Ciorolița, Ciorolesa, Ciurlicatul – străvechi obicei, încă practicat în arealul Zarandului de Munte

Sărbătorile cu ritualurile și obiceiurile cele mai variate sunt cuprinse în perioada dintre Ajunul Crăciunului și Sf. Ion, cu accent pe marile sărbători din acest interval, și anume Crăciunul, Anul Nou și Boboteaza. Este perioada din an considerată a fi  cea mai propice pentru previziuni legate de viitor, soartă, noroc, vreme, dar și pentru influențarea norocului, a sănătății și a prosperității. Anul Nou în care se intra  era un timp necunoscut care putea să aducă atât bucurii cât și nenorociri. De aceea, orice practici care puteau anunța din vreme aceste întâmplări sau care le puteau influența, erau binevenite.

Astfel, se urmărea comportamentul animalelor, al păsărilor, felul cum arde focul în vatră, cum se ridică fumul, cine sunt persoanele care intră primele în casă în Noul An, visele, etc. Tuturor acestora li se adăugau, așa cum am spus, o seamă de ritualuri de influențare a norocului și a belșugului, dar și de purificare a persoanelor din familie, a locuinței și a gospodăriei în întregul ei, cu tot cu animale  și terenuri.

Civilizațiile primitive urmărind alternanța anotimpurilor, a zilelor și a nopților, a anotimpurilor secetoase și a celor ploioase, a frigului și a căldurii, a soarelui și a lunii au ajuns la o viziune ciclică asupra timpului, cu perioade repetabile și egale, de ordinul zilelor, lunilor și al anilor. De aceea, Anul a fost privit ca un zeu major, uneori ca personificare a Soarelui, sau cu nume concret de Ianus, Zeus, Saturn, Mitra, sau Iisus.

Anul Nou are atributele perfecțiunii creației primordiale, perfecțiunea începuturilor, a „vârstei de aur” cum o numește Mircea Eliade. Îndepărtarea de ziua care marca noul ciclu calendaristic însemna și pierderea perfecțiunii inițiale. Ordinea primordială de la începutul Creației, tinde să se transforme iar în Haos. Atât timpul, cât și întreaga lume, devin impuri. Anul, sau zeul care întruchipează timpul, îmbătrânește, degenerează, își pierde treptat perfecțiunea inițială. El moare la solstițiul de iarnă, odată cu soarele căruia îi scade puterea, pentru a se naște iar, purificat, cu puterile refăcute.

Toate obiceiurile și ritualurile legate de moartea „anului vechi” și nașterea „anului nou”, au ca scop unic, „renovarea simbolică a lumii”.[1]  Acestea constau în acte de divinație, adică diverse practici magice (vrăji și descântece) având în special ca scop, aflarea ursitului, acte de propițiere, ce constau în urări de sănătate, belșug, ani mulți, precum și acte de profilaxie și purificare ce au rolul de a alunga spiritele malefice care provoacă  îmbolnăviri, accidente, pagube în gospodărie și alte neplăceri.

În materialul de față ne vom referi la toate aceste  acte sau practici pe care le regăsim în obiceiul Ciurlicatului în localitatea  Basarabasa, dar și în alte localități ale Zarandului de Munte, cu numele de Ciorolița, Ciorolesa, Ciuralexa,  practici care au loc în jurul sărbătorii de Bobotează.

Practicile de izgonire a spiritelor rele se efectuau ocazional, în cazul unor epidemii în rândul oamenilor sau al animalelor, a unor invazii de insecte asupra culturilor, și periodic la începutul unui nou ciclul calendaristic (an, anotimp). „Astfel, actele de profilaxie periodică concentrate în ciclul sărbătorilor de iarnă  și la alte sărbători de peste an, cuprindeau un întreg arsenal de practici arhaice: luminații, trecerea vitelor prin foc, sărirea peste foc, fumigații, arderea rășinii și a unor produse urât mirositoare, stropirea cu apă, scăldatul în râu, ungerea cu usturoi a ușilor, ferestrelor, vitelor și oamenilor, producerea zgomotelor cu ajutorul bicelor, tobelor, buciumelor, strigătelor, etc. Alungarea spiritelor malefice cuibărite în anotimpul friguros și, mai ales, la debutul ciclului de sărbători menite să înnoiască anul, se efectua cu predilecție în perioada cuprinsă între Anul Nou și Bobotează.”[2]

Acestor practici ancestrale li se adaugă astăzi obiceiul creștin de purificare a caselor și a locuitorilor, prin stropirea acestora de către preot și dieci cu apă sfințită, în zilele premergătoare Bobotezei.

