Cinci zile din Festivalul Internaţional al Teatrelor Dunărene din Giurgiu, FITeD 2018

Faţă de ediţia trecută, anul acesta Teatrul „Tudor Vianu“ a înconjurat spectacolele de teatru cu recitaluri de muzică clasică, expoziţii de pictură sau documentare şi cu lansări de carte. Alături de teatrul din Giurgiu au urcat pe scenă teatre din Tulcea, Budapesta, Novi Sad, Virovitica şi Zadar, Ruse şi Bratislava.

În prima zi de festival, 29 octombrie 2018, Teatrul „Tudor Vianu“ a prezentat cu succes unei săli arhipline o excepţională realizare a cunoscutului regizor veneţian Michele Casarin: Asediul Veneţiei, după A. Camus (Etat de Siege). Decorul, costumele şi muzica au făcut trimiteri la secolul al XVII-lea. Actorii tineri au avut roluri de compoziţie valoroase, în cheia unei tragicomedii – după cum a definit-o însuşi regizorul. Greutatea şi dificultatea dialogului camusian a fost mutată pe personajele groteşti şi tăioase de commedia dell’arte, cu măştile lor care nu ascund, ci le permit să spună adevăruri dure despre lupta pentru libertate şi adevăr.

Veneţia riscă să piară, invadată de ciumă – un dictator macabru în înţelegere cu Dogele şi cu sistemul lui de represiune. Ca întotdeauna, pierderea libertăţilor nu se întâmplă brusc, ea trece prin erori voite de judecată, prin manipulare publică, prin spaimă, prin pierderi şi câştiguri de control planificate, până la introducerea definitivă a regulilor dictaturii. Ideea salvării din literatura secolului al XX-lea apare aici formulată astfel: e suficient ca un singur om să se opună dictaturii ca sistemul acesteia să înceapă să se blocheze.

Spectacolul cu Asediul Veneţiei a fost deja invitat în câteva festivaluri europene de teatru.

Înainte de ridicarea cortinei, tânărul muzician Ştefan Cazacu, cu talentul său recunoscut deja de pe scenele internaţionale, a introdus publicul în atmosfera renascentistă cu cea mai frumoasă piesă pentru violoncel solo de J.S. Bach, Suita no 1 în Sol Major.

Premiera Teatrului „Tudor Vianu“ din deschidere a fost onorată de prezenţa E.S. Branco Brancović, ambasadorul Republicii Serbia în Romînia şi a domnului Borislav Borislavov,  Primul Secretar din cadrul Ambasadei Republicii Bulgaria la Bucureşti.

 

În ziua a doua de festival, 30 octombire 2018, Lena Vieru Conta, cunoscută artist plastic şi pianistă, a vernisat în Sala Atelier a teatrului expoziţia sa de 27 de tablouri  în tehnică mixtă de colaj şi pictură Sub Semnul Veneţiei. A vorbit Elena Cioclu, artist plastic şi profesoară la Şcoala de muzică şi Arte plastice din Giurgiu. Expoziţia a avut în vedere „falnica“ Veneţie a lui Shakespeare, cea invadată de ciuma lui Camus dar şi cea prezentă care le găzduieşte amintirile.

În aceeaşi seară,Teatrul „Jean Bart“ din Tulcea a adus în fața publicului Angajare de Clovn de Matei Vişniec în regia lui Aurel Palade. În 1991 textul lui Vişniec a primit Premiul pentru cea mai bună piesă a anului la Galele UNITER.

Suspendaţi într-un timp care nu iartă, cu reguli pe care nu le ghicesc,  într-o aşteptare a unei promisiuni despre care nu vom şti dacă e bună sau rea nici măcar la sfârşit, cei trei clovni  devoalează spectatorului caractere nu tocmai frumoase, speranţe nejustificate, amintiri şi visuri neîmplinite făcându-l pe acesta să-i înţeleagă şi şi-i asume.

