Călători și naturaliști transilvăneni sub imperiul exotismului Începuturile colecționismului românesc și interesul pentru obiectele de artă extrem-orientală
„Vom analiza mediul nobilimii săsești din Transilvania începutului de secol al XIX-lea, pentru a face referire la câteva exemple semnificative, mai ales prin modul de abordare a colecționismului de obiecte de artă extrem-orientală și mai puțin a amplorii colecțiilor. Acestea fac parte din patrimoniul Muzeului de Etnografie Universală „Franz Binder” din Sibiu.
Ne vom referi, în primul rând, la medicii, Andreas Brechner (1844-1880) și Arthur Soterius von Sachsenheim (1852-1913). Ambii au avut ocazia de a călători în Orientul Îndepărtat de unde au adus cu sine o mulțime de artefacte, fiind evident atrași de exotismul și aspectul etnografic al acestor obiecte și într-o mai mică măsura de calitățile artistice ale acestora. Ambii au colecționat felurite artefacte din toate zonele vizitate: Africa, Asia, India. Ambii au fost membrii ai Societăţii Ardelene de Ştiinţele Naturii[1], căreia i-au donat obiectele colecționate, cu scopul de a fi cercetate și expuse, constituind ulterior Muzeul de Istorie Naturală din componenţa Muzeului Brukenthal[2]. Colecțiile lor sunt apropiate ca mod de abordare de tipul cabinetului de curiozități, văzut ca un microcosm, în care proprietarii și vizitatorii puteau găsi o dovadă a imaginarului îndepărtat, destinat mai curând cercetării decât delectării.
Andreas Breckner, fiul unui judecător de piaţă în Agnita, urmează gimnaziul la Sighişoara şi apoi la Sibiu. În 1863 pleacă la Viena, unde studiază medicina. În anul 1870 este absolvent al Universităţii vieneze şi în toamna aceluiaşi an acceptă postul de medic de bord pe corveta Fasana, în marina regală din Pola. În această calitate, în primăvara anului 1871 pleacă într-o lungă călătorie cu scopuri comerciale în Orientul Îndepărtat. Se întoarce în 1873, după ce ajunge în China, Japonia, Siam, Java, Ceylon, India. De acolo aduce multe obiecte, unele de factură etnografică, pe care le donează Societăţii Ardelene pentru Ştiinţele Naturii din Sibiu. Din 1874 activează ca medic în Transilvania. Moare în plină maturitate, în anul 1880.
Până la constituirea Muzeului de Etnografie Universală „Franz Binder” din componența Muzeului Astra[3] în 1993, colecția a făcut parte din patrimoniul secției etnografice a Muzeului Brukenthal. Din inventarele acestuia reținem și nouă stampe: „nouă desene colorate pe hârtie de orez sau din alte fibre vegetale” aduse din China, precum și o armură completă din Yokohama, un manuscris, o hartă a globului și o statuie de lut reprezentându-l de Budha toate aduse din Japonia.[4]
Cu privire la colecţiile pe care Andreas Breckner le-a donat Societăţii Ardelene pentru Ştiinţele Naturii, în Anuarul Societăţii se menţionează: „Mult stimatul nostru compatriot a însoţit, în calitate de medic, expediţia austro-ungară întreprinsă cu puţini ani în urmă, spre Asia de Est, ea a fost efectuată cu scopul promovării comerţului. În această călătorie, Andreas Breckner a adunat un număr mare de obiecte etnografice și de istorie naturală. Din ele a donat cu generozitate la întoarcerea sa în patrie un număr însemnat Societăţii noastre. De la el provin obiectele oferite cadou Societăţii, cele care formează colecţia de obiecte sino-japoneze; Doctorului Breckner, Societatea îi rămâne îndatorat ele constituie o podoabă a colecţiilor noastre etnografice”[5].
