Moto: Indivizii, ca și popoarele, plătesc toate păcatele săvîrșite împotriva moralei. Pentru unii, pedeapsa vine imediat, pentru alții, pedeapsa așteaptă; de n-ar fi ordine în Univers, n-ar merita să trăim, dacă n-am avea convingerea că este o lege morală a lui Dumnezeu pe deasupra noastră a tuturor.

Tache Ionescu (1858-1922)

Concepînd acest articol în Ziua Națională a României, am ales un moto menit amintirii unuia dintre făuritorii statului modern prin Marea Unire din 1918 – operă providențială pe care se cuvine s-o venereze orice locuitor al actualului ținut carpato-dunărean lăsat moștenire de strămoși.

Precizez că m-am gîndit la sintagmele pe care le-am așezat în titlul paginilor de față după ce participasem la Sfînta Liturghie menită pomenirii Sfîntului Apostol Andrei – cel întîi chemat și ocrotitorul României –, cu această ocazie cumpărînd și două calendare creștine tip carnețel, editate de Arhiepiscopia Bucureștilor și Patriarhia Română și scoase de Tipografia Cărților Bisericești cu binecuvîntarea actualului Preafericit Părinte Daniel, Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Pe coperta întîi a acestor tipărituri am admirat reproducerea unei inspirate icoane concepute în mozaic de Daniel Codrescu și am citit cu plăcută surprindere sub ea, în paranteză, locul unde se poate admira în original: Catedrala Națională. Față de ciudata și orgolioasa denumire deja știută, inclusă de multă vreme în rugăciunile preoților și diaconilor din timpul slujbelor, alăturarea mi      s-a părut salutară. I-am făcut chiar semn unuia dintre apropiații consilieri șoptindu-i: „Se pare că le-a venit în sfîrșit mintea cea de pe urmă…“ Scurtă-mi fu însă bucuria, căci pe coperta a patra se lăfăia în continuare reclama binecunoscută începînd cu „Ajutorul tău pentru / Catedrala Mântuirii Neamului“ etc….

Ca simplu mirean m-am ferit pînă acum să iau atitudine în această problemă, sperînd cu un dram din acea îndelungată răbdare românească (unora ea le pare indiferență!) ca aceia îndreptățiți din Sinodul B.O.R. să elimine, în urma vreunei revelații, enorma eroare lumească frizînd orgoliul luciferic.

O minimă documentare duce repede la edificarea oricui:

• mântuire 1. scăpare; 2. răscumpărarea păcatelor; Armata mântuirii, sectă protestantă fondată în 1865, reformată în 1878 de pastorul Booth, spre a reînsufleți interesul pentru destinele religioase ale omului; 3. isprăvire. (Sursa: Șăineanu, ed. VI (1929) );
• mântuire sf [At: COD. VOR. 92/28 / V: (îvr) măn~ / Pl: ~ri / E: mântui] 1 (Îvp) Scăpare. 2 (Spc) Dezrobire. 3 (Bis) Iertare de păcate Si: izbăvire, mântuință (2), mântuit¹ (3), mântuitură. 4 (Bis; îs) Anul ~rii An în care s-a născut Iisus Hristos. 5 (Reg; gmț; îs) -a sufletului Băutură alcoolică. 6 a (înv; ccr) Jertfa oferită divinității pentru iertarea păcatelor Si: 7 (Îvr) Liniște și siguranță. (Sursa: MDA2 (2010) );
• MÂNTUÍ, (1, 4) mấntui, (2, 3) mântuiesc, IV. Tranz. și refl. 1. (Pop.) A (se) salva (dintr-o primejdie, din robie, de la moarte etc.). 2. (Pop.) A (se) vindeca (de o boală). 3. (În religia creștină) A (se) curăța de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva. 4. (Pop.) A (se) termina, a (se) isprăvi, a (se) a sfârși. ◊ Expr. (Refl.) A se mântui cu… = a muri. [Prez. ind. și: (2, 3) mấntui] – Din magh. menteni. (Sursa: DEX ’09 (2009) ) etc.

