În penumbra camerei mele liniștea care părea că se materializează îmi copleșea cu prezența-i aproape palpabilă gândurile galopând peste ani, urcând spre coamele împădurite ale dealurilor în vârtejuri nebune sau avântându-se spre seninul cerului de vară…
Ecoul îndepărtat ce răzbea dintre rândurile înșirate pe pagina veche a jurnalului cu foi îngălbenite de vreo rază de soare părea că răsună din ceasornicul cu lănțișor al bunicului, ascuns în buzunarul vestei sale din stofă de lână, măsurând ritmat moartea clipei prezente și marcând implacabil curgerea timpului de atunci către mâine.
O întrebare încă nerostită se născuse în liniștea aceea, iar glasul care refuza să articuleze sunetele îmi părea cunoscut, făcând să vibreze aerul din încăperea pe care o vedeam acum metamorfozându-se și călăuzindu-mi pașii către alte vremuri.
Tic-tac…tic-tac…
***
Era una dintre zilele de vară dintr-o vacanță a copilăriei mele, când păzeam împreună cu tataie vacile și îmi doream ca soarele să traverseze mai rapid bolta cerească, iar patrupedele să înfulece iarba mai cu poftă ca să termine mai iute conacele lor interminabile.
Bunicul ( pe care eu îl vedeam neschimbat cu ochii mei de copil) îmi povestea despre legendele unor locuri din vecinătate.
Una dintre povestirile mele preferate era „Legenda Mițurloiului” — denumirea îmi aparține. Este vorba despre legenda cârtiței, care în limbajul bunicului se numea „Mițorlan”. — Eu găsisem o variantă mai melodioasă a cuvântului.
— Am auzit de la moșu-meu că mițorlanu’ a fost fecior de boier, spunea tataie cu glasul molcom ce se pierdea în foșnetul frunzelor de fag peste care călcam în drumurile noastre, strivind vreascurile uscate .
Adesea urcam împreună cu tataie mai sus, pe dealurile subcarpatice care adăposteau sătucul, spre pădurea de fagi din Ploștină, pe Curătură sau sus-sus, la pădurea de pini. Exista acolo un fel de observator încropit din lemn, un fel de „Căsuță în copac”( desigur nu foarte elaborată) construită între trunchiurile unor mesteceni înalti. Din observator se vedea valea Buzăului până hăăăt!-departe.
Trecând printre ferigile înalte de un verde închis, crescute în umbra deasă a pădurii, ne odihneam pe trunchiurile căzute și uscate „la fagul mare”.
Nu ne grăbeam. Mergeam tihnit. Eu înaintam țopăind cu pași mici, gravitând în jurul Baciului care călca rar și apăsat cu ciomagul lui din lemn de corn. Paradoxal, avansam în același ritm.
Sprijinindu-se în bastonul cioplit din lemul unui corn, tataie își asigura echilibrul căci membrele sale inferioare erau inegale din cauza unei întâmplări traumatizante trăite de dânsul în alte vremuri, despre care eu aflasem din povestiri.
Aflasem că suferise un accident, căzând de pe un cal în apele reci ale unui pârâu, pe timp de iarnă. Animalul se prăbușise peste piciorul rănit al bărbatului, iar urmarea acestei situații era starea actuală a lui tataie, pe care eu o considerasem singura realitate posibilă. În mintea mea de copil, tataie era cel pe care eu îl știam. Cunoscîndu-l așa, sprijinit în ciomagul din lemn de corn cu incrustații meșterite de el însuși, cu piciorul care îl făcea să șchiopăteze, știam că atunci cînd se schimba vremea, tataie era cel mai priceput meteorolog.
Îmi povestise bătrânul despre locurile acelea frumoase nenumărate istorii. Copil fiind, puneam multe întrebări și uneori nu ascultam răspunsul.
Dar de fiecare dată când sesizam un cuvânt pronunțat greșit, reacționam vehement:
– Nu se zice așa, tataie!
– Sa’ cum, măi Franț?
– Nu se zice corent, ci curent!
De la o vreme, greșelile bătrânului se îndeseau. Și sub muștața căruntă, în colțul gurii se zărea un zâmbet poznaș.
– Tataie, nu se zice zacăr!
– Da’ cum ?
– Zahăr, nu ți-am spus?!
***
Tic-tac…tic-tac…
Printre frunzele florilor de pe pervazul ferestrei pătrunde o rază de lumină care luminează ca un reflector miraculos scena pe care dansează amintirile mele dragi.
O siluetă mărunțică, o femeie slăbuță, iute, grăbită, adusă de spate, cu ranița încărcată de alimente, urcă „în sus”, spre casa unde așteptau tataie, câinii, vacile, oile …. toată gospodăria și casa rămasă după ce natura își luase tributul.
Casa părintească a tatălui meu fusese mai mare și avusese un beci zidit sub „casa mare”, dar cu ani în urmă, după niște ploi abundente, pământul alunecase la vale rupând camera cea mai mare a locuinței și beciul de sub ea.
Țața Marița… Așa era denumită și recunoscută bunica. Slăbuță, scundă și fără astâmpăr, umblând fără preget „în sus” sau „la Chiojd”, am cunoscut-o privindu-ne cu îngăduință și iertându-ne orice trăznaie.