Arthur Soterius von Sachsenheim, fiul comandantului regimentului de ulani, s-a născut la Békéscsaba (Transilvania). Din anul 1860 acesta s-a mutat la Mediaş unde s-au stabilesc părinţii săi. Acolo a făcut gimnaziul, după care a urmat studii de medicină la facultăţile din Graz, Würzburg, Berlin şi Viena. La Viena a dobândit diploma de medic general, după care, în spiritul epocii, întreprinde o călătorie de studii în vestul Europei: Germania, Franţa Anglia. Iniţial s-a decis pentru cariera de medic militar. După studii de perfecţionare în domeniu a fost repartizat, în anul 1882, la spitalul de garnizoană din Trieste, dar a renunţat destul de repede şi s-a angajat ca medic de bord la Societatea de Navigaţie Austro-Ungară „Lloyd”. Călătoriile l-au purtat pe meleaguri multe și diferite, în ţări mai apropiate sau mai îndepărtate, unde a vizitat mai ales oraşele de coastă. A ajuns, după cum aflăm din fondul arhivistic menţionat, în Dalmaţia, Grecia, Turcia, Asia Mică, Siria, Egipt, Italia, Spania, Portugalia. A călătorit de două ori în Brazilia, a ajuns în ţările de coastă ale Mării Roşii, apoi în India, în Ceylon, Sumatra, până în China. A participat la expediţiile organizate de Wilhelm Bade, unul dintre primii antreprenori turistici în ţările nordice, în Norvegia şi Spitzbergen.
După doi ani de călătorii neîntrerupte, a renunţat la postul de medic de vapor și a revenit în Transilvania, unde a lucrat ca medic, mai întâi la Feldioara, apoi la Sibiu. A desfăşurat activitate publicistică și nu a uitat de călătorii. În arhiva familiei sunt notate cele mai importante: în 1906 și 1908 în Orient, iar în 1810 și 1911 în Statele Unite. Din multele lui călătorii a adus peste o sută de piese etnografice, de factură variată, pe care le-a donat Muzeului Societăţii Ardelene pentru Ştiinţele Naturii din Sibiu, contribuind astfel la îmbogăţirea colecţiilor.
În vitrinele din salonul oriental al palatului Brukenthal din Sibiu sunt expuse în principal piese din colecția de artă decorativă extrem-orientală Dr. Eugen Worrell (1884-1961). Pasiunea acestuia pentru arta extrem-orientală poate fi văzută ca o continuare a spiritului naturaliștilor transilvăneni. Născut la Râşnov, a absolvit liceului din Košice (unde tatăl său era medic militar), după care s-a înscris la facultatea de drept de la Viena și apoi la facultatea de medicină, continuând tradiţia familiei. În anul 1908 a fost numit medic în portul Pola de la Marea Adriatică, având astfel ocazia să călătorească. A ajuns și în Manciuria de unde a colecționat obiecte de proveniență chineză, tibetană și japoneză, databile din secolul al XVII-lea până la începutul secolului al XX-lea. Structura tematică a colecției sale se încadrează în tiparele clasice, urmărind principalele domenii de exprimare ale artei decorative extrem-orientale: viaţa religioasă, obiceiurile laice, agrementarea spaţiului de locuit, punerea în valoare a persoanei umane, și domeniul militar. Interesant pentru profilul său de colecționar şi naturalist este și faptul că din aceste călătorii, Worell s-a întoars cu un bogat material entomologic şi lepidopterologic. Valoarea „Colecţiei de lepidoptere a dr. Eugen Worell” constă nu numai în numărul mare de exemplare al căror loc este unic pentru colecțiile existente în România și contribuie la cunoaşterea unui număr mare de specii, unele specii rare, puţin cunoscute dar şi noi pentru ştiinţă, din toată zona Transilvaniei. În anul 1958 colecţia este donată Muzeului de Ştiinţe Naturale din Sibiu.
Un alt caz este cel al doctorului Ilarie Mitrea (1842-1904), din Rășinari. Acesta a trăit în Java, la Jakarta, şi în Borneo, la Moeara Teweh, ca medic militar al guvernului colonial olandez, între anii 1869-1893. A călătorit şi în insulele din jur: Sumatra, Celebes, Pari, Bunaken, Manado-Tua. Colecţiile sale etnografice și naturaliste au îmbogăţit muzeele din Viena şi Bucureşti[6].
Ioan Xantus (1825-1894), curator al secţiunii etnografice a Muzeului din Budapesta[7], a fost un alt transilvănean care a ajuns în Sumatra, Java şi Borneo, cu expediţia lui Karl Scherzel, între anii 1869-1871.
