De nenumărate ori am trecut cu șevaletul pe umăr pe lângă silueta misterioasă a căpiței, căutând mereu și mereu altceva, altundeva…Deseori am trecut pe lângă ființa ei tăcută, ca pe lângă bătrâna îmbrobodită de pe ulița satului, ca pe lângă casa părăsită, cu ușa smulsă din țâțâni și cu ferestre sparte.

Nu, căpița nu este o biată claie de fân; așezată puțin câte puțin pe spinarea rotundă a dealului, ori în palma întinsă și netedă a câmpiei, căpița este clopot de fân cosit, cu sunet stins, ocrotind răcoarea dimineții  în  amiezi toride, este căciulă călduroasă pentru aduceri aminte în nopți geroase.

Azi, în lumina udă a dimineții, arhitectura ei umilă, părându-mi de departe bisericuța de la marginea satului, m-a oprit o clipă din drum, găzduindu-mă la umbra ei răcoroasă ca pe un plenipotențiar fără de trebuința scrisorilor de acreditare.

Martorul acestei întrevederi a fost, de bună seamă, șevaletul.

Căpița, cupolă de fân cosit, cu prepeleac în vârf în loc de cruce, turlă fără biserică, catedrală fără vitralii.

ʺÎnsemnări din Calendarul Afectiv ʺ