Călătorie pe tărâmul dacilor de la Piatra Roşie

Denumirile de sate precum Boşorod, Chitid, Târsa, Luncani, Ursici, Ponorici, Vâlcele sunt legate strâns de istoria noastră, de rădăcinile noastre dace, rădăcini pe care însă arar ni le revendicăm, preferându-le în mod special pe cele romane. Tot în acest areal găsim şi renumitul Platou al Luncanilor, cercetat cu asiduitate de etnologi pentru zestrea sa valoroasă de folclor, ritualuri şi obiceiuri ce s-au perpetuat aici din generaţie în generaţie, străbătând mileniile. Astfel a ajuns până astăzi o parte din spiritualitatea dacilor trăitori cândva pe culmile din jur.

Aici încă se mai păstrează vechile credinţe în puterile magice ale ursului, de aceea copiilor care se nasc debili, li se administrează unsoare de urs pentru a deveni viguroşi şi puternici precum acest animal. De asemenea, dacă copilul este bolnăvicios, i se schimbă numele de botez în Urs, pentru a primi vigoare şi pentru a speria boala prin intermediul acestui nume.

Tot pe filieră dacică, la români, zeităţile destinului se numesc Urse, Ursitoare sau Ursoaice. Ele pot fi ipostaze ale zeului Zalmoxes despre care avem menţiunea clară a lui Porphirios că la naştere Zalmoxes a fost învelit într-o piele de urs: „…numit Zalmoxes, deoarece la naştere i se aruncase deasupra o piele de urs.” (Oltean, Dan, Munţii dacilor, Ed. Dacica, Bucureşti, 2008, p.92)

Aşadar, la naştere aceste ursitoare torc firul destinului şi-i prezic copilului o viaţă mai scurtă sau mai lungă, bucurii şi necazuri. Pentru a le îmbuna, în noaptea de după botez, mesele se lasă încărcate cu bucate şi băutură, să aibă Ursitoarele cu ce se ospăta. Pentru a confirma aceste credinţe, în satul Ursici se mai păstrează obiceiul ca la moartea unui semen, bătrânele satului să împletească un şnur din lână, care este agăţat de crucea mortului. Acest şnur simbolizează firul vieţii. Dacă viaţa omului a fost lungă, firul împletit poate atinge 1,5 m, în alte cazuri, firul este mai scurt.( Oltean, Dan, Munţii dacilor, Ed. Dacica, Bucureşti, 2008, p.91)

Tot aici încă se mai păstrează credinţa în iele (Dânsele, Frumoasele, Zânele, Milostivele, Măiestrele, etc.). Denumirea lor se datorează unui tabu lingvistic. În trecut exista interdicţia rostirii numelor anumitor divinităţi, crezându-se că acest lucru ar aduce nenorociri. De aceea, pentru a numi aceste zeităţi la care ne referim, aceste duhuri ale pădurii, s-a folosit în trecut un pronume: ele. De aici s-a ajuns la denumirea de astăzi, de iele.

Despre iele se crede că sunt făpturi de o frumuseţe angelică ce colindă pădurile, dansează şi cântă în poieni, luminişuri de pădure, adastă la izvoare. Cine le aude sau le vede, cine le nesocoteşte puterile, cine le este împotrivă, rămâne mut sau „pocit” (beteag) pentru întreaga viaţă.

S-ar mai putea vorbi despre stâlpii funerari de aici care au pasărea-suflet plasată în vârf, precum şi desene cu simboluri solare, sau despre alăptatul copiilor prin „gură de lup” pentru a fi puternici şi neînfricaţi ca aceştia şi despre multe alte credinţe şi obiceiuri care ne duc toate cu mii de ani în urmă la un fond de credinţe şi practici magice de origine dacă.