Români, martori și participanți ai instaurării japonismului la Paris: Georges de Bellio, Alexandru Bellu, Nicolae Grigorescu
În mediul impresionist atât de tributar japonismului, unul dintre actorii principali a fost medicul și mecena de origine română Georges de Bellio (1828-1894). Georges, fiul lui Alexandru Bellu (mare spătar, agă și mai apoi membru al Înaltei Curți) și al Irinei Văcărescu, s-a născut la București, dintr-un neam de aromâni din Pella (așa cum vor mai fi, mai ales la începutul secolului al XX-lea mulți colecționari și donator care au jucat rol de mecena ai pictorilor români).
Sub influența francofoniei la modă în Principate, Georges de Bellio și-a început studiile medicale la Paris, consacrându-se mai apoi homeopatiei, redescoperită grație doctorului german Christian Friederich Samuel Hahnemann[8]. Georges s-a stabilit definitiv la Paris în anul 1851, unde a fost însoțit de fratele său Constantin, viitor muzicolog. Celălalt frate, Ștefan, devenit mare postelnic în 1857, căsătorit cu Eliza Știrbey în 1848, a avut un fiu, pe Alexandru Bellu (1850-1921). Acest reprezentant al familiei Bellu a fost ancorat, atât în lumea românească, cât și în cea franțuzească.
Geroges și Alexandru s-au îndepărtat de exemplul familial, urmând cariere diferite. Unchiul și nepotul au avut un punct comun: foarte cultivați, beneficiind de importante mijloace pecuniare, s-au consacrat acelorași pasiuni artistice. Georges, care luase la București lecții de desen cu pictorul francez Charles Doussault între 1843 și 1844, a devenit interesat, la Paris, de fotografie, artă aflată la începuturile ei în acea epocă. Mai târziu, Alexandru l-a cunoscut, prin intermediul unchiului său, pe marele fotograf Felix Nadar, căruia i-a frecventat atelierul, devenind pasionat de arta fotografică ajungând, la rândul său, un maestru de neconstestat.[9]
Georges a locuit de la început pe rue de la Grange-Batelière, în cartierul Faubourg-Montmartre, în care se concentra deja, de câteva decenii, lumea artistica pariziană[10]. Era un obișnuit al braseriei La Nouvelle Athènes din Place Pigalle, devenită cenaclul Impresionismului, unde se adunau Manet, Renoir, Pissarro. Își petrecea după-amiezele în prezența prietenilor săi, pictori impresioniști, pentru care organizeaza serate lunare la Café Riche, din Boulevard des Italiens.[11] De altfel în acest cartier s-a conturat relația de prietenie cu Grigorescu, cei doi fiind, la un moment dat, vecini în Rue Clichy no. 1.[12] De la Grigorescu a achiziționat, în acea perioadă, Cap de evreu (Portrait dʼun homme, 1874). Tot lui Grigorescu i se datorează și expresivul portret al colecționarului, realizat mai târziu (Portrait de Georges de Bellio, 1877). Ambele fac acum parte din colecția Muzeului Marmottan Monet.
Georges a fost un colecționar înăscut. Și Alexandru a devenit, la rândul său, colecționar. Cel dintâi cumpăra tablouri la Drouot sau la Georges Petit și Durand Ruel. Printre primele sale lucrări achiziționate s-au numărat peisaje de Éugene Delacroix și Camille Pissarro, precum și La Seine a Argenteuil de Claude Monet.[13] Cu aceeași frenezie, Georges cumpăra faianțe vechi hispano-maure, cărți în ediții rare, un număr impresionant de gravuri, arme de colecție, piese de numismatică, orfevrerii și mobile de altă dată.
Locuința sa se transformase într-un adevărat cabinet de curiozități, așa cum îl concepea veacul al XVII-lea, dar organizat după rigorile marilor colecționari parizieni din secolul următor, pe care l-a îmbogățit cu nenumărate tablouri de pictori impresioniști, ceea ce denotă un simț modern al colecției și o mare deschidere de spirit. De exemplu, i-a aparținut faimoasa Impression, soleil levant de Monet, manifest al noului curent. Colecționarul nu s-a rezumat numai la rolul de generos mecena. El a susținut cu aceeași generozitate expozițiile impresioniștilor și a continuat să le colecționeze lucrările.
