Câteva antinomii subordonare/coordonare în limba română şi în limba franceză

 

asist. univ. drd. Cipriana-Elena PEICA

DEPARTAMENTUL  DE  LIMBA  ROMÂNĂ ŞI LINGVISTICĂ GENERALĂ

FACULTATEA DE LITERE

UNIVERSITATEA BABEŞ–BOLYAI, CLUJ–NAPOCA

 Premisa de la care pornim în demersul nostru este aceea potrivit căreia relaţia reprezintă solidaritatea dintre un sens relaţional (conţinutul relaţiei) şi un relatem (expresia relaţiei), aceasta fiind, deci, un semn lingvistic cu expresie şi conţinut. Prin latura de expresie se înscrie în lanţul vorbirii ca un segment distinct cu o anumită desfăşurare, cu o anumită lungime[1].

În limba franceză, la fel ca şi în limba română,  fiecare parte a discursului îşi realizează funcţia comunicativă datorită complexului de relaţii în care se află cu mulţimea elementelor din care a fost selectată şi, în acelaşi timp, datorită complexului de relaţii cu celelelate părţi ale discursului.

Pierre Guiraud în lucrarea La syntaxe du francais considera cuvântul ca fiind semnul care actualizează primul nivel al relaţiilor sintactice[2]. Cuvintele se combină între ele într-un enunţ (care devine în acest fel un întreg inţial, iar cuvântul, elementul minimal) sub forma unei propoziţii autonome, numită independentă,  şi constituind o frază care, la rândul ei, poate să reunească mai multe propoziţii.

Propoziţia constituie un enunţ minim, iar structura acesteia este definită de către relaţiile dintre cuvinte, adica de către tipologia relaţiilor dintre tipurile de cuvinte definite de către categoria acestora[3].

În ceea ce priveşte organizare a unităţilor sale, şi limba franceză cunoaşte două feluri de organizare a acestora: una paradigmatică care se traduce prin selecţie, iar cealaltă sintagmatică, a cărei manifestare e aranjarea într-o anumită succesiune.

Relaţiile dintre fiecare element ale enunţului şi elementele din grupul cărora a fost selectat se numesc relaţii paradigmatice. Ferdinand de Saussure le consideră relaţii între termeni in absentia[4]. Relaţiile dintre fiecare constituient şi ceilalţi constituienţi ai unui enunţ se numesc relaţii sintagmatice, termenii lor sunt coexistenţi, in praesentia[5].

După modul în care relaţia îşi organizează termenii unul faţă de celălalt distingem între sintagme coordonative, generate de relaţia de coordonare şi de sintagme subordonative, generate de relaţia de subordonare. Relaţia este cea care organizează, dispune termenii în sintagme coordonatoare şi subordonatoare. Opoziţia dintre coordonare şi subordonare are ca premisă fundamentală calitatea de semn lingvistic pe care o are  relaţia.

Câteva dintre antinomiile subordonare vs. coordonare vor fi prezentate în cele ce urmează.

  1. Raportului de subordonare îi este specifică unicitatea, în timp ce raportului de coordonare îi este specifică multiplicitatea. Coordonarea este plurimembră, fără însă ca acest adevăr să nege binaritatea[6]. Prin unicitate în sintaxă vom înţelege imposibilitatea unui al doilea termen subordonat identic construcţional şi funcţional cu unul dat şi necoordonat cu acesta pe lângă un termen regent[7].
  2. Relaţiile de subordonare sunt aderente la unul dintre termeni, şi anume la termenul subordonat, adică se grupează, se iau împreună cu lexemul pe care îl potenţează relaţional, în timp ce relaţia de coordonare nu este aderentă la niciunul dintre termeni, nu se grupează cu niciunul dintre ei, această relaţie este echidistantă, doar asociază termenii[8].
  3. Relaţiile de subordonare au regim, în timp ce relaţiile de coordonare nu au regim. Regimul caracterizează subordonarea şi înseamnă calitatea unei clase de cuvinte de a cere în combinaţie o altă clasă de cuvinte şi de a-i impune anumite categorii gramaticale. Cuvântul impus se numeşte cuvânt dominat. Se vorbeşte de regim la două categorii mari de unităţi, şi anume la conectivele subordonatoare şi la termenii regenţi în relaţia de subordonare.