Toate apele, atât cele stătătoare cât și cele curgătoare, sunt considerate sfințite după ce preotul face slujba de sfințire a apelor în ziua de Bobotează. De aceea, cu ani în urmă era obiceiul în Zarand, ca în zorii zilei de Bobotează oamenii să se scalde în râurile din apropiere, pentru a fi feriți de boli tot anul, pentru a se purifica, adăugăm noi.[3]

Sărbători precreștine care erau dedicate unor divinități protectoare ale apelor sau care vindecau și aduceau prosperitate și fertilitate întâlnim în antichitate și la romani, cu denumirea de Carmentalia și Juturnalia. Astfel, Carmenta (ce se traduce prin farmec, cu cântec) era  considerată o zână a profețiilor și a vindecărilor cu apă prin băutură și scaldă, dar și prin prezicerea unor sentințe.[4]Iar Juturna, era zâna izvoarelor și a apelor, soața lui Ianus,  investită cu puteri de vindecare a bolilor și de binecuvântare,[5] cele două zâne fiind sărbătorite în Roma antică în data de 11 ianuarie.

Tot un obicei, care însumează practicile și obiceiurile de Bobotează enumerate mai sus, este și cel al Ciurlicatului. Astfel, ne informează Maciu Tiberiu că în copilărie, îi plăcea ca în seara de Bobotează să umble cu ciurlicatu pă-n ocol, pă la iortoane (acareturi). Făcea buna o păpușă (o legătură, un mănunchi) din mlădițe de la pomii roditori din grădină, în care punea și o creangă de drimoc, în mijloc o lumânare, șî pă toace le lega cu un cingeu (ștergar). Pă o lopată să  punea jar șî tămâie cu care să afumau șura, grajdu, casa, ocolu…Noi (copiii) duceam într-o mână păpușa cu lumânarea aprinsă în mijlocu ei, și în altă mână, o legătură de cingătaie (talăngi, clopote). Buna lua apa sfințâtă adusă de la biserică șî grăunțe: grâu, orz, cucuruz. Când treceam pă  su fereștile căsii strigam cât puteam: –Bună sara, lu Sânciion! Buna stropea păstă tăt cu apă sfințâtă șî arunca păstă animale cu grăunțe, să fie spor în tăce, în anul care vine.

Noi, pruncii, când ajungeam la cocină le strigam porcilor: -Bună sara, lu Sânciion!Numa să fiți frumoși și grosoci! (grași). La cotețul găinilor strigam: -Bună sara, lu Sânciion! Numa să ouaț, să nu cotcorezaț! Iar la grajd, strigam vacile pă nume: –Viră! Bunăsara, lu Sânciion!; Ceșă! Bună sara, lu Sânciion! Pă fiecare vacă o strigam tăt așa[6].

Același obicei îl regăsim descris de Mirela Legrand Stoia, obicei care se practica cu ani în urmă în localitatea Ormindea, comuna Băița, tot în zona etnografică a Țării Zarandului.

Aflăm astfel, că la Ormindea, în seara de Bobotează se umbla cu Ciorolesa. Înainte de sărbătoare se făcea „un colac mare, din aluat acru, găurit la mijloc-simbol solar – format din două sucituri împletite, și una singură pe margine. Între împletituri se pun monede. Într-o cană se ia grâu și sare, apoi pe o lopată se așează jar. Cu acest jar peste care se pune găinaț și tămâie se afumă grajdul și fiecare vită în parte. Cu mâna se aruncă grâu și sare peste vaci, zicându-le: –Câte paie (țigle) pă grajdi,/Atâtea vaci să fie-n grajdi.