Georges de Bellio a legat prietenii temeinice cu cei care aveau să devină cei mai mari artiști ai noii școli impresioniste, printre aceștia numărându-se Pissarro, Morisot, Sisley, Renoir. Georges a devenit și medicul dezinteresat al prieteni săi, artiști. Monet a beneficiat de generozitatea boierului român, dar și de tratamentele sale homeopate. Manet nu a fost numai autorul portretului Lisei Câmpineanu (nepoata lui Georges), dar și pacientul său spre sfârșitul vieții.
În final, Georges de Bellio poseda nu mai puțin de 38 de pânze de Monet, 11 de Pissaro, 8 de Renoir și 8 altele de Manet, 4 de Cézanne, alături de opere de maeștri vechi, de stampe și de obiecte de artă. Între acestea, ca o dovadă a preluării modei japonismului se afla și o colecție de 78 netsuke valoroase precum și o colecție (mică) de măști kabuki japoneze, adjudicate în diverse licitații, la debutul vieții sale pariziene. În anul 1958, fiica sa, Victorine (căsătorită Donop de Monchy), a donat Muzeului Marmottan, colecția Baronului de Bellio. În catalogul expoziției „Á l’apogée de l’impressionnisme” care a avut loc, în anul 2007, la Muzeul Marmottan Monet, este publicat inventarul operelor de artă lăsate moștenire de Georges de Bellio, inventar care oglindește valoarea colecției sale și, implicit, spiritul său de connaisseur.[14]
Între timp, nepotul său Alexandru, devenit un fotograf experimentat, a străbătut țara și a imortalizat în mii de clișee pe sticlă, chipuri și locuri pitorești. Chiar dacă, sub influența evidentă a lui Grigorescu, fotografiile lui Alexandru au relevat mai mult pitorescul decât demersul etnografic, ele reprezintă o reală valoare documetară.[15] Întors în țară în jurul anului 1880, după terminarea studiilor de drept, a devenit din ce în ce mai cunoscut ca pasionat numismat și colecționar de antichități, în special de statuete de tanagra, de feronerie feudală românească, ca bibliofil de cărți franceze în ediții foarte rare, precum și ca posesorul unor rarisime piese de porțelanuri franceze și italiene. Ceea ce îl deosebea însă, de ceilalți numismați, era faptul că majoritatea monedelor foarte prețioase din colecție le purta în monturi de aur, ca butoni de manșetă, brelocuri sau ca ace de cravată, și dorea ca și soția sa să poartă astfel de bijuterii. Ca și unchiul său Georges, Alexandru a colecționat tablouri de vechi maeștri, tablouri de pictori impresioniști și lucrări ale prietenilor săi, Andreescu și Grigorescu. Fala colecției o constituiau câteva tablouri semnate de pictori impresioniști francezi: Claude Monet cu Podul de la Argenteuil, Un marfar pe un pod și Un colț din Parcul Monceau cu peluză și arbori înfloriți, plătit cu 50.000 lei; Camille Pissaro cu un peisaj înfățișând o Stradă și Alfred Sisley cu o Poteca la Sevres după-amiază. Dintre tablourile lui Nicolae Grigorescu, se semarca portretul soției colecționarului, Alexandrina (n. Alexandrescu) și cele semnate de Ion Andreescu, Ghiveci cu garoafe, Piață la Buzău, Cosașul, Târg la Buzău, Margine de sat, Drum de țară și Meri înfloriți, ultimele patru intrând în patrimoniul Muzeului Toma Stelian, care apoi, la rândul său, a intrat în cel al Muzeului Național de Artă al României. [16]
Alexandru a moștenit de la o rudă a sa, Barbu Bellu (fost ministru de justiție și senator), moșia din Urlați, căreia i s-a dedicat în integraliatate, preferând-o înaintea tuturor celorlalte proprietăți pe care le poseda. Această pasiune pentru proprietatea de la Urlați a fost dublată de aceea de promotor avant la lettre al stilului național în arhitectură.[17] Bellu a experimentat și a recurs la soluții inedite, transformând o casă veche pe care a demontat-o, transportat-o și reconstruit-o pe domeniul său de la Urlați. Pornind de la modelul inițial, a construit conacul nou, cuhnia, casele pentru păsări și turnul de la intrarea în parc. Acest conac ar fi trebuit să servească drept model pentru pavilionul românesc de la Expoziția Universală din anul 1900. Din păcate după cutremurul din 1940, a fost demolat.[18]