Iată-mă aşadar păşind în acest ţinut cu clare coordonate istorice, într-o zi însorită de primăvară, încercând să-mi descopăr rădăcinile. De acestă dată îmi doream să ajung la cetatea dacică de la Piatra Roşie, provocată fiind de impresionanta carte a lui Dan Oltean, Munţii dacilor. Cu cartea în mână, urmăm instrucţiunile autorului. Urcăm pentru moment pe Valea Boşorodului, trecem de satul Luncani şi ajungem la un pod. Aici apar pentru prima dar şi pentru ultima dată –cum aveam să constat- două indicatoare: înainte pe Valea Boşorodului spre Cioclovina, în stânga, pe Valea Alunului, spre Piatra Roşie. Noi o pornim cu mult entuziasm pe Valea Alunului. După vreo 10 km parcurşi întâlnim o femeie care ne spune că aşa cum mergem noi, vom ajunge la Grădişte şi nicidecum la Piatra Roşie. Facem aşadar cale-întoarsă vreo 4 -5 km. Între timp, dinspre Grădişte se adună şi se bulucesc în urma noastră nori vineţii. Sub ameninţarea tunetelor şi a ploii iminente, ajungem iar la casele din Alunu. Ne adăpostim tocmai la timp sub acoperişul unui foişor ridicat lângă un izvor, în timp ce o parte din grup intră în magazinul din apropiere pentru a cere informaţii. Cerul parcă se despică deasupra noastră în urma unor trăsnete apocaliptice, lăsând să curgă şuvoaie grele de apă. Curând pârâiaşe harnice coboară în lungul drumului, iar valea dă în clocot, zbuciumându-şi cătrănită undele mocirloase. Rafalele de ploaie purtate de vânt pătrund oblic până în foişor. Doar pelerinele luate în grabă reuşesc să ne apere de stropii reci şi oţeloşi. La căţiva metri mai jos, un bursuc sare din pădure în drum, coboară apoi în albia văii pe care o traversează dintr-un salt, pierzându-se poi printre tufişuri şi perdele de ploaie.

Suntem nerăbdători ca ploaia să înceteze, pentru că de la magazin, informaţiile primite erau extrem de favorabile. În imediata noastră apropiere se face o cărăruie care se pare că ne-ar scoate până la cetate în vreo 20 de minute. Pe Valea Boşorodului ne-ar lua mult mai mult timp.

Pornim iar la drum. Curând, peste vale, zărim răsturnat un stâlp de beton. Pe aici trebuie să trecem. Într-adevăr, dincolo de râu apare o cărare ce urcă pieptiş spre culmea dealului. Urcăm şi noi cu spor printre ultimii stropi răzleţi de ploaie. Şiroaie repezi încă se scurg de pe dealuri. Pădurea îşi scutură peste noi stropii grei de apă rămaşi aninaţi în frunziş, după ploaia recentă. Cărarea urcă, urcă la deal destul de susţinut şi se opreşte în cele din urmă la marginea pădurii într-o culme, în faţa unei porţi din rigle verticale. Ezităm, apoi ocolim prin dreapta pe lângă gardul ce pare să protejeze întreaga culme. Ajungem la liman de unde admirăm salba de gospodării prospere aninate în buza dealurilor, în poala pădurii. Suntem însă tot mai nedumeriţi: Unde este totuşi cetatea? Îşi dă fiecare cu presupusul. Eu bâjbâi printre tufele de mesteceni din jur şi am o revelation… Cetatea este la doi paşi de noi, ascunsă bine de ochii profanilor. Sub bolta de verdeaţă a pădurii stau cuminţi două pancarte cu schiţa cetăţii şi o scurtă informare asupra ei. Dăm năvala pe drumeagul spre cetate mai ceva ca nişte cotropitori.

Cărarea pătrunde iar în pădure, de unde se zăresc pereţii de piatră roşie ai mamelonului ce străjuie culmea dealului. Pe acest mamelon şi-a construit Burebista cetatea de la Piatra Roşie. Ea este atipică faţă de toate celelalte cetăţi din munţi. Cetăţile de la Cugir, Cucuiş, Căpâlna, Costeşti, Blidaru au fost construite pentru a apăra intrarea pe văi. Cea de la Piatra Roşie este situată în capătul văii. Probabil că lui Burebista i-a plăcut mult locul, dorind să arate prin ridicarea acestei cetăţi bogăţia, măreţia şi invincibilitatea poporului dac. Ea apărea în acele vremuri ca un veritabil cuib de vulturi, ca o cetate inexpugnabilă.

Pentru construirea acestei cetăţi, Burebista a adus de la Măgura Călanului un volum de piatră cioplită de aproximativ 964 mc. Piatra a fost utilizată la construcţia zidurilor care înconjurau platoul din vârful mamelonului stâncos, având dimensiunile de 102 m lungime şi 45 m lăţime. Tot atunci au fost construite şi cele 5 turnuri (9 după alţi cercetători), monumentala scară de acces în cetate şi drumul pavat cu lespezi de piatră.

Iniţial cetăţile construite de Burebista aveau rolul de a apăra capitala de atacurile triburilor rivale sau de atacurile celţilor. Acestor atacuri cetăţile le-au făcut faţă cu succes. De-abia mai târziu în vremea lui Decebal, s-a conturat ameninţarea romană. De aceea Decebal a încercat să întărească aceste cetăţi. La Piatra Roşie a construit o a doua incintă cu ziduri din piatră locală. Tot pentru a întări apărarea în zonă a construit barajul de la Ponorici, la o distanţă de 3 km de Piatra Roşie.