Odată cu Ciorolesa se coc și niște colăcei mici (din două împletituri), numiți pcizărăi; se dă câte unul fiecărei vaci din grajd, apoi cel care a dus ciorolesa, se oprește la fereastră zicând:  -Bună sara, lui Sâmption!-Sara bună!-Aveți purici în casă?-N-avem că i-am trimis după popa șî după dieci”.[7]

După ce se repetă dialogul respectiv de trei ori, se intră în casă și se pune colacul numit ciorolesă, pe masă și fiecare membru al familiei rupe o bucată din colac, fiecare dorind să apuce bucata cu cei mai mulți bani în ea, pentru că acela va fi cel mai norocos în anul care abia a început.[8]

Și la Brad este consemnat un obicei asemănător. Astfel, de Bobotează se cocea un colac cu o gaură mare în mijloc, cât să intre capul unui om matur prin ea, cu denumirea de Cioroliță.[9]Roată, în împletitura colacului se împlântau monede, înainte de a fi introdus în cuptor.

În seara de Bobotează, după ce se întuneca, femeia din casă trecea capul bărbatului prin colac, lua cana cu apă sfințită, și împreună mergeau la grajd unde stropeau animalele și pereții adăpostului. După ce reveneau în casă, întrebau copiii: „ –No, daor plecat puricii?-Or plecat, or plecat! Răspundeau în grabă copiii și se repezeau să rupă câte o bucată din colac, nu atâta pentru a-l mânca, cât pentru a găsi monedele de metal, bănuțeii.”[10]

Prezența colacului, la Ormindea cu denumirea de Ciorolesă, iar la Brad cu denumirea de  Cioroliță, o regăsim și în obiceiul de la  Basarabasa. El pare să fie „colacul plugarilor care se ținea pe masă de la Crăciun până la Anul Nou, uneori până la Bobotează, când era împărțit la cei ai casei și la vite”.[11]

Colacii sunt un substitut al omului sau al divinității. „Colacii care substituie omul sunt legați de obiceiurile din ciclul familial, cei dedicați divinității sunt legați de calendarul popular și obiceiurile calendaristice. Aceștia sunt preparați și jertfiți la moartea și renașterea divinităților sezoniere și ori de câte ori sunt invocate să alunge bolile, să aducă ploile, să căsătorească fetele, etc.”[12]

Referitor la purecii care sunt pomeniți în dialogul cu rol de purificare a gospodăriei întreținut între membrii familiei, ei au fost înlăturați odată cu trecerea preotului și a cântăreților cu Iordanul, prin fiecare gospodărie.

Astfel, tot la Ormindea, ne spune cercetătoarea Mirela Legrand-Stoia, exista obiceiul ca după ieșirea preotului din casă, după ce a stropit toate încăperile cu apă sfințită, gospodinele să iasă în prag cu mătura și măturând să spună: „Nu mătur gunoiu, că mătur sărăcia și cearta din casă și trimit purecii după popa și după dieci”[13]

Aceeași credință exista și la Ribița, de a mătura toate relele și necazurile din casă, și bineînțeles, purecii, cu mătura, după ieșirea preotului.[14] Informația respectivă o găsim și la S.F. Marian: „Cum a ieșit preotul, precum și ceilalți care l-au petrecut din casă, stăpâna mătura casa după el, anume ca să nu aibă pureci peste vară.”[15]

Se observă că odată cu stropirea locuinței cu apă sfințită, se realizează o curățire a acesteia de toate spiritele malefice care ar putea provoca, boli și certuri în familie, ar putea aduce nenorocul și sărăcia, dar și alte neajunsuri, cum ar fi atacul purecilor, păduchilor sau al altor animale care fac rău sau produc pagube în gospodărie. Apa sfințită și rugăciunile specifice Bobotezei trebuie să aducă spor în casă, fertilitate în holde, bucurie și sănătate.

Pentru a avea mană (rod, belșug) în holde, spor și sănătate în turmele de animale, se aruncă peste ele cu grâu, porumb sau alte semințe, utilizându-se astfel, în scopuri magice și capacitatea extraordinară a semințelor de a se înmulți, de a da rod înzecit.

