Prioritatea operei dr. Ștefan Odobleja în întemeierea ciberneticii constituie una din problemele controversate și netranșate, din păcate, în favoarea savantului român, de știința ultimelor cinci – șase decenii.
Această problemă de istoria științei, în general, și de istoria ciberneticii, în particular, a apărut ca provocare a cunoașterii contemporane – în primul rând a celei românești – în anii ’60 – ’70, după ce în România a început să fie difuzată și tot mai larg cunoscută opera lui Norbert Wiener, recunoscut unanim ca întemeietor al ciberneticii.
Studiind și aprofundând lucrările lui Wiener, apărute după cel de-al Doilea Război Mondial, dr. Ștefan Odobleja a observat că principiile de bază ale ciberneticii formulate de savantul american de origine poloneză prezentau evidente și uimitoare contingențe cu descoperiri anterioare, lansate de el, prin ”Psychologie Consonantiste“, lucrare apărută în două volume, în 1938-1939, la Editura Maloine din Paris.
S-a născut astfel ideea priorității, care, evoluând concomitent cu adâncirea studiului și cu trecerea timpului, s-a transformat în convingere și, întemeiat pe încrederea în justețea dreptului său, Odobleja a pornit la un lung și anevoios efort de revendicare a paternității în fundamentarea noii științe. Demersul s-a desfășurat gradat și perseverent, pe diverse planuri, îmbinând acțiunile avându-i ca destinatari pe simplii interesați, cu cele vizându-i pe cunoscători/inițiați – oameni de știință de orientări și specializări apropiate -, precum și forurile științifice ale țării.
Intenția lui Odobleja era să demonstreze că lucrarea sa fundamentală, ”Psychologie -Consonantiste”, în pofida contextului nefavorabil în care apăruse, a putut, totuși, să fie cunoscută de Wiener și de echipa lui de cercetare, care și-au însușit, fără să recunoască explicit, noutățile sale esențiale, punând astfel bazele noii științe, cibernetica.
Efortul de reconsiderare al lui Odobleja a culminat în 1975 cu două ședințe ale Secției de Științe Medicale a Academiei Române, cel mai înalt for științific al țării, eveniment organizat pentru a examina problema psihologiei consonantiste și a rolului și locului său în fundarea noii științe, iar subsecvent chestiunea privitoare la revendicarea priorității savantului român în cibernetica elaborată de Norbert Wiener.
În iunie 1975, Academia i-a comunicat[1] lui Odobleja rezultatul dezbaterilor din ședințele menționate, în esență, acesta fiind unul negativ și de respingere a susținerilor doctorului severinean.
E drept că Academia nu nega integralmente meritele “Psihologiei consonantiste”, concedând că aceasta lansa și idei interesante între care: posibilitatea explicării funcțiilor psihice pe baza unor principii din domeniul tehnicii; originea fizică și chimică a proceselor psihice; unitatea dintre diferitele domenii ale științei; ideea că ”procesele psihice sunt manifestări psihice ale legilor universale de echilibru, compensație, inerție, antrenament și consonanță“; ideea mecanismelor circulare, a unei legături retroactive de tipul feed-back, enunțată sub forma: “senzațiile determină reacțiile, reacțiile determină noi senzații”[2].
Recunoscând interesul provocat de astfel de idei, forul academic din iunie 1975, condus de cad. Ștefan M. Milcu, adăuga că acestea nu erau absolut noi întrucât ideea explicării organismelor pe baza unor analogii din domeniul tehnic a existat ”din toate timpurile, începând cu elemente din mecanica simplă (Descartes, Harvey), ceasornicărie (La Mettrie), până la interpretările electronice din zilele noastre“, iar “ideea mecanismului circular (feed-back), prezentă în tehnici de multă vreme, e implicată în ideea de sensibilitate proprioceptivă (Sherrington), în <<referință>> (Holst), în mecanismul circular (Danielopolu)”.
Potrivit acestei argumentări, prin Secția sa de Științe Medicale, Academia reținea lucrarea lui Odobleja doar ca teorie generală a psihologiei, cu o extrapolare largă în cele mai diferite domenii.