În conacul de la Urlați regăsim un salon oriental cu o rară garnitură de mobilier din lemn de tec de origine chineză, achiziționat la Paris. Deosebită valoare documentară a acestui salon, reconstituit ca atare, ne ajută să deducem gusturile vremii. Alături de opt gravuri japoneze, pe pereți se află atârnate și câteva covoare orientale semnificând tocmai specificul gustului românesc pentru orient, caracterizat nu doar de o largă deschidere ci și de eterogenitate, cu granițe foarte volatile între Orientul Apropiat și Orientul Îndepărtat. Relevanța pentru gustul eclectic al societății românești îl reprezenta și coexistența, în aceeași casă, atât a tradiționalului salon turcesc, denumit îndeobște oriental, laolaltă cu modernul salonaș chinezesc cât și cu perenul salon franțuzesc, atribuit în general camerelor de primire, cu rol de reprezentare, spre deosebire de saloanele orientale care erau destinate uzului privat. În general salonul oriental era destinat bărbaților, în legatură probabil, cu prezența în decorații a armelor și narghilelelor. Salonul chinezesc era folosit mai ales de doamna casei, datorită asocierii cu obiecte decorative delicate, prețioase, la modă. Pentru dormitoare începea să își facă loc în preferințele comanditarilor, mobilierul vienez Biedermeier, dată fiind eleganța, funcționalitatea și trăinicia acestuia. De obicei la intrarea în casă se situa o mai mică sau mai mare galerie de portrete ale strămoșilor ca garanție a respectabilității neamului și ca declarație a statutului național uniformizant. Toate își aflau locul sub acoperișul unuia dintre primele conace care au stat la baza proiectului național de arhitectură. Ceea ce se va întâmpla, păstrând scara și în cazul Palatelor Regale de la Peleș și Cotroceni.
După cum am pomenit deja, în această atmosferă impresionistă gravitau pictori români aflați la studiu în capitala Franței. Dintre aceștia, Nicolae Grigorescu (1838-1907) se situează, după cum vom demonstra, cel mai aproape de trăirea japonismului specific impresioniștilor.
În general, se consideră că opera lui Grigorescu nu a suferit influențe stilistice japonizante decelabile, deși prezența artistului în Franța s-a suprapus cu perioada de maximă efervescență a japonismului. Cu toate acestea, depășind aparențele, Ioana Vlasiu constata, în singurul articol dedicat acestei teme din istoriografia românească, că „acesta a fost după știința mea, singurul pictor român care, urmând exemplul pictorilor impresioniști a strâns obiecte artistice de proveniență japoneză, fiind un admirator constant al acestei arte” [19]. Ca și Jean-François Millet sau Théodore Rousseau acesta a colecționat albume de artă japoneză, având o mare admirație pentru stampele autorilor japonezi de care s-a bucurat mulți ani, cu precădere în perioadele de singuratate petrecute la Câmpina, după cum reiese din spusele contemporanilor. Evocându-l pe Grigorescu, doctorul Constantin Istrati își amintea că: „[…] seara, când nu lucra, el răsfoia numeroase albumuri și publicaţiuni ce avea la îndemână […] cu deosebire japoneze, pentru care avea o adevarată slăbiciune şi le admira cu nesațiu”.[20]
În biblioteca locuinței sale de la Câmpina[21] se găsesc douăzeci de albume dintre care cinci atribuite lui Hokusai și două lui Kunisada, alături de romanul Madamme Chrysanthème a lui Pierre Loti. Probabil că un rol în apropierea de arta niponă l-a jucat și prietenia sa cu colecționarul Louis Broq (posesor al unei importante colecții de artă pe care a donat-o pentru înființarea Muzeului de artă asiatică de la Agen). De altfel în cadrul donației Broq de la Agen cele douăsprezece pânze de Grigorescu sunt considerate de cea mare importanță. Prin alăturarea celor două nume și prin poziționarea unor importante pânze ale pictorului naţional român în aceeași colecție cu valoroase lucrări de artă orientală, Grigorescu este situat în cea mai pură ambianță franceză, impresionistă și ca atare imbibată de japonism.[22]
Mai puțin cunoscut este faptul că Grigorescu a fost și un colecţionar de artă, în muzeu fiind expuse câteva obiecte cumpărate de către pictor din diverse anticariate. Deși mijloacele financiare nu-i permiteau să colecționeze obiecte de artă de valoare, în casa memorială se află, ca mărturie a interesului pictorului pentru cultura niponă, câteva obiecte extrem-orientale.