Mai înainte de a intra în miezul acestui demers, sînt obligat să deschid o paranteză filologică referitoare la etimologia fantezistă indicată de sursa a treia citată: cuvîntul mîntuire nu provine din maghiară, fiind autohton, deci mult, mult mai vechi ca prezență în graiul strămoșilor noștri locuitori ai arealului carpato-danubian. În foarte bine documentatul tratat datorat lui Lucian George Costi Româna, limba vechilor cazanii, mai precis în ultimul capitol 16. Particula T, mîna lui Dumnezeu, dar și mînia lui Dumnezeu. T este justiția divină în româna arhaică[1], găsesc considerații lămuritoare nu numai etimologic despre substantivele mîntuire, jertfă, molitvă, pămînt, lut, adevărat, mormînt etc. precum și despre pronumele tu care se referă la un partener uman de dialog și Tu folosit în rugăciunile înălțate către Dumnezeu, toate conținînd fie median, fie final pe T: T e un cod și o particulă eadem tempore[2], pare stingher, dar taina sa e una din[tre] cele mai fascinante ale limbii române, dăruindu-ne o geană de lumină spre portița cugetului românesc de acum multe milenii, cînd datina românilor începea a se contura. […] E aproape sigur că T nu e născut natural, ci e un cod elaborat, artificial, care a fost introdus în limbă de casta preoțească spre a sublinia concepția religioasă a mîntuirii. […] T era în același timp și expresia mîniei divine în caz de neascultare a poruncii […] În Tu avem consoana T a mîntuirii, dar și semnul crucii tau, de unde înțelegem că litera ce închipuie consoana t este practic o ideogramă […] T, ca semn grafic, este desenarea unei verticale ce sugerează transcenderea și traversarea pe verticală spre Lumea de Sus, căreia i se opune orizontala, ca simbol al vicisitudinilor vieții terestre. Este chiar definirea, în linii mari, a sensului ce-l conferă particula t în cuvintele limbii române. Reiese că semnul literei T este inventat de strămoșii românilor, pentru că doar în limba română e posibilă explicarea lui T ca o valoare a transcenderii spre tărîmul de sus, reprezentat prin segmentul vertical al literei, dimpreună cu reprezentarea planului terestru prin segmentul orizontal plasat deasupra primului […]

Așadar, (a) mîntui, mîntuire au fost concepute cu circa 3100 de ani în urmă de băștinașii teritoriului denumit astăzi România.

Pentru cei care au cît de cît habar despre Biserica lui Hristos, sensul religios al mîntuirii, anume „răscumpărarea păcatelor“ / „iertare de păcate“ / „a (se) curăța de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva“ etc. presupune fără dubiu necesara intervenție divină în procesul cu pricina. E o copilărie să conceapă / să exprime cineva ideea că tainicul și îndelungatul urcuș duhovnicesc – ideal al nenumăraților trăitori creștini, clerici și mireni, perindați de mii de ani după voia lui Dumnezeu pe acest pămînt – ar putea fi cumva echivalat material! Cu dreptate atrage atenția Mihail-Nicolae Stanca într-o notă inserată volumului I al cărții dedicate lui Mihail Eminescu: Nu Catedrala ne mîntuie, ci Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos.[3] Prin urmare, sintagma „Mîntuirii Neamului“ lipită construcției de pe Dealul Arsenalului din capitală, parțial finalizate în prezent, are doar valoare comercială, nu duhovnicească (e semnificativ că traducerea franțuzească a denumirii sună de-a dreptul absurd: „la cathédrale du Salut de la nation“[4]!!). Zidurile, oricît de atent cizelate și înfrumusețate – fie ele chiar monumentale opere arhitectonice așa cum sînt, bunăoară, cele ale domurilor italiene ori ale enormelor catedrale franceze, germane ș.a. – rămîn vestigii muzeale copleșitoare pentru orice gură-cască asiatic, african, american etc. fiind însă lipsite de viul dialog umano-divin dintr-o Biserică în care se slujește și e prezentă cel puțin o babă îngenuncheată și înlăcrimată dinaintea icoanelor… Fenomenul transformării unora dintre aceste foste lăcașuri de cult occidentale în săli de spectacole, de fitness și de orice altceva aducător de profit pentru a li se acoperi cheltuielile de întreținere e însoțit simptomatic de planuri urbanistice de… demolare, pe măsura tot mai puținei credințe a bietei populații sistematic secularizate…

