Căsătoria în limba română

Instituția căsătoriei, relațiile dintre miri sau soți sânt exprimate în limba română printr-un număr destul de mare de cuvinte, definind nuanțe semantice, neîntâlnite la alte popoare. Din acest punct de vedere, limba română este mult mai bogată decât o serie limbi moderne cum ar fi engleza, franceza, germana, spaniola sau alte limbi mai vechi sau mai noi.

 

Pentru a se căsători există în limba română trei verbe: a (se) însura, a (se) mărita și a (se) căsători, fapt nemaiîntâlnit în alte limbi din câte cunosc. Prin urmare, în limba română actul căsătoriei este exprimat diferit când este vorba de bărbat, femeie sau când este vorba ambii miri sau soți.

 

Etimologia subst. mire a dat multă bătaie de cap lingviștilor, fiind considerat fie de origine latină, din lat. miles ‘soldat’, fie din tc. amir ‘șef, conducător’ sau din grec. myron ‘unsoare, mir’, ipoteze lipsite de sens (pentru detalii vezi DELR, 539). Doar C. Poghirc (ILR, 2, 345) și G. Brâncuș ((VALR, 142) îl consideră de origine traco-dacă.

 

Rom. mire, respectiv mireasă provin din PIE *merio- ‘bărbat tânăr, mire’, cu forma feminină *meri- ‘soție tânără’ (IEW, 738). Menționăm că în limba română termenul mireasă se referă nu numai la tânăra mireasă în ziua nunții, ci și la ‘tânăra soție’ (până devine mamă, vezi și sensul din lituaniană) ca și în proto-indo-europeană. Termeni similari se găsesc în multe alte limbi indo-europene; cf. skr. marya ‘bărbat tânăr, iubit, logodnic’, v. prus. martin ‘mireasă’, lituan. marti ‘fată, soție tânără (până devine mamă)’, got. crim. marzus ‘nuntă’. Dintre toate aceste limbi doar româna păstrează ambele forme proto-indo-europene. Menționăm, de asemenea, că suf. -(e)sa apare și la forma greacă kreiousa ‘regină, crăiasă’, fiind atestat doar o singură dată în Iliada cu referire la una din soțiile lui Priam (cf. Lidell). Kreiousa și kreion nu se întâlnesc în greaca clasică. Faptul arată că sânt împrumuturi din troiană sau tracă (vezi, De ce latina… din acest număr).

 

Verbul rom. a (se) mărita este considerat de origine latină, din lat. maritare < maritus ‘căsătorit, soț’ < PIE *meri ‘soție tânără’ (cf. de Vaan (EDL,  365). Ulterior în latina târzie termenul s-a generalizat la amble sexe și transmis ca atare și limbilor romanice. Din franceză a intrat și în engleză. Spre deosebire de română, latina clasică nu a păstrat forma de feminin(cum nu a păstrat nici pe cea de masculin) din proto-indo-europeană, ci doar derivatul maritus. Desigur că termenul a existat în latina arhaică din moment ce avem forma maritus.  Prin urmare, lat. maritus, maritare s-a format după același principiu, după care s-a format rom. însurare, doar termenii de origine fiind diferiți. Urmând același principiu, rom. a se mărita provine de la mire < PIE *merio-, ca formă complementară a verbului a însura.

 

În română, verbul a se însura se referă doar la o persoană de sex masculin. Tradiția lingvistică românească îl consideră de origine latină, mai precis din lat. uxor ‘soție’ din care ar fi derivat un verb *inuxorare, verb neatestat în latină, nici în alte limbi romanice contemporane, dar care apare în unele dialecte italiene, anume în dialectul calabrez, care are ca susbtrat limba oscă. Să vedem dacă această ipoteză poate fi adevărată sau nu. Prin urmare, aceste verb neatestat s-a ‘păstrat’ doar în română, deși o formă derivată din lat. uxor nu s-a păstrat,  nici în română, nici în alte limbi romanice. Aceste detalii pun sub semnul întrebării ipoteza în discuție. Prin urmare, trebuie găsită o altă soluție. În DELR am arătat că lat. uxor și rom. însura au o origine comună. Ambele forme provin din PIE *ukŭsen- ‘mascul, taur’ (Walde-Hoffmann, 2, 850) sau PIE *uers-n ‘mascul’ (Beekes, (EDG, 1, 141);  cf. skr.  ukśán ‘taur’, ukś, ukśáti ‘a stropi, a arunca, a emite (spermă, sămânță), av. uχšan ‘taur’, v.pres. aršan ‘bărbat’, grec. arsin ‘mascul’, lat. uxor ‘soție’, falisc. uxor, uxon ‘id’,  got. anhsa, eng. ox ‘bou’, cymr. yoh ‘bou, taur’.