A fost un spectacol deosebit al Teatrului „Jean Bart“, un succes binemeritat al talentaţilor actori tulceni în festivalul FITED 2018.

 

Ziua a treia, 31 octombrie 2018, a festivalului giurgiuvean a aparţinut culturii maghiare. Institutul Balassi din Bucureşti a oferit o expoziţie şi un concert cameral, înainte ca Teatrul „Spirit“ din Budapesta să îşi prezinte o mică bijuterie cu trei personaje Tot atunci, anul viitor. O comedie romantică de Bernard Slade, în regia lui Andrea Sztárek.

Un bărbat şi o femeie (actorii Gubík Ági şi Perjés János) se întâlnesc timp de 24 de ani pentru un weekend, într-o relaţie unică ce devine puternică în timp, pe care actorii o construiesc cu mult talent, treptat, solid, emoţional, echilibrat, fără salturi sau tensiuni spectaculoase, cu o maturitate artistică şi o naturaleţe remarcabile.

Expoziţia documentară din foaierul teatrului şi concertul din Sala Atelier au fost dedicate marei personalităţi culturale a muzicii maghiare Zoltán Kodály. Tinerii muzicieni Cornelius Zirbo la violoncel şi Gabriel Gîţan la pian, deţinători a numeroase premii naţionale şi internaţionale au interpretat piese de J.S. Bach şi Zoltán Kodály.

Din partea Institutului de cultură maghiar Balassi a participat doamna Bara Hajnal, consilier pentru muzică şi cultură.

 

Şi a venit ziua  a patra, 1 noiembrie 2018. Am urmărit reprezentaţia Teatrului „Mladih“ din Novi Sad. Premiat în 2017 pentru cea mai bună regie şi pentru cea mai bună actriţă de către juriul festivalului-concurs din Cortanovci-Novi Tvrđava Teatar – spectacolul Evgheni Oneghin, după romanul lui Pușkin cu acelaşi nume, a avut un puternic ecou şi pe scena Teatrului „Tudor Vianu“ din Giurgiu. Regizorul Boris Liješević a optat pentru o naraţiune în care actorii înşişi sunt, pe alocuri, povestitori ai propriilor întâmplări.

Întreaga trupă din Serbia a creat cu multă dăruire atmosfera acelei vechi Rusii şi, chiar dacă au actualizat o veche boală a spiritului şi au banalizat o decadenţă aristocratică (să nu uităm că şi Pușkin moare într-un duel) considerîndu-le ca fiind comune cu cele ale vieţii moderne contemporane, această opţiune rezistă bine comparaţiilor. Spectacolul s-a bazat pe talentul şi verva tinerilor actori Kristina Savkov-Tatiana, Danilo Milanovi– Lenski şi Pređa Marijanović –Oneghin.

La spectacol a asistat primul consilier al Ambasadei Serbiei la Bucureşti, Dubravka Durišić.

 

FITeD 2018, ziua a cincea, 2 noiembrie 2018. După vizita în foaierul teatrului a expoziţiei comemorative oferite de Forumul Austriac din Bucureşti, la 100 de ani de la moartea lui Gustav Klimt, spectatorii celei de a cincea seri de festival FITeD 2018 au urmărit cu surprindere şi entuziasm un spectacol croat extraordinar, realizat în coproducţie de Teatrul Dramatic din Virovitica şi Teatrul de Păpuşi din Zadar: Kashtanka, după nuvela cu acelaşi nume a lui A.P. Cehov, o capodoperă despre viaţă, prietenie şi loialitate.

Toţi cei care au contribuit  la acest spectacol merită aplaudaţi: Vjera Vidov, regizor, Natalija Burnos, scenograf, Igor Karlić, muzica şi maeştrii păpuşari care au creat personajul căţeluşei Kashtanka – Sara Lustig, al gâscanului Ivan Ivanici – Luka Aleksandrić şi al motanului Fjodor Timofeici – Irena Bausović, ca şi personajul lui Monsieur George – Goran Vučko.