La parterul casei memoriale de la Câmpina, se regăsesc câteva vase greceşti, tapiserii, precum și diverse obiecte din timpul Războiului de Independenţă: o narghilea incompletă, o casetă de valori, o măsură de cafea, un caftan boieresc, două obiecte de ars smirnă și tămâie, pereche de papuci de dans (un fel de sandale din lemn viu pictate, prevăzute cu o platformă ce seamănă ca două scăunele în miniatură). La etaj se află expuse într-o vitrină o sabie japoneză, o statuetă a lui Budha, un suport de cărţi de vizită, un ceainic japonez, un suport pentru ceşti de ceai, o carte japoneză, o calimară portabilă, o cutie pentru medicamente (inro), un album de stampe și o fotografie cu o japoneză în costum tradițional.
Din articolele vremii avem cunoștință de existența în colecția sa, la un anumit moment (înainte de 1882, când a plecat din nou în Franța) a unui kimono, numit „rochia japoneză” și a unei măști, care nu este exclus să fi provenit din colecția de măști japoneze a lui Georges de Bellio.[23]
După decesul pictorului, în 1907, în casă au continuat să locuiască fiul său, Gheorghe, şi soţia acestuia, una dintre fiicele lui Vlahuţă. Atelierul artistului din casa memorială a fost reconstituit după fotografiile existente. Mobilierul, cât a mai rămas, fusese adus de Grigorescu din atelierul de la Paris. De asemenea, se mai regăsesc şi numeroase obiecte din colecţia lui Nicolae Grigorescu, strânse din călătoriile făcute în străinătate. Multe dintre ele sunt turceşti, cumpărate din marile bazaruri din Constantinopol, pe care pictorul le-a colindat în căutare de obiecte de artă. O tapiserie expusă are o poveste aparte. Grigorescu a cumpărat o jumătate din tapiserie din secolul al XVIII-lea, cusută cu fir de aur și de argint, de la un negustor din Paris, care i-a spus că este tăiată în jumătate şi că nu ştie unde se găseşte cealaltă parte. După nouă ani, Grigorescu a găsit și cealaltă jumătate în Italia, la Roma, întâmplător.
Japonismul lui Grigorescu nu trebuie judecat la nivelul imediat al practicilor artistice, ci este unul implicit, sinonim cu intuiția valorilor modernității. Ioana Vlasiu ridică problema unei noi contextualizări a monocromiei din ultima perioadă de creație a artistului. „Monocromia (ceea ce nu înseamnă neapărat uniformitatea culorii, ci subtila diferenţiere tonală a unei aceleiaşi tente), […] extrema acuitate în diferenţierea unor nuanţe foarte apropiate, a trecerilor treptate de la un ton la altul, stăpânirea magiei culorilor care se topesc una în alta, este și apanajul unei anume picturi japoneze care și-a spus cuvântul, de pildă, în cazul tablourilor monocrome ale lui Whistler. […] Perioada albă a picturii lui Grigorescu este strict contemporană cu triumful lui Whistler și voga simbolismului”.[24]
O altă posibilă urmare a modelului japonez asupra operei lui Grigorescu o reprezintă repetiția unor teme. Cu ocazia expoziției Centenarului pictorului Nicolae Grigorescu, în 1938, Adrian Maniu scria: „Leitmotivele grigoresciene revin necontenit și urcă în desăvârșire, desene făcute pentru el, ca să noteze necontenit mișcări și ritmuri în linii. Gresește cine nu cunoaște această conștiinciozitate, această splendidă reînnoire din fiecare dată, și o poate confunda cu o banală repetire.”[25].