De aceea, sînt doar în mică parte de acord cu afirmația ateist-propagandistică și puțintel agramată postată pe wikipedia.org  „«mântuirea unui neam» se obține [sic] prin însușirea valorilor morale ale statului de drept și [ale] democrației moderne [nu cumva „originale“?!], prin pocăința pentru crimele istorice și prin lupta împotriva corupției, nu prin ridicarea unui nou monument faraonic de milioane de € în continuarea «realizărilor mărețe» din perioada comunistă“[5]. Desigur, un edificiu de asemenea proporții (matematic demersul se poate reprezenta prin plus) în contextul colosalului jaf internațional și meticulos-mafiotic organizat din 1990 încoace cu concursul entuziast și cointeresat al oamenilor de paie care cred că alcătuiesc o așa-zisă „clasă politică“ în România nu reprezintă un scandal (matematic realitatea aceasta antitetică poate fi reprezentată prin minus). În definitiv, nimic nu e materialmente de ajuns, niciun sacrificiu nu e de prisos dacă este sincer și cu smerenie menit slăvirii Proniei Cerești. Oare nu se cuvine Ea permanent preaslăvită pentru tot ceea ce ne dăruiește clipă de clipă, zi de zi, lună de lună, an de an? Costurile de pînă acum ale construirii catedralei sînt un fleac dacă le-am pune onest în balanță cu pierderile incalculabile pe care le-a produs puzderia guvernelor perindate prin Palatul Victoria după 1990, bunăoară distrugînd industria, flota, o imensă parte a pădurilor – fără a mai adăuga la acestea înstrăinarea resurselor minerale, a petrolului, a gazelor naturale și (ceea ce cred că este echivalentul unui atentat globalist cu bătaie foarte lungă!) a peste 9.000.000 de români în putere care și-au luat lumea-n cap fugind de „binefacerile democrației originale“ girate de foștii nomenclaturiști-securiști ajunși la putere.

Cum mîntuirea nu poate fi un merit al cuiva – fie individ, fie colectivitate, în cazul de față Neamul – ci numai un dar divin pe care pustnicii, clericii, mirenii rîvnitori în rugăciuni năzuiesc a-l dobîndi prin marea milă a Sfintei Treimi în urma Judecății particulare și a Judecății de obște săvîrșite, la „plinirea vremii“, de către Dreptul Judecător, Domnul nostru Iisus Hristos, e de la sine înțeles faptul că, în calitate de creștini, ne așteaptă urcușul pe calea spre mîntuire prin respectarea decalogului, prin mărturisirea Adevărului și prin săvîrșirea faptelor bune după voința și putința fiecăruia.

Amintind că Mihai Eminescu a gîndit necesitatea ridicării unei catedrale bucureștene imediat după strălucita victorie armată de la Grivița din 30 gustar / 11 răpciune 1877, reiau cu unele îndreptări mărturia lui Ioan Slavici publicată în 1924 în revista „Arhitectura“: Cînd a sosit la Bucureşti vestea că Curcanii noştri au cucerit reduta Griviţa, Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în „Timpul“ un articol, în care [să] arătăm că Ştefan-Vodă cel Mare [și Sfînt], de fiecare victorie cîştigată pe cîmpul de război, zidea întru mărirea [sic! De fapt, în puterea omenească stă doar slăvirea!] lui Dumnezeu cîte o mănăstire şi stăruiam ca Românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nicio biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc.[6]

Cum se poate observa, din articolul autorului nuvelei Popa Tanda nu reiese opțiunea pentru vreun epitet… „mîntuitor“ atașat edificiului în cauză, în această situație Națională îmi pare suficient-lămuritor, potențînd clar speranțele românilor de astăzi și de mîine de a păși pe calea deloc ușoară a mîntuirii prin credință, fapte bune și înălțînd permanent rugăciuni de mulțumire și de slavă lui Dumnezeu cel multmilostiv.

București, 1-2 undrea 2022

[1] București, Editura Uranus, 2021, pp. 859-866. În citatele care urmează, respectînd unul dintre principiile de bază ale scrierii în limba română, anume cel fonetic, am modificat nejustificata scriere cu â a vocalei ancestrale î.

[2] Lat. în același timp – nota lui Lucian G. Costi de la p. 859.

[3] Mihail-Nicolae Stanca, Mihail Eminescu și adevărul Sfintei Scripturi, vol. I, nota 226, p. 99.

[4] Cf. https://www.lefigaro.fr/international/2013/01/12/01003-20130112ARTFIG00309-la-cathedrale-qui-seme-la-discorde-a-bucarest.php

[5] Lavinia Stan, L. Turcescu, Politics, national symbols and the Romanian Orthodox Cathedral în: Europe-Asia Studies nr. 58 (7), 2006, pp. 1119-1139.

[6] „Articolul nu s-a păstrat, nefiind reprodus în volumele publicate din opera eminesciană, dar mărturia lui Slavici complineşte astfel şi stabileşte un adevăr istoric plin de semnificaţii.“ (v. prof. univ. dr. Mircea Duţu, https://www.dcnews.ro/mihai-eminescu-primul-care-a-cerut-o-catedrala-a-neamului-vezi-aici-povestea-esecului-voteaza-aici-pro-sau-contra-ideii_32745.html ).