Citind ziarul de limbă ucraineană „Освіта Буковини” („Învăţământul Bucovinei”) №5, 27.08.2014, dau cu ochii de un titlu „Географічні назви Чернівецької області в минулому і нині. Топоніми” („Denumiri geografice în regiunea Cernăuţi din trecut şi prezent. Toponime”). Am fost cuprins de o bucurie nespusă, crezând că oamenii încep să se intereseze cu adevărat şi de trecutul ţinutului nostru. Dar, citind şi recitind cele expuse, am rămas uimit de cele înţelese. Nu-l învinuiesc pe autor, din care motiv nici nu-i amintesc numele, că poate n-a avut la dispoziţie unele date mai precise. Însă prea mare-i străduinţa de a arăta totul numai şi numai pe placul şi cerinţele unor politicieni. De aceea cred că aşa ceva nu-i face mare onoare.
Aşadar, să le luăm toate pe rând. Ni se explică că numele (toponimic) „Cernăuţi” provine de la toponimele vechi ucrainene: черповици, чернови, Черновськоє. Adică e toponimic ucrainean şi punctum. Autorul nu vrea să ştie care era limba scrisă şi de cancelarie în Moldova la începutul mileniului II? Dacă Cernăuţiul e oraş vechi ucrainean, atunci cu ce drept Alexandru cel Bun (1400-1432) îl declară târg moldovenesc (1408)? Se ştie că în graiul localnicilor se observă un mare amestec de cuvinte ale tuturor etniilor conlocuitoare. Dar să strigăm în gura mare că cutare sau cutare toponim, hidronim sau patronim aparţine numai şi numai unei etnii, e prea de tot.
În Voskresenskaia Letopisi se pomeneşte oraşul Cern-Askyi, care poate fi chiar Cernăuţiul de azi. Acest apelativ e mai aproape de graiul cumanilor, care au stăpânit pe aceste locuri până prin anii 1241. Din timpurile cumanilor ne-au rămas multe toponime: Carapciu, Caransebeş, Caradag, Caraiman ş.a. Chiar pământurile dintre Nistru şi Dunăre sub stăpânirea cumanilor s-au numit Caracumania. Însuşi autorul aminteşte de familia Ciornâh (Duşa, Criste şi Fete), care a primit o bucată de pământ lângă Prut pentru anumite merite (!).
Cu timpul şi, mai ales, sub influenţa bisericii, apelativul „cara” trece la cel slavon „cern, ceornâi, cerna. Aceste procese sunt pe larg şi documentar explicate de publicistul Gheorghe Gorda în lucrarea sa „Sfânt e numele tău Voloca”. În articolul citat mai sus ni se explică şi provenienţa toponimului „Bucovina”, afirmându-se că el provine anume de la cuvântul ucrainean „buc”. Intenţionat trecând peste cuvântul „Buche” ce în germană e tot „fag”, autorul se opreşte mai amănunţit la perioada de când ţinutul nostru poartă acest toponim, accentuând că anume din 1392. Prin aceasta vrând să demonstreze că Bucovina e „Bucovină” de când moşu-roşu. Însă nu şi-a dat seama, că lumea ştie ce ştie şi iată ce anume:
- Primii care au încercat să descrie ţinutul nostru au fost profesorii universitari R.E Kaindl, E. Fischer, O Masan (din Cernăuţi) ş.a.
Kaindl găseşte în arhiva din Viena un document emis de domnitorul Moldovei Roman I Muşat (1359-1365 la 30.03.1392, unde se spunea despre „trei sate de pe Siret, care se întindeau până la bucovina de pe deal”. Kaindl redă cuvântul „bucovina” cu literă mare, ca toate substantivele în germană. De aici şi toată eroarea cu toponimul „Bucovina”.
La români foarte multe locuri îşi au toponimul de la arborii dominanţi: Ulm, Brazi, Rachita, Cireş, Corceşti, Arini ş.a. Aşa şi cu „Fagul”- făget, pădurice de fag (în slavonă bucoave, bucovine, bucov, ş.a,).
- Cronicarul Miron Costin ne spune despre existenţa unor „bucovine” pe lângă Cernăuţi, Roman şi Fălciu.
- În 1609, Radu cel Mare, domnul Munteniei, emite o donaţie, în care apare numele localităţii Bucovăţ.
