Căsătoria în limba română

Instituția căsătoriei, relațiile dintre miri sau soți sânt exprimate în limba română printr-un număr destul de mare de cuvinte. Din acest punct de vedere, limba română este mult mai bogată decât alte limbi moderne cum ar fi engleza, franceza, germana, spaniola sau alte limbi mai vechi sau mai noi.

Pentru a se căsători există în limba română trei verbe: a se însura, a se mărita și a se căsători, fapt nemaiîntâlnit în alte limbi din câte știu. Prin urmare, în limba română actul căsătoriei este exprimat diferit când este vorba de bărbat, femeie sau când este vorba de ambii miri sau soți. 

Etimologia subst. mire a dat multă bătaie de cap lingviștilor, fiind considerat fie de origine latină, din lat. miles ‘soldat’, fie din tc. amir ‘șef’ sau din grec. myron ‘unsoare, mir’, ipoteze lipsite de sens (pentru detalii vezi DELR, 539). Doar C. Poghirc (ILR, 2, 345) și G. Brâncuș ((VALR, 142) îl consideră de origine traco-dacă.

Rom. mire, respectiv mireasă provine din PIE *merio- ‘bărbat tânăr, mire’, cu forma feminină *meri- ‘soție tânără’ (IEW, 738). Menționăm că în limba română termenul mireasă se referă nu numai la tânăra mireasă în ziua nunții, ci și la ‘tânăra soție’ (până devine mamă, vezi și sensul din lituaniană) ca și în proto-indo-europeană. Termeni similari se găsesc în multe alte limbi indo-europene; cf. skr. marya ‘bărbat tânăr, iubit, logodnic’, v. prus. martin ‘mireasă’, lituan. marti ‘fată, soție tânără (până devine mamă)’, got. crim. marzus ‘nuntă’. Dintre toate aceste limbi doar româna păstrează ambele forme proto-indo-europene. Menționăm, de asemenea, că suf. -(e)sa apare și la forma greacă creiousa ‘regină, crăiasă’, fiind atestat doar o singură dată în Iliada cu referire la una din soțiile lui Priam (cf. Lidell). Creiousa și kreion nu se întâlnesc în greaca clasică. Faptul arată că sânt împrumuturi din troiană sau tracă (vezi, De ce latina… din acest număr).

Verbul rom. a (se) mărita este considerat de origine latină, din lat. maritare < maritus ‘căsătorit, soț’ < PIE *meri ‘soție tânără’ (cf. de Vaan (EDL,  365). Ulterior în latina târzie termenul s-a generalizat la ambele sexe și transmis ca atare și limbilor romanice. Din franceză a intrat și în engleză. Spre deosebire de română latina clasică nu a păstrat forma de feminin(cum nu a păstrat nici pe cea de masculin) din proto-indo-europeană, ci doar derivatul maritus. Desigur că termenul a existat în latina arhaică din moment ce avem derivatul maritus. Prin urmare, lat. maritus, maritare s-a format după același principiu, după care s-a format rom. însurare, doar termenii de origine fiind diferiți. Urmând același principiu, rom. a se mărita provine de la mire < PIE *merio-.

În română, verbul a se însura se referă doar la o persoană de sex masculin. Tradiția lingvistică românească îl consideră de origine latină, mai precis din lat. uxor ‘soție’ din care ar fi derivat un verb *inuxorare, verb neatestat în latină, nici în alte limbi romanice contemporane, dar apare în unele dialecte italiene, anume în dialectul calabrez care are ca susbtrat limba oscă. Să vedem dacă această ipoteză poate fi adevărată sau nu. Prin urmare, aceste verb neatestat s-a ‘păstrat’ doar în română, deși lat. uxor din care ar fi derivat nu s-a păstrat:  nici în română, nici în alte limbi romanice. Aceste detalii pun sub semnul întrebării ipoteza în discuție. Prin urmare, trebuie găsită o altă soluție. În DELR am arătat că lat. uxor și rom. însura au o origine comună. Ambele forme provin din PIE *ukŭsen- ‘mascul, taur’ (Walde-Hoffmann, 2, 850) sau PIE *uers-n ‘mascul’ (Beekes, (EDG, 1, 141);  cf. skr.  ukśán ‘taur’, ukś, ukśáti ‘a stropi, a arunca, a emite (spermă, sămânță), av. uχšan ‘taur’, v.pres. aršan ‘bărbat’, grec. arsin ‘mascul’, lat. uxor, falisc. uxor, uxo,  got. anhsa, eng. ox ‘bou’, cymr. yoh ‘bou, taur’.