Kashtanka, irezistibilă şi reală pentru public, va rămîne un nume iubit de spectatorii din Giurgiu, indiferent dacă l-au citit sau nu pe Cehov.

Festivalul fost onorat să aibă între spectatorii spectacolului Kashtanka pe  E.S. Davor Vidiš, ambasadorul Republicii Croaţia în România împreună cu soţia şi doamna Dinka Franulić, consilier în aceeaşi ambasadă.

 

Festivalul s-a încheiat duminică, după reprezentaţiile Teatrului „Sava Ognjanov“ din Ruse cu Regatul Femeilor şi fantezia slovacă WOW, a Companiei Debris din Bratislava.

Giurgiu, 5 noiembrie 2018

 

Pe 29 octombrie 2018, o seară de vară indiană a umplut Sala Mare a Teatrului cu spectatori curioşi şi cu mari aşteptări create de anunţul unei premiere de tragicommedia dell arte, după cum însuşi regizorul ei, Michele Casarin  a numit Asediul Veneţiei o piesă după Etat de Siege a lui Camus.

Departe de a fi o piesă politică, spectacolul maestrului veneţian păstrează intacte toate mesajele lui Camus împotriva unui regim totalitar, trimiţând spectatorul, cu mijloacele commediei dell arte – rostire, gestică, măşti – în zona grotescului folosit ca armă şi a iubirii care suţine  sacrificiul pentru salvarea de răul care se crede învingător. Asediul Veneției, un spectacol profund, cu personaje perfect definite,  adună publicul în jurul lui, îl fascinează şi îl convinge.

Scenografia şi costumele au fost realizate de Olimpia Damian după un concept la care a contribuit şi tânăra scenografă  Mona Damian și au susţinut ideea regizorală de a sugera simplitatea  spectacolului  de teatru al secolului al XVII-lea, dar păstrînd pentru public magia codurilor de culori, a texturilor şi sugestiilor de stil ce trimit la epoca respectivă. Cu un decor simplu din lemn şi draperii semitransparente, sugerând o piaţetă din Veneţia şi poduri peste canale, spectacolul urmăreşte punctele de interes şi scenele cheie cu jocul luminii care dă relief sau estompează locurile şi personajele. Măştile lui Stefano Perocco di Meduna, cunoscut ca fiind printre cei mai importanţi creatori din Europa de asemenea obiecte, definesc şi chiar îngroaşă caracterul personajelor ce le poartă.

Textul cel nou, în prelucrarea inspirată a lui Michele Casarin şi a lui Andrea Pennacchi, a oferit generos şanse de măiestrie – dovedită, de altfel, de toţi actorii Teatrului „Tudor Vianu“, care au urcat pe scenă. Zanni, eternul ghinionist, fără mai nimic, naiv, uneori inteligent, alteori ridicol dar capabil de găselniţe imprevizibile, a găsit în Robert Poiană un interpret care i-a redat personalitatea şi l-a apropiat de public.

Ana Sivu-Daponte în Ţiganca a descoperit un  personaj important şi puternic ce clarifică şi restabileşte valoarea lucrurilor, prin sentinţe, preziceri sau aprecieri de bun simţ (Drept să zic, în dimineața asta am cam tras o spaimă. Ne era teamă că s-a schimbat ceva; sau: Voi nu sunteţi un popor, voi sunteţi o turmă…).

Personajul Laviniei Cosma – Căpitanul este (într-un travesti foarte bine lucrat) un soldat fanfaron, cu false pretenţii de eroism,  dar supus și slugarnic la dispoziţia celui care are puterea şi care îl foloseşte ca să şi-o menţină. Până la urmă, este un personaj tragic, fără conştiinţă şi fără morală.

