Cartea etnografului

Maria Ciocanu (n. 1946, satul Boldurești, raionul Nisporeni) este o româncă dedicată din 1972 folclorului, autoare a peste patruzeci de studii etnografice și muzeografice, între care se numără catalogul Ștergare moldovenești (sf. sec. XIX – înc. sec. XX). Colecțiile muzeului, apărut în 2003, la Editura Lyceum. Munca ei neobosită a fost recunoscută prin titlul „Om Emerit“ în 2003.

În condiții de lux (472 de pagini format 16,5 x 24 cm, hîrtie velină specială, ornamentată cu bordură sus-jos de circa un centimetru, în cuprinsul și la sfîrșitul volumului cartonat aflîndu-se circa cincizeci și cinci pagini color), am avut privilegiul să primesc spre lectură unul dintre cele 500 de exemplare apărute grație contribuției Ministerului Educației, Culturii și Cercetării[1].

Dr. Dorina Onica, în Prefață, menționează că studiile incluse au apărut pe parcursul unei vieți dedicate etnografiei și muzeografiei basarabene dar, din fericire, prin tematică, prin elementele critice și analitice, generatoare de idei, viziune și soluții, lucrarea se înscrie principalelor tendințe de cercetare în etnologia și muzeografia românească (cf. p. 7).

Meritele impresionantului demers publicistic sînt multiple: evidențierea valorii patrimoniale a colecțiilor Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău – inclusiv a unei bogate colecții de mărțișoare –; documentarea prin cercetări pe teren asupra gospodăriilor tradiționale (tehnicile de construire a locuințelor și a anexelor, sistemele de iluminat și de încălzit, mobilierul, decorarea etc.); înfățișarea credințelor și a imaginarului arhaic (reprezentări mitice, ocupații specifice, locuri sacre etc.), descrierea și interpretarea, în urma examinării profesioniste, pe baza unor chestionare, a portului popular, a obiceiurilor conexe țesutului și torsului, a datinilor familiale creștine (colindele, nunțile, înmormîntările etc.) și arhaice (practici apotropaice, gestică ritualică, descîntecele, vrăjile, metode de prognoză a vremii etc.), îndeosebi a acelora din ciclul sărbătorilor de iarnă și pascale; alcătuirea unei schițe monografice a satului natal, Boldurești. Adaug la acestea valoarea didactică excepțională a publicării celor aproape cinci sute optzeci de întrebări (cf. pp. 448-472) și inserarea listei informatorilor, care conferă autenticitate și calitate întregului.

Desprind din textul datorat dr. Andrei Prohin, secretar științific în cadrul Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău, o remarcă pertinentă cu bătaie lungă, îndeosebi la adresa tineretului zilelor noastre: Dincolo de valoarea științifică a prezentului volum, desprindem din el și o adevărată lecție morală. Întreaga activitate a autoarei, reflectată în paginile cărții, e un model de responsabilitate și profesionalism în asumarea îndatoririlor de serviciu, precum și devotament față de muzeu vreme de aproape jumătate de secol. Oare cîți dintre tinerii absolvenți de azi ar accepta să-i urmeze calea? Acum sînt în vogă mai curînd job-urile part-time, statutul de freelancer, proiectele de scurtă durată, companiile IT, ONG-urile militînd pentru democrație etc. Perspectiva angajării într-o instituție bugetară din domeniul culturii, cu un program zilnic de opt ore, e prea puțin atrăgătoare… (Cf. p. 15).

Capitolele cărții se intitulează: Colecții muzeale din patrimoniul MNEIN, Obiceiuri și tradiții privind habitatul rural, Portul popular – meșteșug și artă, Obiceiuri și sărbători de familie, Obiceiuri și sărbători calendaristice, În lumea imaginarului, Boldurești. Repere etnografice, Material de teren. Mărturii și descrieri, Anexe. Ca modalități suplimentare moderne de acces la cartea Mariei Ciocanu trebuie să menționez: Summary (pp. 5-6), Introduction (pp. 19-21) și traducerea în rusește a capitolului Obiceiuri și sărbători de familie (pp. 221-234 și 248-265).