În satul Ribița, tot cu scopul de a asigura protecția holdelor și a turmelor din gospodărie, de a stimula fertilitatea și a aduce belșugul, femeile obișnuiau să pună sub preșul de la ușă semințe de tot felul, pentru ca preotul când „vine cu crucea”, (cu Iordanul) să treacă peste ele și implicit, să le sfințească, ne informează Trifa Sabina.[16] Posibil ca aceste semințe să se fi amestecat în primăvară, cu cele pregătite pentru semănat, așa cum știm de la Iusco Ileana din Ribița și David Gheorghe din Dumbrava de Jos, că se proceda cu grâul din cununa împletită la seceratul grâului, care era păstrată „la icoană” în casă, până la vremea semănatului, în anul următor.[17]

În alte părți ale Transilvaniei, când preotul intră în casă, gospodina aruncă înaintea lui cu boabe de cucuruz, crezând că astfel se vor oua găinile.[18]

O altă variantă a obiceiului semnalat la Basarabasa și Ormindea, de data aceasta performat cu mai mult zgomot și fast, este cea din satul Țebea, pe care o regăsim astăzi sub denumirea de Ciorolița. Același obicei este semnalat de cercetătorul dr. Dorin Petresc[19], sub denumirile de Ciuralexa, Chiraleisa în localitățile din jurul Gurahonțului. De altfel, arealul obiceiului respectiv este mult mai larg, cuprinzând Bucovina, Maramureșul, Sălajul, Țara Zarandului. Cea dintâi mărturie istorică scrisă, care consemnează Chiraleisa o întâlnim în opera cărturarului Dimitrie Cantemir  Descriptio Moldavie, din  anul 1716.  Astfel, el semnalează existența unui obicei coborâtor din „idolii cei vechi ai dacilor”, sub numele de Chiraleisa, cu privire la care notează: „Se potrivește cu strigarea creștinilor în rugăciunea lor Kyrie eleison! de unde se și trage. Stăpânul casei are obiceiul să facă la 5 făurar, în preziua Botezului Domnului, o cruce de lemn pe care o învelește cât mai frumos cu pânză  albă sau cu pânză de borangic și catifea, cum poate fiecare, după averea lui, iar după Vecernie, ca într-un alai, petrecuți de o droaie de copii, o poartă prin toate casele, unde strigă foarte des, cuvântul Chiraleisa.”[20]

Se pare că denumirea de Chiraleisa provine de la strigătul Kyrie eleison care în neogreacă înseamnă Doamne miluiește!, acesta fiind strigătul copiilor cu vârste de 7-12 ani, grupați în cete care însoțeau de la o casă la alta, preotul ce sfințea casele înainte de Bobotează, în Bucovina.„În foarte multe sate, atât din Bucovina cât și din celelalte țări locuite de români, este datină de a merge cu preotul nu numai cei doi inși, ci și o mulțime de băieți, ba pe unele locuri chiar și oameni bătrâni, care strigă chiraleisa sau ciuralesia, de clocotește satul dând prin aceasta de știre că preotul s-a pornit deja cu crucea prin sat (…)”[21]

La Țebea, Ciorolița se desfășoară cu mai mult fast și zgomot. În Ajunul Bobotezei, o ceată  de tineri mascați, înarmați cu tot felul de obiecte din metal menite să producă un zgomot asurzitor (talăngi, mojare, tingiri, fedeie, lanțuri, butoaie mari de tablă pe post de dubă, etc.) colindă ulițele satului, se opresc, chiuie și joacă la răspântii de drumuri, aprind focuri, finalizând periplul lor, la cimitirul satului, la mormântul eroului Avram Iancu.

Ceata gălăgioasă are în componența sa personaje negative ce ilustrează prin diverse măști, păcatele capitale: bețivul, curvarul, mincinosul, hoțul, femeia adulteră, criminalul, etc. Toți aceștia sunt o întruchipare a spiritelor malefice care dau târcoale satului de-a lungul unui an întreg, ispitind oamenii, determinându-i să cadă în păcat. „În același timp, ceata Cioroliței întruchipează un personaj colectiv înzestrat cu atribute magice, destinat a alunga spiritele malefice din universul tradițional al satului.”[22]

Ceata personajelor negative este constituită din tinerii satului care se deghizează îmbrăcându-se cu tot felul de haine vechi, în general în personaje feminine, cu rochii și basmale, iar pe față își dau cu funingine sau își trag ciorapi de mătase. Nici unuia nu-i lipsește din mână o bâtă noduroasă, cu care bat pământul, focurile de la răspântii, gardurile sau pe ceilalți participanți la obicei. Tot ei intră prin curțile sătenilor, acolo unde găsesc porțile deschise. Sar, se rotesc, joacă, se aruncă pe jos, se scălâmbăie, fac glume și măscări, saltă și strigă. Ei  sunt numiți mămuci sau fășăngoi[23](din germanul fasching – sărbătoare).