Probabil că la Piatra Roşie, unde existau turnuri locuinţă, era cantonat corpul de armată şi conducătorii militari, poate şi un preot, care aveau în supraveghere şi pază barajul de la Ponorici.

Înaintăm pieptiş prin pădurea întunecoasă. Solul cărămiziu cu reflexe sângerii pare a fi îmbibat cu sângele strămoşilor daci, morţi cândva în lupta pentru apărarea cetăţii şi a acestei bucăţi de pământ din trupul ţării. Verdele crud, fosforescent deasupra capetelor noastre, se află în contrast strident cu roşieticul solului, potenţându-şi reciproc tonalităţile. Păşim sfielnici, parcă pe dâre de sânge. Aburi calzi, dezlânaţi se târâie fantomatici printre trunchiurile fagilor bătrâni. Par spiritele dacilor nemângâiaţi de soarta ţării, bântuind locurile dragi, părăsite cândva demult în timpul dramaticelor lupte cu atacatorii.

Am trecut de zidul ridicat de viteazul Decebal. Acest zid apare pe alocuri din covorul de frunze moarte, asemănător unei coloane vertebrale ce ar fi aparţinut unui animal preistoric. Îţi trebuie un ochi format pentru a observa aceste urme de zid. Ca nişte piese de domino, apar apoi dalele răvăşite ale fostului drum ce intra în cetate. Intrarea în cetate pe monumentala sa scară din care astăzi nu se mai văd decât blocurile de piatră prăvălită, îmi creează emoţii vii. Câtă măreţie trebuie să fi avut această cetate cândva? Parcă aud în jur zăngănit de arme şi ordine aspre de luptă. Bătălii crâncene se dau pe scările impozante care urcă spre masiva uşă din lemn ţintuit ce blochează intrarea în cetate… Totul este o părere. Doar vântul suspină prin frunzişul pădurii.

Odată cu intrarea în cetate ies din pădure în lumina zvăpăiată a soarelui. Umbrele trecutului dispar una câte una, lăsându-mă în faţa realităţii crude: un mamelon de pământ năpădit de buruieni, ce a fost răscolit pe alocuri pentru unele cercetări sumare, este tot ceea ce se vede din fosta cetate. Latura vestică a zidului cetăţii apare uşor evidenţiată din masa de pământ roşietic şi rădăcini care o acoperă. Înainte de intrarea în cetate drumul se bifurcă spre dreapta, oprindu-se pe vatra unei foste locuinţe ce fusese construită pe marginea platoului, în afara zidurilor cetăţii.

Aici, în această clădire care avusese două încăperi, probabil cu rol important în desfăşurarea ritualurilor zamolxiene din vremea aceea, s-a descoperit în perioada săpăturilor efectuate în anul 1949 de către Constantin Daicoviciu, o piesă rotundă din fier forjat, de forma unui scut cu diametrul de aproximativ 40 cm, care avea reprezentat în mijloc un bour. Piesa a fost considerată unicat la vremea respectivă. Însă, în anul 2002, la câţiva metri mai jos de zidul dieser locuinţe, braconierii au scos dintr-o groapă în jur de 6-8 piese de acest fel, piese care evident au ajuns în colecţii particulare din străinătate. În prezent, statul român a recuperat câteva dintre aceste scuturi.

Scuturile respective, au fost considerate iniţial scuturi de paradă. După studierea celor recuperate de către statul român s-a ajuns pentru moment la concluzia că acestea au fost expuse într-un edificiu în care se desfăşurau ritualuri religioase, având fiecare dintre ele o anumită semnificaţie, în funcţie de imaginea care era reprezentată pe scut. Astfel, scuturile care sunt cunoscute în prezent, au în centrul lor, realizate în relief, într-o manieră realistă, deosebită din punct de vedere artistic, diverse animale: bourul, simbol al forţei, al fertilităţii şi vitalităţii, leul, simbol al regalităţii şi al puterii dominatoare, cerbul, simbol al soarelui, al vegetaţiei, al rotirii anotimpurilor, şi grifonul, simbol al marilor taine spirituale dar şi al valorilor materiale (cunoaşterea, aurul). Toate aceste animale, aşa cum aminteam, se pare că au fost alese pentru funcţiile simbolice şi apotropaice pe care le aveau pentru comunităţile de atunci.