- În scriptele lui Rumeanţev (până la ocuparea ţinutului nostru de către austrieci) nu se aminteşte despre toponimul „Bucovina” ca ţară fizico-geografică.
- Nici în tratativele dintre Turcia şi Austria din 1774 nu se pomeneşte de toponimul „Bucovina”.
- Chiar şi după ocuparea ţinutului, un timp am fiinţat cu toponimele vechi „Nordul Moldovei” „Ţara de Sus” şi „Ţinutul Suceava”.
La toponimul „Bucovina” s-a trecut pe timpul austriecilor cu scop politic – de a rupe această parte de ţară de la Moldova şi prin această denumire să se uite de adevărata ei apartenenţă. Cu acelaşi scop încep să apară pe teritoriul nostru şi patronime slavizate: fiul dogarului devine – Doganiuc, al popii – Popadiuc, al lui Simion – Simionovici, al lui Lupu – Lupuleac, al lui Petru – Petrovici etc.
Ţinând cont de mulţimea de apelative „bucovine” de pe teritoriul nostru şi fiind folosite în egală măsură atât de români cât şi de ucraineni, încerc să spun, că toponimul „Bucovina” mai degrabă poate să provină de la apelativele: bucove (fageţi), bucovine, bucoveţe, decât de la simplul nume „buc” (fag), adică Bucovina – ţara bucovinelor!
Şi noi, românii, ne mândrim cu acest apelativ, el ni-i mai aproape sufletului nostru, poate mai mult decât altora, dar nu facem politică din el.
În continuare autorul încearcă să ne dovedească că în denumirile geografice din Bucovina predomină rădăcina „zgar” ce înseamnă pădure arsă. De aici şi toponimele: zgarâ, zgarişce, pogoreni, pogorileţ, ş.a. În aşa mod explică toponimul „Гарячий Урбан” şi nu Horecea Urbană (suburbie a Cernăuţiului), întocmai ca Movilă cu moghilă.
(Apelativul „Horecea” ar putea să aibă aceeaşi origine ca şi „hora”. Cuvântul „horă” înseamnă: roată, în jur, cerc. Aşa şi horecea – din jurul urbei.
Marea culegătoare de folclor bucovinean Elena Niculiţă Voronca în culegerea „Datinele” explică cuvântul horaiţe (pl) ca nişte câmpuri cu semănături (p..272). La noi şi azi poţi auzi cuvântul „haraiţ” cu sensul de ceva tare mare, întins, larg. Aşa că apelativul horecea poate proveni de la expresia cu sens de împrejurimi, ogoare lângă urbe şi nu „ardere”).
Ni se mai explică că „луг” (luncă) se poate înţelege nu numai ca teritoriul inundabil, dar şi ca loc, apărut în urma distrugerii vegetaţiei lemnoase prin ardere.
La noi lunca (луг) este luncă, iar teritoriul apărut în consecinţa arderii e „Runc” din latină – runcus.
Pentru a ne convinge mai „temeinic”, cum că pe aceste locuri au huzurit slavii de când Papură Vodă, ni se spune scurt şi tare că în ţinut 90% din toponime sunt de provenienţă slavă. Dar se referă numai la prezent, însă unde-i trecutul ţinutului? De ce se arată numai toponimele de origine slavă? Unde sunt cele romanice, care mai figurează încă aproape în toate satele ucrainizate (Măgura, Fundoaea, Arşiţa, Slatina, (râu), Petros, Voloca, Runc, Moş, Ursoaia ş.a.)?. Dacă am lua în considerare toponimia Bucovinei din timpul sovieticilor, atunci cele slavone ar forma nu 90%, ci 120%. Şi mai spune că unele chiar dacă au suferit unele schimbări, acestea-s din cauza nenumăratelor năvăliri, printre care şi cele valahe (ar fi o mare descoperire, dacă falsificatorii ne-ar mai spune: anume când şi peste cine?).
Din cele citite mai apare o întrebare: cum îndrăznesc domnitorii Moldovei Alexandru cel Bun (1400 – 1432), Petru Rareş (1537) ş.a. să dăruiască pământuri şi sate întregi pe aceste locuri? Şi o altă întrebare: până când vom fi dispreţuiţi în fel şi chip? Iată că ne tragem dintr-un neam năvălitor! Adică – o hoardă valahă!