Conectivele subordonatoare au regim substantival, cazual, adică impun substantivalului de după un anumit caz, numit de aceea caz guvernat, regizat, caz3. Regimul cazual al prepoziţiilor nu este satisfăcut în faţa unui adverb calificativ, în faţa unui adjectiv pronuominal posesiv, în faţa unui pronume reflexiv aton în dativ1 şi în faţa unor clase de cuvinte care nu cunosc categoria cazului.

Conjuncţiile subordonatoare, inclusiv relativele au regim verbal personal. Regimul este satisfăcut numai după ce pe lanţul vorbirii a apărut verbul la mod personal. În afara lui , celelalte conjuncţii subordonatoare din limba română nu impun, în principiu, restricţii modale. Între acestea şi verbul predicat este un raport de 1 la 1, toate excepţiile fiind doar aparente şi datorându-se neexprimării dintr-un motiv sau altul fie a conectivului, fie a verbului la mod personal. Construcţiile infinitivale relative pe lângă verbele a avea şi a fi sunt excepţii reale de la regimul verbal personal al conectivelor subordonatoare (N-am cu cine discuta). Aceste excepţii vizează numai relativele, constau în apariţia infinitivului după un conectiv subordonator şi se explică prin echivalenţa gramaticală din limba română a infinitivului cu conjunctivul.

Conjuncţiile coordonatoare, în schimb, nu au regim, nu impun restricţii morfologice de vreun fel niciunui termen asociat. Singura condiţie de ordin funcţional se referă la omogenitatea sintactică, adică aceeaşi funcţie sintactică. După cum am arătat, esenţa coordonării constă în asocierea termenilor şi punerea acestora pe acelaşi plan. În principu, termenii coordonării au deja funcţiile sintactice construite prin diferite mijloace.

  1. În subordonare avem valenţe, pe când în relaţia de coordonare valenţele lipsesc[9]. În coordonare nu avem valenţe, nu avem contractanţi şi contractaţi.

Prin valenţă în sintaxă înţelegem o posibilitate combinatorie care odată ce este realizată conferă calitatea de termeni lexemelor din sintagmă. Pentru ca două lexeme să realizeze o sintagmă trebuie ca fiecare dintre ele să aibă o valenţă pentru celălalt. În subordonare termenul regent este elementul pasiv, el aşteaptă să fie contractat de termenul subordonat care este elementul activ. Totalitatea valenţelor unui cuvânt formează un fascicul de valenţe sau un spectru de valenţe. Vorbim de un fascicul de valenţe la termenul regent, dar până nu actualizează acestea rămân valenţe latente sau pasive. Fiecare valenţă a termenului regent este actualizată de către un termen subordonat prin valenţa lui care este activă. Denumirea valenţelor termenului regent actualizabile în funcţie de un text sau altul se face cu ajutorul numelui termenului subordonat care le actualizaeză (valenţă genitivală, prepoziţională, adjectuvală, verbal-personală, nominativală). Într-un enunţ dat din fasciculul de valenţe ale termenului regent  sunt consumate numai câteva[10] şi numai de anumite feluri. Când se actualizează toate valenţele pasive de un a numit tip vorbim de o structură saturată. În ceea ce  priveşte termenul subordonat acesta potrivit principiului monosubordonării contractează în relaţie un singur termen regent, prin urmare îşi actualizează o singură valenţă, exceptând dubla subordonare la nivel interpropoziţional[11].

  1. Relaţia de subordonare generează funcţii, în timp ce relaţia de coordonare nu generează funcţii. În subordonare termenul subordonat contractează în relaţie un termen regent, îi actualizează acestuia o valenţă şi are o anumită funcţie sintactică pe lângă aceasta, funcţie generată de relaţie. Din cei doi termeni ai sintagmei subordonative numai termenul regent este funcţie sintactică, nu şi termenul regent.

În coordonare nu se pune problema de funcţii sintactice . Termenii asociaţi nu-şi sunt unul altuia funcţie.