Făcea „colărezi cu lapte” atunci când noi mergeam „în sus” și hălăduiam pe plai, prin Teși sau pe Vârful Mare.
Când noi stăteam la masă, dânsa părea că se satură privind bucuroasă cum mâncăm cu poftă bulzul cu brânză sărată sau cu urdă frământată.
Statura bunicii contrasta cu silueta bunicului care — deși nu era foarte înalt— părea clădit din esența plaiului și a pădurii în care se nășteau ecourile hăuliturilor noastre.
Mă amuza teribil modul în care bunicul anunța mucalit meniul, în timp ce mamaie aprindea focul la „mașina de gătit” trebăluind de zor printre oale. La întrebările noastre nerăbdătoare, tataie răspundea serios:
– Astăzi mâncăm mămăligă goală, cu brânză (sau șuncă) și cu ceapă.
Niciodată „mămăliga goală”nu era mai gustoasă ca atunci.
Aveau bunicii o măsuță din lemn, rotundă și scundă, cu trei picioare, în jurul căreia ne așezam pe niște scăunele mici, croite după același model.
Când veneau acasă și copiii de la oraș, chipul bunicii se lumina, iar picioarele ei neobosite nu mai aveau oprire.
Bunica nu vorbea fără rost. Vorbea cu fiecare despre ce era nevoie să vorbească. Dar… ceea ce îmi amintesc cu precizie este că bunica vorbea cu sine însăși. Avea mult de conversat cu sine. Și vorbea despre ceea ce era important, se sfătuia cu sine, în timp ce parcurgea, adusă de spate, cu un băț în mănă și o raniță plină în spate, drumul de 4 km… „în sus”, sau „la Chiojd”.
Drumul destul de dificil dintre centrul localității și satul unde bătrînii își petreceau vara (cu animalele care trebuiau duse la păscut, mulse și îngrijite, cu grădina și gospodăria pe care le mențineau funcționale) era străbătut de mamaie pe jos, chiar și de mai multe ori pe zi, când era necesar. Părea neobosită. Tic -tac… tic- tac…
****
În liniștea care pusese stăpânire peste tărâmurile acestea se auzea ritmic ceasornicul ascuns in buzunarul lui tataie: Tic-tac…tic -tac…
Ceasul acesta imi amintea de un alt ceas, cu băț, pe care bunicul mă învățase să îl construiesc pentru a mă orienta în zilele acelea luminoase .
Tataie îmi explicase cum pot afla cât e ceasul cu ajutorul unui băț pe care trebuia să îl înfig în pământ. După ce trasam un cadran rotund în jurul acestui ax improvizat, puteam afla ora urmărind umbra bățului. Avea tataie o vorbă. Adeseori zicea că soarele e „de o suliță pe cer”.
Pentru mine era neclar sensul acestei expresii, pentru că nu știam la ce fel de suliță se referă și nici care era reperul pentru măsurătoarea cu pricina. Existau prea multe variabile.
Cel care mă scotea întotdeauna din încurcătură era ceasul cu lănțișor din buzunărașul bunicului. Era un ceas vechi, cu mecanism, care trebuia întors zilnic. Tataie îl purta în buzunarul de la piept al vestei sale de stofă țesută din lână.
Eu, care mă cam plictiseam în ipostaza de Gardian al celor trei necuvântătoare care păreau că nu se vor sătura niciodată, îl tot întrebam pe bunicul despre momentul când vom duce vacile acasă.
Bătrânul îm spunea că soarele este sus pe cer și că trebuie să stăm până ajunge la o suliță desupra pădurii.
Mă încruntam în felul meu special, încrețind nasul, iar tataie zâmbea. Știa ce urmează …
Doar nu era prima zi de colaborare. Eram tovarăși de muncă de la începutul vacanței mele. Tăceam o vreme, apoi întrebam cât mai trebuie să așteptăm?
– Vrun ceas, venea răspunsul prompt.
Un timp mă tot cățăram prin pruni, culegeam câteva margarete… încercând să-i dau o mână de ajutor soarelui care părea că staționează…
Văzând că nu obțin nimic, schimbam tactica, încercând să aflu cât este ora. Nu erau puține momentele în care descopeream că ceasul meu cu băț suferise o avarie. Probabil că una dintre cele trei patrupede trecuse pe acolo și îmi deteriorase „aparatura”.
Întotdeauna încercam să remediez problema, dar nu aveam niciodată răbdare să finalizez operațiunea, așa că apelam la ceasul cu lănțișor. Bunicul tocmai se uita la el. Văzând că mă apropii, mă întâmpina râzând:
– Măi, Franț, n-au trecut decât vreo 10 minute.
Tic- tac… tic-tac…
***
Pe cerul senin al zilei de vară au apărut umbrele unor nori. Timpul care gonește, măsurat de vechiul mecanism al ceasului cu lănțișor, a împietrit pe cadranul rotund al ceasului cu băț așteptând… tic- tac…
De acolo, de lângă îngerii care le veghează odihna, Tataie și Mamaie zâmbesc cu duioșie. Au obosit de-atâta trudă și s-au retras, veghind. Timpul lor așteaptă.
Tic-tac… Glasul acela limpede al copilului care colinda printre tufele de ferigă încă vibrează, clipele mor fericite iar soarele strălucește la o suliță deasupra pădurii.
Mamaie
Tataie