Din cele prezentate aici, se poate vedea că doar latina și sora ei apropiată, falisca, au deviat sensul original de ‘mascul, taur’ în acela de ‘soție’. Radicalul este bine reprezentat în toate marile grupuri de limbi indo-europene, cu sens de ‘mascul, taur, bărbat’.

Forma uxorari ‘1. a se mărita; 2. a se însura’ (Niemeyer, 2, 1378) apare doar în latina medievală, în mod evident sub influența unor limbi sau dialecte italice, în anul 1071. Prin urmare, influența unor astfel de forme, atestate în sec. 11, asupra limbii române este exclusă. Astfel, putem considera că acest verb românesc își are originea în traco-dacă.

Urmând raționamentul folosit în cazul formelor latine maritus, maritare, putem spune că rom. însura provine de la o formă dacică similară cu lat. uxor, care la rândul său își are originea în radicalul PIE menționat mai sus, care s-a pierdut în română, cum s-a pierdut și PIE meri- din latină. În plus, în timp ce în latină maritus, maritare se referă la un bărbat căsătorit, în română a se mărita se referă doar la femei. Prin urmare, nu putem considera că acest verb din limba română provine din latină, dar putem spune că a apărut pe teritoriul limbii române(traco-dace) ca derivat al lui mire < PIE *merio-, în timp ce în latină provine de la forma feminină.

Verbul a se căsători a apărut mai târziu și derivă din căsător ‘soț’ < casă (cf. DELR). Pușcariu (305) crede că ar fi existat un verb *căsare, dar sânt indicii în acest sens.

Pentru a se logodi (logodnă, logodnic, logodnică), nu avem o etimologie credibilă. Este în principiu considerat de origine slavă, dar argumentele sânt foarte slabe, departe de a fi convingătoare (vezi DELR). Din păcate, când am elaborat DELR nu am găsit altceva mai bun, rămânând  astfel cu origine incertă. Cu toate acestea, între timp, am descoperit că există forme similare în limbile germanice și celtice, provenind din PIE *leugh-, *lugh- ‘jurământ, promisiune’  (IEW, 687); cf. v.ir. lu(i)ge ‘jurământ’, cymr. llw ‘id’, bret. le ‘id’, got. liugan, -aida ‘a se căsători’, liuga ‘căsătorie’. Pokorny susține că radicalul s-a păstrat doar în germanice și celtice, întrucât, din nou, nimeni nu a luat în calcul limba română.

Este evident că rom. a (se) logodi provine de la acest radical proto-indo-european, cu sensul de ‘promisiune de a lua în căsătorie’. Dacă în limbile celtice înseamnă doar ‘jurământ’, iar în germanice, respectiv gotică, înseamnă ‘a se căsători, căsătorie’, sensul formelor românești se situează undeva la mijloc. Pare evident că sensul originar este acela de ‘jurământ, promisiune’ păstrat în limbile celtice, evoluând către ‘promisiune de a lua în căsătorie’ ca în limba română, până la ‘a lua în căsătorie, căsătorie’ ca în gotică.

Ar fi o mică șansă ca rom. logodi să fie de origine gotică, dacă sensurile ar fi identice, dar în cele arătate aici sensul din română este mai arhaic decât cel din gotică. În plus, se pare că goții și daco-geții nu s-au amestecat prea mult căsătorindu-se între ei, din moment ce goții, după o ședere destul de lungă în Dacia, au plecat în Italia. Căsătoriile mixte ar fi dus la asimilarea goților de către daci, dar acest lucru se pare că a avut loc doar în mică măsură. După cum am arătat în acest articol, termenii legați de instituția căsătoriei arată că aceasta a fost și a rămas puternică de-a lungul mileniilor. Prin urmare, verbul a logodi trebuie considerat de origine traco-dacă. 