Diego şi Victoria, în interpretarea lui Vlad Teodorov şi a Danei Stîngă sunt ceea ce leagă povestea commediei dell arte cu povestea actualităţii în care o comunitate ameninţată cu anihilarea reuşeşte să îşi trăiască iubirea şi să îşi salveze identitatea şi libertatea. Personajele lor sunt serioase, mai degrabă spre drama elisabethană, dar nu textul le conferă profunzime, ci faptele lor. Nu sunt simple personaje gli innamorati, aceia nu poartă măşti, dar masca albă a Victoriei dă reprezentării unitate de timp şi spaţiu.

Dama în negru, Moartea, e un  personaj dramatic, cu probleme de conştiinţă şi cu orgolii: Înainte eram liberă și asociată cu hazardul. Nimeni nu mă ura pe atunci. Eram cea care încheia totul, eram mereu aceeași. Dar dumneavoastră m-ați pus în slujba logicii și a regulamentelor. Iar mâna mea, care uneori era miloasă, s-a schimbat. Acum sunt violentă, toți mă neagă până la ultima răsuflare. Anca Pascu îi conferă acesteia o eleganţă stranie şi culege aplauzele publicului în dansul luptei cu Căpitanulo demonstraţie menită să convingă oraşul şi mai ales pe conducătorii lui – că domnia răului e inevitabilă.

Cosmin Creţu construieşte şi poartă cu sine de-a lungul întregii istorii greutatea şi diversitatea a trei personaje: Dogele, un ticălos prefăcut, laş şi cinic care abandonează Ciumei poporul Veneţiei în schimbul imunităţii lui şi a cercului său de prieteni; Barcagiul, un individ oneros ce profită de nenorocirea oraşului ca să se îmbogăţească din contrabandă pentru privilegiaţi şi Marc’Antonio Romagnesi, cel care conduce trupa comedianţilor şi care conclude: Nu uitați, e suficientă o singură persoană care să nu se teamă, pentru a stârni vântul speranței și pentru a îndepărta umbrele groazei. Experienţa sa artistică şi înţelegerea textului pe multiple niveluri i-a permis schimbările majore şi revenirile remarcabile la caractere profund diferite pe tot parcursul spectacolului.

Ciuma este o mare provocare, nu doar pentru regizor, dar şi pentru tînărul actor Vlad Bânzoiu. Desigur, acesta poartă, ca şi Moartea, o mască grotescă trebuind să înspăimânte, dar efectul este altul. Ca întotdeauna, pierderea libertăţilor nu se întâmplă brusc, ea trece prin erori voite de judecată, prin manipulare publică, prin spaimă, prin pierderi şi câştiguri de control planificate, până la introducerea definitivă a regulilor dictaturii. Şi iată Ciuma este un personaj ambiguu, cu dispreţ pentru individ, ale cărui slăbiciuni le cunoaşte şi le foloseşte metodic, cu scopul precis de a domina prin forţă şi înşelăciune. Nu poate însă reuşi singur. Îşi ia asociaţi Moartea şi Represiunea. Caracterul ei se schimbă ca şi culorile  unei caracatiţe gigant, mimând slăbiciunea ca să atace distrugător. Mai tot timpul cu faţa spre sală, personajul îşi încearcă seducţia oriunde află spectatori. Şi nu se recunoaşte învins.

Asediul Veneţiei este, fără îndoială, un succes. O premieră şi în sensul experimentului de  tragicommedie dell’ arte, termen introdus prin acest spectacol, jucat de  cea mai tânără trupă de actori profesionişti din ţară.

Trebuie să cunoaştem istoria şi să nu o repetăm. Cultură înseamnă şi cunoaştere. Pe scenă, mulţumind spectatorilor şi actorilor, Michele Casarin zicea: „Cultura costă, dar incultura costă şi mai mult“.

Spectatorii acestei performanţe au avut şi privilegiul unei introduceri muzicale de înaltă ţinută. Făcând abstracţie de tusetele frecvente dintr-o sală arhiplină, violoncelistul Ştefan Cazacu a interpretat cu înţelegere deosebită a muzicii baroce, într-o simplitate obligatorie şi tehnică perfectă, frumoasa Suită 1 de J. S. Bach.