Se aprecia, însă și faptul că ”Psihologia consonantistă“ lansa formulări fără rezerva necesară, care, în majoritatea cazurilor, ar fi necesitat o confirmare concretă și o verificare experimentală. Erau date ca exemplu formulări odoblejiene de tipul: ”consider creierul constituit din rezonatori, radio, televizor“; “mașina psihică este o mașină electronică (electro – magnetică) funcționând mai ales pe bază de rezonanță, consonanță și având ca manifestări fundamentale două fenomene esențiale: procese ciclice (circularitate, reversibilitate) și dualitate sau multiplele ei forme și aspecte: binalitate și dihotomie, bivalență, bipolaritatre, simetrie”; ”procesele psihice se învârtesc în cerc vicios, ele sunt roți învârtitoare, angrenându-se ca roțile unui cerc. Mișcările psihice sunt mișcări jumătate circulare, jumătate în linie dreaptă. Marca lor distinctivă este reversibilitatea“ etc. De asemenea, în răspunsul trimis lui Odobleja la 7 iunie 1975, pe lângă observațiile de mai sus, se sublinia că, în contrast cu tratarea abstractă, la suprafață, a fenomenelor, privite în dimensiunile lor macroscopice, cum proceda psihologia consonantistă, lucrările lui Wiener izbuteau o analiză aprofundată a mecanismelor cibernetice de tip “molecular” mergând până la cea mai mică unitate funcțională, neuronul. Aportul lui Wiener, unanim recunoscut, se baza pe vaste cercetări de matematică, pe studii fiziologice (în colaborare cu Rosenblueth) și pe modelări electronice (în colaborare cu Bigelow). Se menționa, totodată, că Wiener și colaboratorii lui aveau contribuții remarcabile în domeniul comenzii tirului antiaerian (teoria sistemelor de urmărire), în studiul teoriei oscilațiilor și în introducerea metodei statistice la transmiterea informației prin linii[3].
Concluzia finală a Academiei era că ”susținerea dr-ului Șt. Odobleja că cibernetica derivă din psihologia consonantistă nu putea fi reținută deoarece psihologia nu a putut aduce elemente analitice de neurofiziologice pe baza cărora s-a elaborat neurocibernetica“, iar cu privire la prioritatea lui Odobleja în “cibernetică și mai ales la însușirea necorectă a lui N. Wiener a unor idei din lucrarea sa, secția (medicală a Academiei – n.n.) consideră că dr. Odobleja nu poate revendica paternitatea ideilor din cibernetica lui Wiener, domnia sa putând fi considerat cel mult precursor al ideilor care au condus la apariția ciberneticii”[4].
Punctul de vedere al Academiei a avut un impact greu și de durată asupra destinului operei lui Odobleja, deturnând, în bună măsură, continuarea exegezei sale și obținerea recunoașterii integrale și meritate.
Cu toate acestea, interesul din jurul său n-a fost niciodată curmat. Oamenii de știință de diferite specializări, dar, în orice caz, apropiați de cibernetică, medicină și de psihologie au continuat să studieze lucrările lui Odobleja, în contextul unei dezbateri aprinse purtate de presă – îndeosebi de revistele ”Flacăra“, “Tribuna”, ”Orizont“ ș.a. – având ca scop apropierea mai nuanțată de adevăr și eventual repunerea savantului severinean în drepturile și pe locul cuvenite.
Savantul însuși a purtat o vie și interesantă corespondență cu cei dornici să-i cunoască opera, cerându-le să-și exprime opiniile critice cu privire la aceasta și, ca să fie cât mai convingător, a încercat să realizeze publicarea lucrării sale capitale în versiune românească și să scoată la lumină alte lucrări și aspecte lămuritoare. N-a reușit, din păcate, decât parțial acest lucru, din cauza unei anumite neîncrederi înstăpânite în jurul său, cu origine în verdictul Academiei, care a făcut ca editurile să-l amâne sau chiar să-l refuze.
În cele din urmă, a apărut lucrarea “Psihologia consonantistă și cibernetica”, insuficientă, totuși, pentru clarificarea controverselor.
Lumea științifică din România a rămas până astăzi divizată în a-l recunoaște pe Odobleja precursor, participant împreună cu alții – de obicei cu D. Danielopolu și P. Postelnicu – la fundarea noii științe, sau adevărat părinte al ciberneticii.
Este o chestiune păstrată, cu siguranță, deschisă și ar fi contraproductiv dacă s-ar perpetua așa și în viitor.
Poate generațiile viitoare de cercetători vor răspunde cu mai mare aplicație și precizie necesității de adâncire a cercetării operei odoblejiene și, în context, va rezulta cu mai multă limpezime contribuția savantului român la întemeierea științei care a revoluționat societatea contemporană.
[1] Vezi, Tudor Rățoi, Ștefan Odobleja: Corespondență (Cuvânt înainte de Ileana Roman), Editura Universitaria, Craiova, 2009, p. 22-24.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