O primă menționare a obiceiului respectiv apare în arhivele fostului Comitat Zărand. Astfel, un raport al oficialilor de la Baia de Criș, din anul 1786, relatează că în primele zile ale noului  an, au fost consemnate semnele unei „noi Horiade”, deoarece localnicii s-au strâns într-o ceată, purtând măști și strigând ca la răscoală.[24]

Alaiurile de mascați erau specifice unui număr mare de sărbători antice: Leneelor,  Dionysiacelor, Saturnaliilor, Carmentaliei și Juturnaliei sau Calendelor lui Ianuarie. ”(…) măștile, devenite astăzi un subiect de sociologie, de istorie și filozofie a culturii, au avut semnificații precise în marcarea timpului calendaristic (anual) și a timpului uman (veacul de om). Ele ne dezvăluie momente din rituri străvechi ale fertilității, componente ale magiei imitative folosite la tehnica vânătorii sau pentru invocarea ploii, legătura venerată cu lumea strămoșilor transformată în cea temută a spiritelor, măștile au trecut apoi prin etapele succesive ale dansului ritual și ale spectacolului îmbrăcând nesfârșit de variate forme.”[25]

După cum se observă, întregul obicei reunește acte de purificare și profilaxie prin intermediul focurilor  aprinse la răscruci de drumuri, răscrucile fiind primele  expuse la atacul forțelor malefice, al zgomotelor asurzitoare și al dansurilor haotice, macabre, de tip șamanic. Toate aceste manifestări sunt însoțite de strigătul cu rol de incantație magică: Ciorolița! Acestuia i se adaugă și alte strigături în versuri, cu tentă umoristică, dintre care amintim: Ciorolița-lița,/ O murit bădița/ Pe-o scândură lată/ Dumnezeu să-l bată,/ Pe-o scândură verde/ Dumnezeu să-l ierte!.[26]

Chiar dacă versurile citate par să aibă doar rolul de a înveseli și mai mult atmosfera sărbătorii, privite mai atent, ele ne trimit de fapt, spre aceeași moarte și (re)naștere a Soarelui, sau moarte a Timpului Vechi și nașterea Timpului (Anului) Nou, scândura verde sugerându-ne tocmai renașterea, creșterea luminii solare, reînnoirea lumii, înverzirea naturii. Această afirmație este susținută și de zicerea celor mai în vârstă în dimineața Anului Nou: No, îngroparăm Anu’!, deoarece pentru ei, Anul Vechi moare, iar Anul Nou se naște, observându-se aici cum s-a păstrat milenii de-a rândul credința într-o divinitate care personifica Anul, evident, cu denumire diferită în funcție de cultură și popor.

 Ciorolița este un obicei precreștin practicat în perioadele de înnoirea timpului, pentru că, așa cum aminteam inițial, în trecut orice sfârșit de perioadă calendaristică, dar în special cea de sfârșit de anotimp sau an, avea un caracter nefast, care trebuia anihilat printr-o serie de ritualuri cu caracter magic, dar și de purificare, profilaxie și propițiere. Timpul nou trebuia curățat de toate energiile negative acumulate în trecut, și ajutat să ”crească” sănătos, viguros și prosper. ”Deoarece Anul Nou este o reactualizare a cosmogoniei, el implică  reluarea Timpului de la începuturile sale, adică refacerea Timpului primordial, a Timpului pur, cel care exista în momentul Creației. Anul Nou era așadar un prilej pentru curățirea de păcate și alungarea demonilor sau măcar a unui țap ispășitor.(…) Acesta este și sensul purificărilor rituale: o ardere, o anulare a păcatelor și a greșelilor individului și ale comunității în ansamblu, și nu doar o simplă purificare.”[27]

Înnoirea timpului a fost pusă mereu pe seama Soarelui, pe creșterea și descreșterea luminii acestuia. Solstițiul de iarnă marca moartea și nașterea Soarelui, și odată cu el nașterea Timpului Nou.