Piesele descoperite aici, la Piatra Roşie, sunt unele dintre cele mai importante descoperiri din ultima jumătate de veac, spun specialiştii, fiind esenţiale pentru înţelegerea religiei şi artei acelor vremuri. Două dintre aceste scuturi se pot admira la Muzeul de Istorie din Cluj, două la Bucureşti, iar două erau în curs de recuperare (în anul 2012).

Deşi înscrisă în Patrimoniul UNESCO, măreaţa cetate de la Piatra Roşie zace sub bălării şi sub povara miilor de ani, uitată şi părăsită. Nimic, nici un semn că şi-ar putea recăpăta măcar ceva din fala de altădată. Nici măcar un indicator sau o săgeată care să-i semnaleze prezenţa, exceptând cele de la intrare, bine ascunse şi ele de frunzişul pădurii.

Sunt asaltată de sentimente contradictorii: de admiraţie pentru înaintaşi, de dezgust pentru noi, cei de astăzi. O curiozitate fără margini mă macină. Ştim atât de puţine lucruri despre daci… Aerul din jur pare electrizat de prezenţe nedefinite. Pietrele sure îmi ard tălpile cu încărcătura a mii de ani de istorie. Alte mormane de piatră prăvălită haotic din zidurile cetăţii, din fostele turnuri de pază, îmi ard privirile şi inima…Chiar nu se mai poate face nimic?

Coborâm buimaci la vale. Ieşim din pădurea care îmbracă în haină de borangic verde pintenul pietros pe care a fost ridicată cetatea, pinten ce ţâşneşte din culmea domoală a dealului. Pe culme, învăluită de lumina sidefată a unui soare inviorat de rafalele recente de ploaie, am o revelaţie: dacii erau aici, la doi paşi de noi. Trecuseră nemuritori precum se credeau, prin mileniile de zbuciumată istorie. Tari ca piatra, agăţaţi de munţi, păduri şi păşuni, nici o urgie, nici o viforniţă nu i-a putut clinti. Sunt aici dintotdeauna. Pe culmile şerpuite ale dealurilor, gospodării prospere cu case în patru ape, acareturi duium, ocoale pentru vite, livezi cu pomi se înşiruie una după cealaltă, învecinându-se cu poala pădurilor din jur. În minte îmi răsar instantaneu versurile poetului: „Şi câtă vreme curs-a/ Parcă n-a trecut…” Mi-i închipui la fel pe dacii de acum 2000 de ani, aşezaţi pe dealurile pe care le-au transformat prin hărnicie şi pricepere în adevărate grădini „suspendate”. Vegheau la poarta cetăţii şi la nevoie schimbau coarnele plugului cu arcul sau sica, temuta sabie dacă. Cu mii de ani în urmă aici s-a dezoltat o civilizaţie a muntelui, unică în felul ei. Dacii, erau pricepuţi agricultori, destoinici în prelucrarea metalelor, cunoscători ai mersului astrelor, cu înclinaţii spre asceză şi cele religioase, contemplativi, dar mai ales viteji şi neînfricaţi.

Doi cuci se caută prin livada ocolită de pădure, strigându-se cu disperare. Coborâm la vale vertiginos, pe cărarea clisoasă. Soarele îşi prefiră razele prin frunzişul pădurii, tăind întunecimea în felii de lumină aurie. În aceste raze dansează aburii moi ce se înalţă din pământul jilav şi cald, ca nişte iele ale pădurii încinse în hora lor magică, nevăzută de ochii muritorilor. Sau poate că sunt spiritele dacilor ce încă mai păzesc cetatea. Nu au părăsit-o nici în moarte.

Marcată de această atmosferă cu accente magic-halucinante, îmi amintesc de celelalte călătorii la cetăţile dacice (Blidaru, Costeşti, Sarmizegetusa Regia) pe care, fără să intenţionez, le-am făcut mereu în aceeaşi perioadă a anului. De fiecare dată aceste călătorii au fost marcate de ploi calde, vegetaţie luxuriantă, explozii florale, parfumuri variate ce pluteau în atmosferă. Să fie oare toate acestea strâns legate de profilul etno-spiritual al strămoşilor ? Pentru mine au devenit o punte de legătură între trecut şi prezent. Marcaţi de atmosfera descrisă dar şi de zbuciumul istoriei noastre, istorie ce nu se lasă recuperată sau pe care nu ne dorim să o recuperăm, ne reîntoarcem visători spre casă. O parte din mine pare să fi rămas însă printre ruinele cetăţii dacice…