 

Din cele prezentate aici, se poate vedea că doar latina și sora ei apropiată falisca au deviat sensul original de ‘mascul, taur’ în acela de ‘soție’, dar același lucru s-a putut întâmpla și în traco-iliră, de unde poate deriva forma românească de azi. Radicalul este bine reprezentat în toate marile grupuri de limbi indo-europene, cu sens de ‘mascul, taur, bărbat’.

 

Este demn de remarcat că forma uxorari ‘1. a se mărita; 2. a se însura’ (Niemeyer, 2, 1378) apare doar în latina medievală, în mod evident sub influența unor limbi sau dialecte italice, în anul 1071. Prin urmare, influența unor astfel de forme, atestate în sec. 11 (undeva în nordul Italiei) asupra limbii române este exclusă; doar o evoluție paralelă poate explica situația din limba română.

 

Urmând raționamentul folosit în cazul formelor latine maritus, maritare, putem spune că rom. însura provine probabil de la o formă dacică similară cu lat. uxor, care la rândul său își are originea în radicalul proto-indo-european menționat mai sus, care s-a pierdut în română, cum s-a pierdut și din latină forma derivată din PIE *meri- ‘mireasă, soție tânără’ care a dat pe maritus, maritare. Prin urmare, în timp ce în latină maritus, maritare se referă la un bărbat căsătorit, în română a se mărita se referă doar la femei. Nu putem, așadar, considera că acest verb din limba română provine din latină, dar putem spune că a apărut pe teritoriul limbii române(traco-dace) ca derivat al lui mire < PIE *merio-, în timp ce în formele latinești provine de la o formă feminină.

 

Verbul a se căsători a apărut mai târziu și derivă din căsător ‘soț’ < casă (cf. DELR). Pușcariu (305) crede că ar fi existat un verb *căsare, dar nu sânt indicii în acest sens. Lingviștii consideră subst. casa ca fiind un împrumut în latină. După Ernout-Meillet (103) este un împrumut dintr-o sursă necunoscută, probabil pre-indo-europeană, pe când de Vaan (EDL, 96), deși îl consideră tot împrumut în latină, crede că este de origine indo-europeană. Într-adevăr, forme similare există în mai multe limbi indo-europene (cf. DELR, 185). Consider că lat. casa ‘colibă, bordei’ este un împrumtut, fie din limbile celtice, fie din traco-iliră. Toponimul Septecasas este atestat la Procopius din Cesarea (De Aedificiis, IV), prima jumătate a sec. VI, d. Ch., deși este de presupus că acest toponim este cu mult mai vechi.

 

Pentru a se logodi (logodnă, logodnic, logodnică), nu avem o etimologie credibilă. Este în principiu considerat de origine slavă, dar argumentele sânt foarte slabe, departe de a fi convingătoare(vezi DELR). Din păcate, când am elaborat DELR nu am găsit altceva mai bun pentru acest termen, rămânând  astfel cu origine incertă. Cu toate acestea, între timp, am descoperit că există forme similare în limbile germanice și celtice, provenind din PIE *leugh-, *lugh- ‘jurământ, promisiune’  (IEW, 687); cf. v.ir. lu(i)ge ‘jurământ’, cymr. llw ‘id’, bret. le ‘id’, got. liugan, -aida ‘a se căsători’, liuga ‘căsătorie’. Pokorny susține că radicalul s-a păstrat doar în germanice și celtice, întrucât, din nou, nimeni nu a luat în calcul limba română.