De aceea focurile care se aprind la solstiții sunt menite să susțină puterea Soarelui. „Focurile solstițiale pot fi considerate încercări ale oamenilor de a ajuta soarele: să-l mențină la aceeași înălțime pe boltă la solstițiul de vară și să-l sprijine la urcușul său pe cer la solstițiul de iarnă. Nimic mai logic pentru mentalitatea arhaică decât aprinderea focurilor în momentele când căldura și lumina marelui astru începeau să scadă sau să crească.”[28]

La Țebea, în trecut, în timpul Cioroliței, pe lângă focurile aprinse la răscrucea drumurilor, se slobozeau pe dealuri roți de car învelite în paie, cărora li se dădea foc.[29] Din cele mai vechi timpuri roata, cercul au fost simboluri ale soarelui. Aruncarea pe dealuri a roților în flăcări vine să întărească și să susțină faptul că acest obicei era menit să glorifice și să susțină Soarele, lumina și căldura pe care acesta le răspândea.

În spațiul carpato-danubiano-pontic este atestat arheologic cultul Soarelui, încă din neolitic, iar cultura noastră populară păstrează numeroase reminiscențe ale acestui cult. De aceea, acest obicei al Cioroliței, Ciurlicatului, Ciorolesei, Ciuralexei, etc., în arealul zărăndean pare să fie o continuare a ritualurilor de înnoire a timpului, specifice totodată cultului Solar, ritualuri menite pe lângă rolul de purificare și profilaxie a timpului și spațiului, să „ajute” la „nașterea” Soarelui și „creșterea” radiației sale.

Focurile aprinse la răscruci de drumuri sau în gospodărie, lumânările purtate în mâini odată cu Păpușa luminilor  aveau și această menire de a ajuta soarele să-și sporească lumina, să-și regăsească forțele pierdute de-a lungul unui an întreg de drumuri pe bolta cerească.

Păpușa luminilor confecționată în ajun de Bobotează în satele din jurul localității Gurahonț, sau   Păpușa Ciurlicatului la Basarabasa constituie unul dintre elementele cu funcție totemică din cadrul ritualului analizat, totem ce cuprinde elemente simbolice ale fertilității, belșugului și sănătății atât pentru animalele din gospodărie, pentru holde și livezi, cât și pentru oameni.

Această păpușă era confecționată din mlădițe luate de la toți pomii din livadă cărora li se adăuga o creangă de drimoc. Drimocul sau dârmozul este un arbust din familia caprifoliaceae, cu denumirea latină viburnum lantana, cu flori albe asemănătoare celor de soc, arbust pe care credințele populare îl investesc cu puteri magice, fiind prezent în diverse ritualuri. Întregul mănunchi era legat cu un ștergar țesut, iar în mijlocul lui se punea o lumânare aprinsă.

Așa cum am amintit și mai sus, această păpușă avea rol fertilizator și de sănătate. Se pare că în antichitate, tinerii candidați la inițiere în diverse mistere purtau în mâini un mănunchi de mlădițe, în conformitate cu proprietatea mlădițelor de a prinde rădăcini, a crește și a rodi. Și la Basarabasa, păpușa este purtată de copiii din gospodărie. Putem astfel deduce vechimea de milenii a acestui obicei.

În legătură cu obiceiul Ciurlicatului de la Basarabasa, comuna Vața de Jos, este necesară explicarea cuvântului ciurlicat. Acesta este un regionalism și provine din verbul a ciurlica, care înseamnă a umbla repede și fără o țintă exactă, a umbla de colo-colo, sau de a umbla fără rost. În ritual se merge într-adevăr în jurul casei, prin curte, la cotețe, la grajd, la cocină, chiar în grădină, fără să se respecte cu strictețe un anume parcurs.

Maciu Măriuța din Basarabasa ne informează că atunci când în casă exista o fată de măritat, sau mai ales atunci când fetei îi cam trecuse vremea măritișului, după ce se întorceau cu Păpușa Ciurlicatului din gospodărie, aceasta se așeza pe capul fetei respective și se desfăcea fir cu fir, pentru ca fata să aibă în anul acela noroc la măritiș.