În fine, subst. nuntă a avut o origine controversată fiind derivat din lat. nuptiae < nubo ‘a se căsători’ (Pușcariu, 1208; Candrea-Densusianu, 1260; REW, 5999; Cioranescu, 5735). Este destul de evident că formele latine sânt cognați cu rom. nuntă, dar derivarea acestuia din urmă din latină nu este posibilă. Cu toate acestea, sard. nuntas și cors. nonza sânt mult mai apropiate de română, ceea ce arată că sânt forme de substrat. Avem, de asemenea, grec. nymfe ‘mireasă, fată tănără’ despre care, Beekes (EDG, 2, 1206) spune că este pre-grecesc, deci din subtratul traco-iliric, dar crede că nu poate fi asociat cu forme   similare din alte limbi indo-europene, din cauza nazalei m care nu apare în alte limbi, În plus, el consideră că subtratul pre-grecesc nu este unul indo-european, cu toate că există dovezi multiple chiar în dicționarul său că ipoteza sa este greșită. În plus, Diodorus Siculus(3, 60) arată că hiperboreenii numeau femeile măritate nymfai. Pentru greci, hiperboreenii erau geto-dacii sau alte popoare indo-europene situate undeva în partea mai de nord a Europei. Încă o dovadă că forma este un împrumut în limba greacă și că acest termen a existat și la alte popoare vechi.

Toate formele menționate mai sus provin din PIE *sneubh- (IEW, 977). Cognați există și în limbile slave; cf. v.sl. snubiti ‘a se împerechea’, ceh. snoubiti ‘a curta, a cere în căsătorie’.

Este destul de evident că rom. nuntă provine de la acest radical, dar nu prin latină. De aceea trebuie pornit de la forma greacă și hiperboreeană, formă din care provine termenul românesc de astăzi. PIE *bh a trecut la f în traco-dacă în anumite condiții. Cel de-al doilea n (< m) este epentetic. Prin urmare, trebuie pornit de la un proto-tracic *numbha, unde bh < f, apoi nymfa, iar mai târziu f > t, din cauza dificultății de pronunțare a unei bi-labiale (m) urmată de o labio-dentală (f). Astfel labio-dentala a devenit dentală simplă (t) ajungându-se la forma de azi, nuntă.

Din cele arătate mai sus reiese că instituția căsătoriei, așa cum reiese din elementele lexicale care o definesc, este veche cu rădăcini în traco-dacă mergând până la indo-europeană. De aceea, am convingerea că nu este o simplă întâmplare că peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere schimbarea Constituției Țării, stipulându-se fără echivoc faptul că familia, căsătoria trebuie să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când există speța umană. Politicienii care se opun, politicienii cărora le este indiferent din varii motive, se dovedesc dușmani ai poporului român.

 

Bibliografie selectivă

 

Beekes, R. Etymological Dictionary of Greek (EDG), Brill, Leiden-Boston, 2008

Brâncuș, Gr., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Candrea, I.A., Densusianu O. Dicționarul etimologic al limbii române (a-putea), București, 1907-1914

Cihac, Al., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt, (2 vol.) 1870-1879

Cioranescu, A. , Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958

de Vann, M., Etymological Dictionary of Latin and other Italic languages, Brill, Leiden-Boston, 2008

Liddel, H, Scott, R. Greek-English Lexicon, Claredon Press, Oxford, 1996

Miklosich, F. Die Slawischen Elemente in Rumänischen, în “Denkenschriften”, XII, Akademie den Wissenschaften, Viena, 1862

Poghirc, C., Influența autohtonă, în Istoria limbii române, vol. 2, București, 1968, pp 313-365

Pușcariu, S., Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache I. Lateinische Elemente, Heidelberg, 1905

Siculus, Diodorus, Diodorus of Sicily, Cambridge, Harvard University Press,  1933-1967

Vinereanu, M. Dicționarul Etimologic al Limbi Române, Alcor Edimpex, București, 2008

Walde, A., Pokorny, J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch (IEW), Bern-München, 1959