 

Este evident că rom. a (se) logodi provine de la acest radical proto-indo-european, cu sensul de ‘promisiune de a lua în căsătorie’. Dacă în limbile celtice înseamnă doar ‘jurământ’, iar în germanice, respectiv gotică, înseamnă ‘a se căsători, căsătorie’, sensul formelor românești se situează undeva la mijloc. Pare evident, că sensul original este acela de ‘jurământ, promisiune’ păstrat în limbile celtice, evoluând către ‘promisiune de a lua în căsătorie’ ca în limba română, până la ‘a lua în căsătorie, căsătorie’ ca în gotică.

 

Ar fi o mică șansă ca rom. logodi să fie de origine gotică, dacă sensurile ar fi identice, dar din cele arătate aici sensul din română este mai arhaic decât cel din gotică. În plus, se pare că goții și daco-geții nu s-au amestecat prea mult căsătorindu-se între ei, din moment ce goții, după o ședere destul de lungă în Dacia, au plecat în Italia. Căsătoriile mixte ar fi dus la asimilarea goților de către daci, dar acest lucru, se pare că a avut loc doar în mică măsură. Cu toate acestea, tribul gotic al gepizilor nu au plecat din Transilvania, fiind asimilați de populația străromână de aici. Termenul fiind răspândit pe tot teritoriul României de azi, dar și la ceilalți români, este exclus să fi fost împrumutat de la gepizi. Prin urmare, verbul a logodi trebuie considerat de origine traco-dacă.

 

În fine, subst. nuntă a avut o origine controversată fiind derivat din lat. nuptiae < nubo ‘a se căsători’ (Pușcariu, 1208; Candrea-Densusianu, 1260; REW, 5999; Cioranescu, 5735). Este destul de evident că formele latine sânt cognați cu rom. nuntă, dar derivarea acestuia din urmă din latină nu este posibilă din punct de vedere fonologic. Cu toate acestea, sard. nuntas și cors. nonza sânt mult mai apropiate de română, ceea ce arată că sânt forme de substrat în aceste limbi. Avem, de asemenea, grec. nymfe ‘mireasă, fată tănără’ despre care, Beekes (EDG, 2, 1206) spune că este pre-grecesc, deci din subtratul traco-iliric, dar crede că nu poate fi asociat cu forme similare din alte limbi indo-europene, datorită nazalei m care nu apare în alte limbi, dar el nu cunoaște forma din limba română și celelalte două limbi(dialecte) romanice menționate mai sus. În plus, el consideră că subtratul pre-grecesc nu este unul indo-european, cu toate că există dovezi multiple chiar în dicționarul său că ipoteza sa este greșită. În plus, Diodorus Siculus (3, 60) arată că hiperboreenii, numeau femeile măritate nymfai. Pentru greci, hiperboreenii erau geto-dacii sau alte popoare indo-europene situate undeva la nord de Dunăre. Încă o dovadă că forma este un împrumut în limba greacă și că acest termen a existat și la alte popoare vechi.

 

Toate formele menționate mai sus provin din PIE *sneubh- ‘a curta, a se căsători’ (IEW, 977). Cognați există și în limbile slave; cf. v.sl. snubiti ‘a se împerechea’, ceh. snoubiti ‘a curta, a cere în căsătorie’.

 

Este destul de evident că rom. nuntă provine de la acest radical, dar nu prin latină. De aceea, trebuie pornit de la forma greacă și hiperboreeană, formă din care provine termenul românesc de astăzi. PIE *bh a trecut la f în traco-dacă în anumite condiții. Cel de-al doilea n (< m) este epentetic. Prin urmare, trebuie considerată o formă proto-tracică *numbha, cu un m (nazală) epentetic sub influența lui n (nazală) din poziția inițială, apoi bh < f, apoi nymfa, iar mai târziu f > t, datorită dificultății de pronunție a unei bi-labiale (m) urmată de o labio-dentală (f). Astfel labio-dentala a devenit dentală simplă (t) ajungându-se la forma *numta > nuntă.