În lucrarea Probleme de sintaxă a  limbii române actuale,  şi Ion Diaconescu consideră că relaţiile de dependenţă sau de subordonare sunt singurele care generează funcţii[12]. Funcţia este condiţia existenţei unei unităţi sintactice şi se manifestă solidar cu relaţia. Autorul consideră că celelalte relaţii – apoziţionarea, coordonarea – operează în cadrul relaţiilor de subordonare, nu au proprietatea de a proiecta o funcţie la nivel sintagmatic sau frastic. În plan sintactic relaţia defineşte expresia unei unităţi, în timp ce funcţia defineşte conţinutul, în baza căruia unităţile se disting unele de altele, chiar în cadrul aceleiaşi relaţii.

  1. Relaţia de subordonare nu permite inversarea termenilor, în timp ce relaţia de coordonare permite inversarea termenilor[13]. Avem două excepţii referitoare la faptul că relaţia de subordonare nu permite inversarea termenilor: inversiunea temporală (se însera când am ajuns) şi inversiunea concesivă (a încercat, numai că n-a reuşit)[14].
  2. Relaţia de coordonare generează bilateral omisibilitatea, în timp ce relaţia de subordonare generează unilateral omisibilitatea[15].
  3. Relaţia de subordonare stabileşte direcţie (direcţionantă), în timp ce relaţia de coordonare nu stabileşte direcţie (adirecţionantă). Relaţia de subordonare, prin dominarea unui termen regent, îi stabileşte acestuia o orientare în lanţul vorbirii, către stânga sau către dreapta indiferent de poziţia termenului regent, în funcţie de direcţia în care în care îşi exercită această dominare[16].

 

În ceea ce priveşte antinomiile subordonare vs. coordonare aplicabilitatea acestora la nivelul limbii franceze a demonstrat-o autoarea Ligia Stela Florea, în lucrarea La phrase complexe. Problèmes, analyses, interprétations, atât la nivelul frazei simple, cât şi la nivelul frazei complexe[17]. În demersul său, autoarea a pornit de la schema consacrată de D. D. Draşoveanu şi a arătat, punctual, că între cele două limbi nu există diferenţe notabile la acest nivel.

În concluzie, după cum am observat în cadrul celor expuse, putem afirma că atât în limba română cât şi în limba franceză, între coordonare şi subordonare există un raport de excludere reciprocă, trăsăturile materiale, obiective şi antinomice fac ca între cele două raporturi să nu poată fi vorba de nimic altceva decât de o excludere reciprocă.

 

BIBLIOGRAFIE

Diaconescu 1989 – Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a  limbii române actuale, Bucureşti.

Draşoveanu 1997 – D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca.

Florea 2009 – Ligia Stela Florea, La phrase complexe. Problèmes, analyses, interprétations, Editura ARGONAUT&SCRIPTOR, Cluj-Napoca.

Guiraud 1963 – Pierre Guiraud, La syntaxe du français, Presses Universitaires de France, 108, Boulevard Saint-Germain, Paris.

Neamţu 1999 – G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Distincţii şi …distincţii, Cluj-Napoca.

Neamţu 2010-2011 – G.G. Neamţu, Curs de sintaxa (anul universitar 2010-2011), Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca.

Saussure 1971 – Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale. Publié par Charles Bally et Albert Sechèhaye, Paris.

 

[1] G.G. Neamţu, Curs de sintaxa (anul universitar 2010-2011), Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca.

[2] Pierre Guiraud, La syntaxe du français, Presses Universitaires de France, 108, Boulevard Saint-Germain, Paris, 1963, p. 51.

[3] Idem.

[4] Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale. Publié par Charles Bally et Albert Sechèhaye, Paris, 1971, p.171.

[5] Idem.

[6] D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, 1997, p.38.

[7] G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Distincţii şi …distincţii, Cluj-Napoca, 1999.

[8] D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, 1997, p.73.

[9] D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, 1997, p.74.

[10] D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, 1997, p.75.

[11] G.G. Neamţu, Curs de sintaxa (anul universitar 2010-2011), Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca.

[12] Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a  limbii române actuale, Bucureşti, 1989, p. 246.

[13] D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, 1997, p.76.

[14] D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, 1997, p.77.

[15] Ibidem, p.46.

[16] Ibidem, p. 48-49.

[17]Ligia Stela Florea, La phrase complexe. Problèmes, analyses, interprétations, Editura ARGONAUT&SCRIPTOR, Cluj-Napoca, 2009, p. 72-74.