Interesul cititorului specializat poate fi satisfăcut prin varietatea perspectivelor de abordare a materialului folcloric; de pildă, lingvistul și-ar putea nota: Cel mai frecvent întîlnite expresii privitoare la termenul de casă sînt: a-și căta loc de casă, a-și găsi loc de casă, a primi loc de casă, a moșteni casa, a vinde casa, a-și cumpăra casă, a construi, a face, a ridica casă [sic], a adăuga, a strica, a muta. Omul ține sau trage la casa lui, dar și se duce de-acasă, o leapădă, o părăsește, n-o îngrijește. Casa se hâiește, se dărăpănează, se pornește (alunecări de teren), se ponorăște, se înnoiește, se învechește, se sfințește. Casa este bună, frumoasă, înaltă, luminoasă, hardughie (mare), dar și mititică, bojdeucă, nicușoară, colibă. La casa omului sînt griji, bucurii, nevoi, noroc, scârbă, prădăciuni, furturi, pojar, cumetrii, nunți, înmormîntări etc. Cuvîntul gospodărie generalizează: [?] noroc și adaos în gospodărie, a-și face gospodărie bună, nu-i merge în gospodărie, merge gospodăria ca pe apă, se duce gospodăria de rîpă. (Cf. p. 132). Sau: Materialele și tehnica de construcție a caselor vechi au condiționat denumirea casei: casă de amânări (Măcărești, Frăsinești), de amânari (Boldurești), din furci (Costuleni, Valea Mare), din nuiele (în toate satele cercetate), din lut de turnat cu scîndura (Bărboieni), din chirpici (pretutindeni), din lampaci (s. Valea Mare), din cărămidă, cotileț [?] (Cf. p. 133). Folcloristul găsește: Țese Iana, dichisește / Și de nuntă se gătește. / Țese Iana, țese / in și cu mătase, / Lui Soare cămașă / Fir / Cu ibrișin, / Lui soare zăbun. (Cf. Pamfile Tudor, Sărbătorile la români, București, 2005, citat la p. 205) sau: Scoală, maică, te gătește, / Cu cotul, cu foarfeca, / Să-mi croiești dulămica / Să-mi croiești o dulămiță / Verde ca frunza de viță, / Că la vară-i răzmeriță, / Să-mi croiești un comănaș / Verde ca funza de fag (Cf. Curbet Vladimir, Tot cu cîntul mă mîngîi, Chișinău, 1984, citat la p. 205) ori: Frunză verde zmeuriță / În deal într-o grădiniță / Creștau două garofițe, / Garofițele creșteu /  Mama scumpă le îngrijeu. / Da-ntr-o zî pe însărat / Treși Vasile pin sat / Ș-o văzut în grădiniță / Cei mai mare garofiță, / Garofița mîndră floare, / Oci (ochi) albaștri de cicoare, / Ș-o luat inima-n mînă / Ș-o zmuls-o din rădăcină / Ș-o adus-o s-o sădească / Aiși în grădina noastră, / În bătaia vîntului, / La cîntatul cucului. / Hai poftim întrați în casă / Și vom așeza la masă. / Vom trăi frumos și gine (bine) / Ca să nu ne știe nime. (Cf. p. 411)  etc. Desigur, cele mai multe pagini îi vizează pe specialiștii muzeografi și etnologi, așa cum se poate cu ușurință observa din prezentări precum: În popor se spune că[,] dacă un părinte avea mai multe fete, una din[tre] ele urîtă, atunci se punea hobotul [i.e. voal din pînză sau din alt material] pe cea slută și mirele n-o vedea pînă după legătoare, căci n-avea voie să scoată hobotul pînă la acest ritual. La multe popoare fața miresei se acoperea în credința de a o apăra de forțele malefice. În satele noastre exista obiceiul cînd, întrînd cu dansul în casă, nănașa îi punea miresei hobotul pe cap și pe față de-l ținea pînă ieșeau afară [sic] la dans. O altă informație de pe teren: „cînd se gătea mireasa, nuna punea două hoboturi – două capete de material [de] cîte 2,5 m [ – ]  în mîinile diavorului (vornicelului)“. El le desfăcea și le juca, se zicea că „joacă hobotul în fața miresei“ (Cf. p. 178) ori: În ansamblul manifestărilor specifice nunții obiceiurile post-liminare jucau un rol de regresie treptată de la sărbătoresc la cotidian. Calea, Purtarea tinerilor, Deschiderea drumului, Dezlegarea de cale – astfel se numea integrarea noii familii într-un nou context de viață. Prima vizită a miresei la părinții ei după nuntă semnifică integrarea tinerilor în viața satului. Din acest moment tinerii intrau în lume, căpătînd drepturile să fie gospodari, să participe la petreceri, nunți, cumătrii de rînd cu cei căsătoriți. Ca o continuare a deschiderii căii primare, la cîteva zile se întîlneau cuscrii. Sărbătoarea finală Întîlnirea cuscrilor sau Spălarea mîinilor constituia un prilej de rememorare a evenimentului consumat, un schimb de impresii, comentarii, opinii despre ce a fost bine și ce nu trebuia să se întîmple la nunta organizată și dirijată de ei. Cu acest ultim acord al ceremonialului marital „se tăia coada nunții“. (Cf. p. 246) ș.a.m.d.   