Și în acest ritual se pot observa proprietățile magice, fertilizatoare și de noroc cu care era învestită această păpușă.

Din firul de drimoc care fusese pus în păpușă,  spune Maciu Tiberiu, bunica ne făcea  fiecărui copil din casă câte o cruce mică pe care ne-o prindea în piept și una pe care o punea pe ușa grajdului.

Crucea se realiza prin trecerea acului cu ață roșie prin inima lemnului, drimocul având un lemn foarte moale în interior, asemănător lemnului de soc. Această cruce era purtată de copii până când auzeau cucul cântând. Când auzeau pentru prima dată în acel an cucul cântând, copiii alergau după cuc pentru a-i da crucea  să o poarte el în cioc. (inf. Maciu Tiberiu, Basarabasa)

Drimocul fiind un arbust învestit cu puteri magice, el este pus în pieptul copiilor pentru a fi apărați pe tot parcursul iernii de boli, iarna incidența acestora fiind mai mare, dar și de alte influențe nefaste, de vrăji sau deochi, pentru vigoare și sănătate. Și crucea pusă pe ușa grajdului avea menirea de a apăra vacile de moroii care le fură laptele sau de alte influențe malefice care le pot îmbolnăvi.

De asemenea, se observă similitudinea acestui obicei cu cel al mărțișorului și cel din urmă având un rol identic. Probabil că și obiceiul crucii de drimoc a fost specific datei de 1 martie, când se celebra în trecut Anul Nou, mutându-se acest obicei în iarnă odată cu modificarea datei de începere a Noului An. Această modificare a începutului de An, de la 1 martie, la 1 ianuarie s-a produs imediat după cucerirea Daciei de către romani. Dominația romană se pare că a fost suficient de lungă încât autoritatea administrativă și militară să generalizeze calendarul oficial. Bineînțeles aceasta nu s-a făcut uniform, calendarul având în popor numeroase elemente care îl diferențiau de calendarul standard al Romei.

Din toate datele și informațiile prezentate mai sus, reiese că obiceiul Chiraleisa  menționat pentru prima dată de Dimitrie Cantemir în lucrarea sa Descriptio Moldaviae, în anul 1716, îl regăsim și astăzi practicat în unele localități din arealul Zarandului de Munte sub denumirile de Ciorolița, Ciuralesa, Ciuralexa sau Ciurlicatul. Obiceiul pare să aibă o vechime de milenii, așa cum subliniază chiar Dimitrie Cantemir, precizând  că el vine din vremea dacilor, fiind specific momentelor de înnoire a timpului. Datorită vechimii sale, el s-a îmbogățit cu elemente de ritual preluate sau care sunt comune și altor sărbători, cum ar fi alaiul mascaților și a focurilor de la Țebea, a Păpușii Ciurlicatului și a crucii de drimoc de la Basarabasa, cărora li se adaugă elemente de practică creștină (stropirea cu agheasmă a întregii gospodării) specifice Bobotezei.

Toate aceste obiceiuri sau elemente de ritual aduc date importante despre credințe, mentalități și vechi practici  ale poporului nostru, conturând o anumită spiritualitate a acestuia de forma unui creștinism cosmic, cum îl numea Mircea Eliade,  o spiritualitate specifică românilor, demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie, vechimea lui pe aceste locuri.  

 

Bibliografie:

Bârlea, Ovidiu – Colindatul în Transilvania, AMT, 1965-1967, Cluj-Napoca, 1969, în Sub aripa timpului, de Mirela Legrand-Stoia, Ed. Karina, Deva, 2012.

Dimitrie, Cantemir –  Descrierea Moldovei,Ed. Ion Creangă, București, 1978.

Eliade, Mircea –  Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, București,  2017.

Ghinoiu, Ion  –  Sărbători și obiceiuri românești, Ed. Elion, București, 2004.

Legrand- Stoia, Mirela – Sub aripa timpului, Ed. Karina, Deva, 2012.

Marian, Simion Florea – Sărbătorile la români, Ed. Saeculum I. O., București, vol.I, 2015

Marienescu, Atanasie Marian – Sărbătorile și datinile romane vechi, vol. I, București, 2008.