De evidențiat este faptul că, în modelul grigorescian de colecţionism putem găsi influențe ale lui Monet, apărute poate involuntar, izvorâte din asemănările de caracter și din pasiunea profundă pentru arta japoneză. Este ştiut că Grigorescu a fost foarte prezent și integrat în viaţa artistică pariziană din epoca naşterii și eflorescenţei japonismului. Repetatele sale călătorii de studiu și de lucru la Paris au coincis cu epoca marilor expoziţii de artă extrem-orientală. Participarea sa cu lucrări la expoziţiile universale ne lasă să intuim contactul direct al artistului cu mirajul nou descoperitei civilizaţii.”
Extrase din cartea Un secol de colecţionism românesc de artă extrem-orientală: contribuţiile elitelor aristocratice, medicale şi artistice la istoria japonismului românesc, Steluța Boroghină, editura Magic Print, 2023.
[1] Naturalismul transilvănean, ca și cel european, cunoştea o evoluţie rapidă. La Sibiu, se înfiinţa, în 1849, Societatea Ardeleană de Ştiinţele Naturii (Siebenbürghische Verein für Naturwissenschaften zu Hermannstadt) din iniţiativa unor intelectuali saşi, naturalişti, care-şi doreau o organizaţie în care să-şi împărtăşească pasiunea comună pentru natură, să răspândească şi în rândul comunităţii descoperirile lor, să educe tânăra generaţie în spiritul cunoaşterii şi conservării naturii; Sursa: http://www.brukenthalmuseum.ro/naturale/index.html, (accesat în 2014).
[2] În primăvara anului 1890, Societatea Ardeleană pentru Ştiinţe Naturale din Sibiu, a făcut demersuri oficiale pentru construirea unui sediu care să-i adăpostească colecţiile. Situată pe trei nivele, clădirea cuprindea iniţial 16 încăperi (astăzi, în urma recompartimentării, cuprinde mai multe încăperi). Aceasta nu a avut niciodată o altă destinaţie decât aceea pentru care a fost construită: sediu de muzeu. Nu a existat o colecţie iniţială anume, ci o colectare eterogenă de piese de istorie naturală care a premers constituirea sau dobândirea ulterioară a marilor colecţii tematice. Sursa: http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=548, (accesat în 2014).
[3] Arhiva Ştiintifică a C.N.M. „ASTRA” Sibiu – Muzeul de Etnografie Universală „Franz Binder”.
[4] Ion Drăgoescu, Erhard Andree, Colecționarul Andreas Breckner, în „Revista Muzeelor” nr. 1/1972, An XLI, București, pp. 29-30.
[5] Anuarul Societății Ardelene pentru Științele Naturii.
[6] M. Matei, Al. Marinescu, Ilarie Mitrea, 1842-1904, medic, călător și explorator român, Bucureşti, 1980; Al. Marinescu, Un explorator și colecţionar în arhipelagul malaez, dr. Ilarie Mitrea, în vol.: Din tradiţiile medicinii şi ale educaţiei sanitare. Studii şi note, Editura G. Brătescu, Bucureşti, 1978, pp. 367-373.
[7] Alexandru Obreja, Memoria continentelor. Călători români pe meridianele lumii, Iaşi, 1975, pp. 52–56.
[8] Christian Friederich Samuel Hahnemann (1755-1843) – medic, fondatorul modern al homeopatiei, membru fondator al Societății franceze de homeopatie. În anul 1777, la Sibiu, a fost bibliotecarul și medicul personal al Baronului Samuel von Brukenthal.
[9] Detalii menționate de istoricul de artă, Călin Demetrescu, în cuvântarea rostită la inaugurarea muzeului/conacului Bellu de la Urlați, mai 2009.