Pe alocuri, realitatea zilelor noastre o obligă pe cercetătoare să-și camufleze o lacrimă nostalgică: Mariajul în actualitate nu mai este dictat de părinți, întrucît estomparea intereselor economice a început odată cu colectivizarea averilor țărănești. Datorită noilor relații stabilite între părinți și copii, astăzi există o tendință vădită a tinerilor de a-și încheia căsătoria în afara preferințelor părintești, moment explicabil și prin faptul că au devenit independenți, că fac cunoștință cu partenerii departe de vatra familiei. Mai mult decît atît, unii tineri au toate condițiile să rezolve căsătoria și nunta în ansamblu fără susținerea părinților sau a rudelor. În semn de respect, mai mult simbolic, ei aduc la cunoștință celor apropiați hotărîrea luată printr-o vizită protocolară. Multe din[tre] semnificațiile practicilor magice s-au pierdut sau au fost uitate. Nu-și prea amintesc de uzitarea boabelor de grîu sau a pîinii la logodnă ori în ritualul de trei ori în jurul mesei, la plecarea mirelui după mireasă și la plecarea miresei la casa mirelui. Mai puțin sînt cunoscute conotațiile jemnelor de pe masa tinerilor. (Cf. p. 247).

Volumul se adresează însă, desigur, și cititorilor obișnuiți, dornici să (re)descopere minunile dumnezeiești hărăzite poporului român: creativitate, credință, dragoste de frumos, putere de a răbda, speranță și dorință de a trăi în pace și armonie cu toți semenii și cu natura. Interesante pentru un asemenea cititor sînt, de pildă, descrierile obiectelor de vestimentație tradiționale și justificările modificărilor survenite: Cămașa cu platcă, considerată ca avînd o formă nouă de croială, a evoluat din cămașa dreaptă din trecut. Modificările de structură ale cămășii drepte, prin inlcuderea unui element străin, cum este platca, au fost făcute pentru a asigura rezistența pînzei în zona umerilor, parte a corpului uman vulnerabilă la muncile fizice, la dogoarea soarelui și a ploițelor de vară. Mai des se deteriorau cămășile de lucru. Platca a venit numai bine pentru a schimba cîrpeala de pe umeri, rezolvîndu-se în acest mod problema părților uzate. O altă problemă era legată de rezistența la spălat a motivelor brodate. Ca să fie evitată degradarea ornamentelor, gulerul și manșetele, mai tîrziu și platca, erau decupate pe timpul spălării, apoi cusute din nou fie la o cămașă sau alta. / Ingeniozitatea femeilor a acceptat platca din moda nouă, însă croiul stanului și racordarea mînecii la umăr au rămas cele specifice cămășii drepte. Au fost păstrate aceleași norme străvechi de croi, acest lucru decizînd particularitatea generală a portului popular tradițional. Pînă și termenul de platcă a fost modificat sau schimbat în graiurile locale. Termenii pe înțelesul tuturor au fost: peticul, peticelul, speteala, spătuiala, căptușala […],  cămașa cu stănuț […], cu manișcă […], cu cheptar (Cf. pp. 182-183).

Maria Ciocanu dovedește și o atentă documentare mitologică, fiind familiarizată cu dicționarul alcătuit de Jean Chevalier și Alain Gheerbrandt, cu scrieri bine cunoscute semnate de Arnold Van Gennep, Tudor Pamfile, Elena Niculiță-Voronca, Simion Florea Marian, Artur Gorovei, Ivan Evseev, Romulus Vulcănescu, dar și cu lucrările mai puțin cunoscute datorate lui Andrei Hâncu, lui Paliț-Palade I., ori Varvarei Buzilă. Dintre numeroasele referiri mitologice mă opresc spre exemplificare la două: Tortul tors prima dată de o fată la șezătoare purta conotații accentuate de buna menire a torsului și țesutului. Fiind aruncat de mama fetei în brazdă, după plug, firul trebuia să amplifice sporul la tors deopotrivă cu cel al plugului. Sau era aruncat în tîrg pe locul unde se aflau mai multe femei adunate, rostindu-se: „Cum se grămădesc femeile, / Așa să se grămădească și fusele“ (Cf. p. 162); Locuința  și gospodăria țărănească trebuiau într-un fel pregătite și protejate pentru a nu se permite penetrarea spațiului sacru al casei de către spiritele impure. Este ilustrativă, în acest sens, abundența reprezentărilor lycomorfe în credințele populare, lupul fiind animalul totem al dacilor. În memoria colectivă s-au păstrat credințele legate de această zi [a Sfîntului Apostol Andrei]: „țineau Sfîntul să nu vină lupchii să mănînce oile“ (s. Buțeni, Hâncești); „nu se lucrează că e rău de lup“ (s. Valea-Trestieni, Nisporeni); „se dă de sănătatea jigăniilor, să aibă acoloce le trebuie, să nu vină în ocolul vitelor, niciodată nu se vorbește de lup la masă că vorbești de lup, da lupu-i la ușă“ (s. Boldurești, Nisporeni). Pentru prevenirea stricăciunilor provocate de lupi, trebuia legată foarfeca de tuns oile, crezîndu-se că în acest mod au legat gura lupilor. Sau erau interzise ocupațiile legate de prelucrarea lînii. (Cf. p. 266). Străvechiul obicei al legării foarfecii cu o sfoară în scopul „legării gurii lupilor pe tot parcursul iernii“ se practică și în prezent în Ținutul Momîrlanilor, în așa-numitele zile dedicate Gadineților (Filipii), așa cum scrie Dumitru Gălățan-Jieț în monografia sa Petrila – vatră de istorie și tradiție românească[2].

