cernăuţi, membru de onoare al Academiei Române, o făcea la primul congres al intelectualităţii româneşti din regiunea Cernăuţi, 1999: ,,Locuim într-un teritoriu care, în toate perioadele istorice, s-a aflat la margine de ţară: Moldova, Austria, România, URSS, Ucraina. Fiecare şi-a impus politica sa şi şi-a rezolvat problemele sale. Românii au devenit minoritari la ei acasă, dar şi-au menţinut identitatea naţională, păstrând tot ce înseamnă psihologia şi spiritualitatea unui popor: limba, şcoala, biserica”[16].

E aici nu numai amărăciune, ci şi îndârjirea rezultată din experienţa românilor bucovineni, căreia i-a dat glas un alt participant la acelaşi congres, Mircea Lutic: ,,Trebuie să contăm în primul rând pe noi înşine şi doar printre altele pe braţul sprijinitor al fratelui şi pe bunăvoinţa semenului din proximitatea noastră”[17]. Iar limba este ultimul bastion al apărării credinţei lor. Ştiu bine toţi intelectualii români din nordul Bucovinei că cei ,,care vorbesc o altă limbă în familie n-o să fie niciodată români. Numai […] cei ce au păstrat-o în familie au luptat pentru ea în biserică şi în şcoală”[18]. Dar ştie aceasta foarte bine toată suflarea românească de aici, mărturisind-o într-o doină: ,,Doamni, dac-ar şi vodatâ/ Sâ vinim la jiudicatâ,/ Sâ ni mai ierţ din pacati,/ Câ li-am ispaşît pi toati/…/ Am pierdut tot şi ni-ai dat,/ Numa limba ni-am pastrat./ Dacâ şî limba li-om da,/ Doamni, cum ni-om mai ruga?/ C-aşel şi ni ocroteşti/ Ştii numa româneşti ”.

Sunt realităţi cu care se confruntă românii din nordul Bucovinei, care simt nevoia ca în marea lor poveste să-i aibă alături atât pe cei cu care convieţuiesc şi cu care împărtăşesc tranziţia societăţii ucrainene, dar şi pe consângeni, pe cei ,,din Ţară”, cum le spun ei, pe a căror participare pun mare preţ. Din păcate, ,,în împrejurări în care dorinţe nejustificate ale unora sunt strigate lumii pentru a fi impuse ca adevăruri în rezolvări politice, cum aprecia istoricul ieşean Gheorghe Platon, şoptirea doar de către noi a adevărurilor care sunt ale noastre, cu care ne-am născut şi care ne definesc, rămâne condamnabilă”[19].

În perioada austriacă, atât cât Bucovina a fost numele unei ţări în cadrul Imperiului Habsburgic, caracterul multietnic, multilingvistic, multicultural al acestui colţ de pământ s-a adâncit. Dar aceste teritorii au fost locuite din vremuri mai vechi de români şi slavi, ucraineni în primul rând. Prin intervenţiile lor, autorităţile au putut grăbi sau încetini unele procese în plan demografic sau cultural, dar a rezistat cu adevărat vremilor şi vremuirilor numai ceea ce avea rădăcini adânci. Ca şi în codrii Bucovinei: copacii se sprijină unii pe alţii pentru a se înălţa, chiar dacă nu întotdeauna aparţin aceleiaşi specii. Bucovina este Ţara de Fagi, dar nimeni nu-şi imaginează că în codrii aceştia trăieşte numai fagul.

Bucovina e ţara tuturor celor ce o iubesc şi o slujesc cu credinţă. Şi aşa trebuie să rămână. Căci numai în aceste condiţii se poate vorbi despre o cultură specific bucovineană; Lucian Blaga avea neîndoielnic dreptate definind cultura ca expresie directă a unui mod de existenţă sui generis, care îmbogăţeşte cu un nou fir imaginea cosmosului.

[1] Ioan G. Sbiera, Op. cit., p.350. A se avea în vedere şi sensul expresiei straie nemţeşti „straie europene”.

[2] Ibidem, p.350-351.

[3] Mihai Costăchescu, Op. cit., vol. I, p.270.

[4] Mihai Costăchescu, Op. cit., vol. I, p.211.

[5] Nicolai Grămadă, Op. cit., vol. I, p.229.

[6] Vezi Anatol Eremia, Două limbi – două ideologii, în Apă vie, Editura Augusta, 2001, p.232-233.

[7] C. C. Giurescu, Populaţia judeţului Putna la 1820. Constatări demografice, administrative, economice şi culturale, pe temeiul unui recensământ fiscal inedit, în ,,Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie”, 1940, p.215-218.

[8] Ibidem, p.218-220.

[9] Cf. Moldova în epoca feudalismului, vol. al VII-lea, Chişinău, 1975, p.370 şi urm.

[10] Niga I. Nichita, Biserica satului Drăgoieşti, în ,,Candela”, 2000, nr.7, p.20.

 

[11] Constantin Olaru, Urmele românismului în unele localităţi din nordul Bucovinei – anul 1991 în comparaţie cu 1926 (un mic adaos peste 65 de ani la lucrarea lui Dimitrie Ţopa, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, Cernăuţi, 1927), în “Glasul Bucovinei”, 1994, nr. 1.

[12] Vezi Viorica Goicu, Nume de persoane din ţara Zarandului, Timişoara, 1996, p.130.

[13] Ion Posteucă, Cât costă o literă sau cum a trebuit să demonstrez că eu sunt eu, în ,,Arcaşul”, Cernăuţi, 2000, iunie, p.15.

[14] La 1 ianuarie 1992, în regiunea Cernăuţi locuiau 184836 de etnici români, dintre care 100317 se considerau români şi 84519 – moldoveni (cf. Ion Popescu, Partea românofonă a regiunii Cernăuţi şi zonele ei sociolingvistice, în ,,Glasul Bucovinei”, 1994, nr.1, p.22). Dintre locuitorii din Voloca, 1060 s-au declarat români şi 1847 – moldoveni (cf. Eugen Patraş, Drepturile comunităţii româneşti din Ucraina: între ficţiune şi adevăr, în Materialele primului congres al intelectualităţii româneşti din regiunea Cernăuţi. 25 aprilie 1999, Cernăuţi, 1999, p.20).

[15] Ion Popescu, Art. cit., p.25-26.

[16] Alexandrina Cernov, Învăţământul în limba română în Ucraina: condiţii, probleme şi perspective, în Materialele primului congres al intelectualităţii româneşti din regiunea Cernăuţi, 25 aprilie 1999, Cernăuţi, 1999, p.25.

[17] Mircea Lutic, Câteva consideraţii asupra patrimoniului spiritual românesc al Bucovinei din perspectivă istorică, în Materialele primului congres al spiritualităţii româneşti din regiunea Cernăuţi, 25 aprilie, 1999, Cernăuţi, 1999, p.25.

[18] Maria Toacă, Între aspiraţii şi drepturi garantate, în „Plai românesc”, Cernăuţi, septembrie 1996.

[19] Gheorghe Platon, România în jocul politic al marilor puteri. Determinism şi acţiune naţională, în ,,Analele Bucovinei”, 1995, nr.2, p.234.