 

Se consideră că termenii de soț, soție ar proveni din lat. socius ‘însoțitor’, ceea ce ar părea corect dacă termenul nu ar exista în textele plăcuțelor de la Sinaia. Segmentul ΣΟΤΙΑ apare pe plăcuța 20, plăcuță pe care apare și numele lui Burebista, etnonimul Bastarno, precum și o imagine feminină. Dan Romalo, urmat de Eugen Nicolaescu, deduc că este vorba de soția lui Burebista care se roagă zeului Ceta pentru viața soțului ei plecat să lupte cu bastarnii, aceeași formă apare și pe plăcuța 128 (cf. Nicolaescu, p. 201). Pe alte plăcuțe apare forma ΣΟΤΙ ‘împreună, însoțit’ (cf. Nicolaescu, p. 201) sau  ΣΟΤΙVO ‘împreună cu, alături de’ (cf. Nicolaescu, p. 201). În aceste condiții, mai pot fi considerate formele soț, soție de origine latină?

 

Singurul element lexical legat de căsătorie care nu este autohton este subst. nevastă, fiind de origine slavă, mai exact din v.sl. nevjesta < v.sl. vesti, veda ‘a duce'; cf. eng. to wed ‘a se cununa’. Termenul se găsește în mai multe limbi slave dar cu sensul de ‘mireasă’, nu de ‘soție’. Pentru ‘soție’ toate cele 10 limbi slave contemporane folosesc alți termeni. Prin urmare, termenul slav nevjesta nu a putut înlocui rom. mireasă și a ajuns să însemne ‘soție’, fără să înlocuiască nici pe cel de ‘soție’, devenind o formă alternativă, mai mult colocvială, la cel de soție.

 

Din cele arătate mai sus rezultă că instituția căsătoriei, așa cum reiese din elementele lexicale care o definesc, este veche, cu rădăcini în traco-dacă mergând până la proto-indo-europeană, toți termenii care se referă la această instituție fiind moșteniți din această limbă mamă prin traco-dacă, excepție făcând ‘nevastă’ care este de origine slavă, un termen alternativ.

 

De aceea, am convingerea că nu este o simplă întâmplare că peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere amendarea Constituției Țării, stipulându-se fără echivoc faptul că familia, căsătoria trebuie să existe și să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când lumea, iar politicienii care se opun sau cărora le este indiferent din varii motive, se dovedesc dușmani ai poporului român. Am, de asemenea, convingerea că, dacă românii vor duce la bun sfârșit ce au început deja, și alte popoare europene (și nu numai) vor urma exemplul lor.

 

 

 

 

Bibliografie selectivă

 

Beekes, R. Etymological Dictionary of Greek (EDG), Brill, Leiden-Boston, 2008

 

Brâncuș, Gr., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

 

Candrea, I.A., Densusianu O. Dicționarul etimologic al limbii române (a-putea), București, 1907-1914

 

Cihac, Al., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt, (2 vol.) 1870-1879

 

Cioranescu, A. , Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958

 

de Vann, M., Etymological Dictionary of Latin and other Italic languages (EDL), Brill, Leiden-Boston, 2008

 

Ernout, A, Meillet, A., Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots,  Librairie Klincksieck, Paris, 1951

 

Liddel, H, Scott, R. Greek-English Lexicon, Claredon Press, Oxford, 1996

 

Miklosich, F. Die Slawischen Elemente in Rumänischen, în “Denkenschriften”, XII, Akademie den Wissenschaften, Viena, 1862

 

Nicolaescu, Eugen, Vorbele din plumb, Plăcuțele de la Sinaia – Lectură intermediară, București, Printech, 2014

 

Poghirc, C., Influența autohtonă, în Istoria limbii române, vol. 2, Editura Academiei, București, 1968, pp 313-365

 

Procopius din Cesarea, De Aedificiis Iustiniani Imperatoris, Harvard University Press, Cambridge Massachussetts, 1992-1998

 

Pușcariu, S., Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache I. Lateinische Elemente, Heidelberg, 1905

 

Romalo, Dan, Cronica apocrifă pe plăci de plumb ?, București, Arvin Press, 2003

 

Siculus, Diodorus, Diodorus of Sicily, Cambridge, Harvard University Press,  1933-1967

 

Vinereanu, M. Dicționarul Etimologic al Limbi Române (DELR), Alcor Edimpex, București, 2008

 

Walde, A., Pokorny, J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch (IEW), Bern-München, 1959