Natura a fost mereu o sursă de inspirație pentru creatorii populari locuitori ai unor ținuturi binecuvîntate de Dumnezeu. O dovadă o constituie motivele geomorfe: Șuvoiul, șuvaiul, șuvoieșul, calea rătăcirii, șănătăul, grantul cu flori, șarpele, cărărușa – iată doar cîteva denumiri din această tematică ornamentală. Rîurile reprezintă șiruri de broderie cu diferite modele, care împodobesc mînecile sub altiță, piepții și spatele cămășilor femeiești. (Cf. p. 286). Întors la traiul autentic românesc, oricine poate ajunge la concluzia autoarei: Ca o reflectare a naturii înconjurătoare se explică și ornamentul geometric destul de vechi, cum ar fi meandrul sau ghirlanda în formă de tulpină ondulată cu rămurele. De fapt este cel mai frecvent ornament al chenarului de pe scoarțele vechi moldovenești. / De o varietate inepuizabilă de compoziții decorative se bucură ornamentele fitomorfe. Frunzele, florile, crenguțele, fructele etc. alcătuiesc o subgrupă aparte în ansamblul ornamentelor fiziomorfe (idem). Nu pot trece sub tăcere fiorul poetic al scrisului Mariei Ciocanu: Plantele au înmugurit și înflorit veacuri la rînd sub ochiul omului, constituind în felul acesta baza imaginației creatoare a artistului, imaginație întemeiată pe o sinteză a frumuseților din natură și a trăirilor sufletești (idem). Doar o corectură aș face acestei pagini, ca literat și vechi iubitor al folclorului românesc, anume în pasajul: La fel ca în folclor, frunza formează în textile, broderii și horboțele laitmotivul interdependeței om-natură (idem). Cu sau fără diminutive, creațiile la care se referă autoarea fac parte din folclor, alcătuiesc folclorul, alături de balade, legende, colinde, jocuri, dansuri, olărit sau gastronomie!

Cartea etnografului e redactată îngrijit, numărul erorilor de limbă ori tehnoredacționale fiind foarte puține: calde felicitări echipei numite de Consiliul Științific al Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău în procesul verbal nr. 3 din 14 răpciune 2018 pentru materializarea bogatului conținut datorat cercetărilor de-o viață ale talentatei Maria Ciocanu! Personal, văd acest impresionant demers publicistic ca argument forte împotriva globaliștilor de astăzi care fac alergie la noțiuni precum NAȚIUNE, SPECIFIC NAȚIONAL, FOLCLOR ROMÂNESC, TRADIȚIE, TRADIȚIONAL etc.

București, 27 făurar 2020

[1] Maria Ciocanu, Cartea etnografului. Colecții muzeale, obiceiuri și tradiții populare, Chișinău, Cartdidact, 2019.

[2] În cartea sa publicată la Tîrgu Jiu, de Editura Măiastra, în 2019 am găsit: Lamele foarfecilor [de tuns lîna oilor] vor fi dezlegate abia primăvara.[…] Magher Ion, oier din satul Jieț îmi susținea cu toată convingerea utilitatea acestui obicei, bazată pe fapte. Într-una din zilele geroase ale unei ierni, i-a intrat în turmă un lup, care avea însă fălcile încleștate și nu a putut înhăța nicio oaie. Le împingea cu botul, le ataca folosind labele cu ghearele, dar nu putea mușca: Foarfecele își făcuseră datoria. (Op. cit., pp. 221-222).