Pe cine am strâmtorat noi cu existenţa noastră? Ale cui case şi averi am luat? Ale cui posturi le-am ocupat?
Mereu se aruncă pietre la adresa noastră, aşa tam-nisam. Gazeta „Ceas” nr. 30 a.c., cu ocazia aşa-numitelor proteste din Voloca (contra mobilizării forţate la operaţiunile militare din estul Ucrainei) tot veninul îl aruncă asupra românilor şi bisericilor româneşti, învinuindu-i de câte-n lună şi-n stele.
E timpul ca domnii, care se arată mai catolici decât Papa de la Roma, să ştie că noi nu ne-am cerut în Patriarhia moscovită. Nu! Credincioşii noştri se închină celui de Sus şi nu patriarhiei. Noi nu suntem vânzători de ţară. Încă nimeni n-a dovedit că măcar un român luptă de partea separatiştilor, pe când în armata ucraineană avem reprezentanţi absolut din toate localităţile româneşti. De ce nu recunoaşteţi aceasta?
Numai din localitatea mea în Estul Ucrainei luptă 8 ostaşi, avem de acuma şi 3 invalizi de război. Satul a donat pentru luptătorii ucraineni mai mult de 50 mii grn. Iar cetăţeanul Cozaciuc Petru al lui Ilie singur a donat 16.000 grn. Doi cetăţeni îşi fac pregătirea militară în Cernăuţi.
Bucovina de secole este un ţinut multinaţional. Viaţa şi relaţiile interetnice din ţinut pot servi întregii ţări ca model de prosperitate a tuturor etniilor din ţară. Întrând în Europa, vom fi obligaţi să ne conducem după anumite legi şi orânduiri europene referitoare şi la minorităţi. Cred că numai atunci vecinul va deveni – vecin, legea – lege şi vorba – vorbă.
Celor ce se străduiesc din răsputeri să-i modeleze pe toţi după chipul şi asemănarea lor, le recomand să studieze concepţiile umaniste ale sociologului Petro Tomaşciuc (1882 – 1940).
Iată una: „Convingerea prin pumn trebuie să dispară, fiecărui om (etnie) să i se acorde locul sub soare prin dezvoltarea spirituală şi fiziologică a fiecărei naţii. Fiecare popor trebuie să fie ajutat să devină popor”( p.354).
Adevărul va deveni Adevăr numai atunci, când adevărul va fi despărţit de politică, iar politica – de numărul tancurilor.
Dar cât timp ne vom conduce după strategia lui Bismark, expusă în faţa generalilor săi: „Voi cuceriţi-mi teritorii, iar eu voi găsi persoane care vor dovedi că ele au aparţinut nouă de secole”, atât timp politicienii vor trage cărbunii fiecare la oala lui.
- S. Cu câtă durere în suflet politologul Igor Burkut descrie înjosirea şi dispreţuirea ucrainenilor din timpul Rusiei ţariste şi uniunii sovietice! Atunci de ce ne priviţi ca pe nişte fiinţe fără suflet? De ce suntem consideraţi ca aborigenii din Australia? De ce, de la un timp, mergem spre dispariţie? Iată câteva date statistice:
a.1910 – etnia română e majoritară în Bucovina;
- 1918 – ucraineni 38%, români – 32% ;
a.2012 – etnia ucraineană e majoritară, români – 19,7%.
Şcoli cu predarea în limba română:
a.1944 – 121 şcoli;
în prezent – 66 şcoli.
Acelaşi proces are loc şi cu denumirile toponimice.
Dar până când?
Prin aceste cuvinte nu încerc să descopăr „nu ştiu ce”. Nu! Dar dacă trăim într-o ţară creştină, de ce nu se respectă cea mai dumnezeiască poruncă – „Iubeşte pe aproapele tău ca şi pe tine însuţi!”? Vrajba şi suspiciunea naşte ură, iar ura – prăpăd.
Şi mai încerc să demonstrez unora că noi nu suntem căzuţi din lună şi nici aduşi de valurile migratoare. Aici ne-a găsit chiar Hristos. Ca să vă convingeţi, studiaţi orice hartă biblică, nu mai spun de Herodot sau Ptolomeu.
Teodor NICOLAEVICI,
profesor de geografie şi istorie (pensionar), satul Suceveni, raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi, Ucraina