Pârva, Ioan    – Puterea de a rezista, Ed. Călăuza, Deva, 2019.

Petresc, Dorin –  Martori ai spiritualității zărăndene -”Ciorolița” de la Țebea, în  Miorița, nr. 18-19, Deva,  2013, p. 88-91.

 

Informatori:

Ban ChivaBasarabasa, com. Vața de Jos, 89 de ani, 2017

David GheorgheDumbrava de Jos, com. Ribița, 82 de ani, 2006

Dușan Mărioara Ribița, 72 de ani, 2012

Iusco IleanaRibița, 71 de ani, 2017

Maciu Măriuța – Basarabasa, com. Vața de Jos, 54 de ani, 2017

Maciu TiberiuBasarabasa, com. Vața de Jos, 33 de ani, 2017

Popa DanielȚebea, com. Baia de Criș, 45 de ani, 2019

Trifa SabinaRibița, 81 de ani, 2018

Zeriu DorinȚebea, com. Baia de Criș, 53 de ani, 2019          

 

NOTE:

[1] I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, Ed. Elion, București, 2004, p. 134.

[2]I. Ghinoiu, op.cit.,  p. 160-161.

[3] Informator: Trifa Sabina (81 de ani, Ribița, 2018).

[4]At. M. Marienescu, Sărbătorile și datinile romane vechi, vol. I, Ed. Saeculum I.O., București, 2008, p.61-62.

[5]At. M.  Marienescu, op. cit.,  p. 63.

[6] Informator:  Maciu Tiberiu (33 de ani, Basarabasa, com. Vața de Jos, 2017), Ban Chiva (89 de ani, Basarabasa, com. Vața de jos, 2017), Maciu Măriuța (54 de ani, Basarabasa, com. Vața de Jos, 2017).

[7] M. Legrand-Stoia, Sub aripa timpului, Deva, Ed. Karina, 2012,  p. 53-54.

[8] M.  Legrand- Stoia, op. cit., p. 54.

[9] I. Pârva, Puterea de a rezista,  Ed. Călăuza, Deva, 2019, p. 74.

[10] I. Pârva, op. cit., p. 75.

[11] O. Bîrlea, Colindatul în Transilvania, AMT, 1965-1967, Cluj-Napoca,  1969, în Sub aripa timpului, de Mirela Legrand-Stoia, Deva, 2012, p. 298.

[12] I. Ghinoiu, op. cit., p. 144.

[13]M. Legrand-Stoia, op. cit., p. 53.

[14] Informator: Dușan Mărioara (72 de ani, Ribița, 2012).

[15] S. Fl. Marian, Sărbătorile la români, vol. I, Ed. Saeculum I.O., București, 2015, p. 227.

[16] Informator: Trifa Sabina (81 de ani, Ribița, 2018).

[17] Informator: Iusco Ileana (71 de ani, Ribița, 2017); David Gheorghe (82 de ani, Dumbrava de Jos, com. Ribița, 2006).

[18]S. Fl. Marian, op. cit.,  p. 222.

[19] D. Petresc, Martori ai spiritualității zărăndene -”Ciorolița” de la Țebea, în Miorița, nr. 18-19, 2013, p. 89.

[20] D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. I. Creangă, 1978, p. 199.

[21] S. Fl. Marian op. cit., p. 220.

[22]D. Petresc  în Miorița, nr. 18-19, 2013,  pag. 90.

[23] Informator: Popa Daniel (45 de ani, Țebea, com. Baia de Criș, 2019).

[24] D. Petresc, Martori ai spiritualității zărăndene -”Ciorolița”  de la Țebea, în  Miorița, nr. 18-19, Deva,  2013, p. 90.

[25]I. Ghinoiu, op. cit,  p. 156.

[26] Informator: Popa Daniel (45 de ani, Țebea, com. Baia de Criș, 2019).

[27] M. Eliade Sacrul și profanul, București, Ed. Humanitas, 2017,  p. 61.

[28] I. Ghinoiu, op. cit.,  p. 148.

[29] Informator: Zeriu Dorin (53 de ani, Țebea, com. Baia de Criș, 2019).