[10] Eugène Delacroix și Arry Scheffer își aveau atelierele aici, Geroges Sand ținea un salon literar, Gounaud locuia pe rue de La Tour d’Auvergne, iar Viollet Le Duc își construise o casă nu prea departe; marii negustori de tablouri, Bernheim și Durand Ruel țineau galerii în rue Laffitte, celebrul Pere Tanguy vindea culori și unelte de pictură pe rue Clauzel, Georges Petit, cunoscut expert de artă, organiza, în Rue de Seze, vânzările cele mai importante ale epocii.
[11] Remus Niculescu, Georges de Bellio, l’ami des impressionnistes, în „Revue Roumaine d’histoire de l’art”, tom. I, nr. 2, 1964, pp. 209-278.
[12] Bellio i-a făcut cunoștință lui Grigorescu, probabil în acea perioadă, pe când pictorul român era coleg cu Renoir la Beaux-Arts și aderase la grupul plein-air-iștilor de la Barbizon. În jurul anul 1879, Georges l-a cunoscut pe Ion Andreescu, care i-a fost recomandat de nepotul său Alexandru, fervent admirator și colecționar al tablourilor tânărului pictor.
[13] Cu un gust sigur, el și-a adjudect, încă din tinerețe, operele vechilor maeștrii olandezi, precum Dirk van Baburen, Luca della Robbia și operele artiștilor francezi din secolul al XVIII-lea, precum Fragonard, Jean-Baptiste Leprince sau Hubert Robert.
[14] Marianne Delafond, Remus Niculescu, A l’apogée de l’Impressionnisme. La collection Georges de Bellio. Musée Marmottan Monet. Académie des Beaux Arts. Institut de France, Ed. La Bibliothèque des Arts, Lausanne et Musée Martmottan Monet, Paris, 2007. În mai 2003, Muzeul Județean de Artă Prahova a organizat o expoziție cu ocazia aniversării a 175 de ani de la nașterea lui Georges de Bellio, însoțită de catalogul omonim: Ruxandra Ionescu, Alexandru Marinescu, expozițíe și catalog, Restituiri: Georges Bellio (1828-1894), Editura Muzeul Județean de Artă Prahova, 2003.
[15] Petre Costinescu, Documente în alb-negru: Un fotograf de la sfîrşitul veacului trecut. Alexandru Bellu, Editura Sport-Turism, București, 1987.
[16] Petre Oprea, Colecționari de artă Bucureșteni, Editura Meridiane, București, 1976, p. 83.
[17] Carmen Popescu, (Dis)continuităţi. Fragmente de modernitate românească în prima jumătate a secolului al 20-lea, Editura Simetria, București, 2010.
[18] Ștefan Burcuș, O vizită la un amator de artă, în „Arhitectura”, Institutul de arte grafice Carol-Gobl, București, ianuarie-fevruarie 1906.
[19] Ioana Vlasiu, Grigorescu japonizant?, text de conferinţă prezentat la Colocviul „Nicolae Grigorescu și modernitatea”, organizat de Institutul de Istorie a Artei „George Oprescu”, București, mai 2007, publicat în Nicolae Grigorescu și modernitatea, Ioana Vlasiu (coord.), Editura Do-MinoR, București, 2008, pp. 87-99.
[20] Constantin Istrati, Doi Luceferi, în „Calendarul Minervei”, 1908, p. 130.
[21] Actualmente Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu”, aflat în custodia Muzeului Județean de Artă Prahova.
[22] Marie-Dominique Nivière, Le donation Broq au Musée des Beaux-Arts d’Agen, în Nicolae Grigorescu. De l’école de Barbizon à l’impressionnisme. Itineraire d’un paintre roumain, Éditions Somogy, Musée des Beax-Arts d’Agen, 2006;
[23] Virgil Cioflec, Grigorescu, Cultura Națională, București, 1925, p. 29.
[24] Ioana Vlasiu, Grigorescu japonizant?, text de conferinţă prezentat la Colocviul „Nicolae Grigorescu și modernitatea” organizat de Institutul de Istorie a Artei „George Oprescu”, București, mai 2007, publicat în Nicolae Grigorescu și modernitatea, Ioana Vlasiu (coord.), Editura Do-MinoR, București, 2008, pp. 87-99.
[25] Adrian Maniu, Mărturii despre Nicolae Grigorescu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957, p. 18.