Cîteva meditații inspirate de opera creatoarei creștine Elena Borundel

O lume virtuală, a imaginii fotografic-prelucrate, așa cum rezultă din reproducerea afișului expoziției care îmi inspiră rîndurile de față, cu o lumină ce estompează aproape de dispariție numele protagonistei Elena Borundel (creatoarea nu mai contează, ci doar creația ei e lăsată să-i perpetueze ființarea!) și una reală, vizibilă, la rigoare palpabilă mă îndeamnă la meditație.

Curatorii proiectului au fost Doina Ișfănoni, istorică și teoreticiană de artă, cercetătoare etnologă, cu doctorat în Estetica Artelor Vizuale și Claudiu Tița Nicolescu, cercetător științific, doctor în istorie.

N-am luat parte la vernisaj, aflîndu-mă la Strîmbeni în prima zi a lui prier, dar înainte de a așterne aceste pagini am văzut filmul Tronul euharistic[1] conceput simbolic-tulburător în urmă cu șase ani, odată cu declanșarea plandemoniei, dar căpătînd conotații sporite în contextul urgiei fratricide pe care uneltele potrivnicului au declanșat-o din 2022 și o întrețin la granița de la răsărit a țării noastre. Realizat de Mihaela Agarici și Gabriel Ichim (minunată conlucrare inspirată, desigur, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, de Sfînta Împărăteasă Elena și de Sfinții Îngeri Păzitori ai celor întrupați pilduitor-creator!), filmul de circa un sfert de oră are ca participare pe Elena Borundel, Andreea Dragne, Damian Ștefan și Florin Opriș, iar consultant expert în arte vizuale este Paul Agarici.

Despre film găsesc pe pagina de facebook a Elenei Borundel următoarele precizări:

Icoana Tronul Euharistic este inspirată după izvodul popular Hristos cu vița. În anul 2011 am recuperat din curtea Bisericii Sf. Spiridon Nou ornamentele în bazorelief regăsite în această lucrare: vrejurile de viță de vie și mitra arhierească. Datorită acestor elemente recuperate au urmat niște ani de studiu și cercetare pentru a discerne care este cel mai potrivit mod de valorificare a lor.

Icoana are o încărcătură simbolică puternică prin formă, care reprezintă jugul la care sîntem chemați „Luați jugul Meu că este bun și ușor“ (Matei 11.29- 30) după cum spune Hristos. Vița de vie al cărei vin este transformat la Sf. Liturghie în sîngele Domnului, flanchează cupa euharistică ce se află discret în fundal și joacă rol de tron. Icoana are un aspect atemporal și imponderal. Ciorchinii și aureola au fost realizate din sticlă cathedral și au fost amplasate în traforuri pentru a permite luminii sa le străbată și pentru a sugera Lumina Sfîntă, cea taborică pe care Hristos ne-o dăruiește la fiecare sărbătoare Pascală.

În jurul acestei icoane, am realizat filmul cu același titlu Tronul Euharistic care poate fi urmărit pe Youtube.

Mulțumesc lui Hristos Dumnezeu pentru această inspirație!

Iată această extraordinară icoană, prezentă și-n expoziție:

Prin conlucrarea Sfîntului Arhanghel Mihail cu Sfînta Împărăteasă Elena, la întîlnirea cu expozanta în sala pusă la dispoziție de Muzeul Țăranului Român mi-a fost evocat bunicul său – un inventiv țăran prahovean. Am dedus astfel că imboldul creator i-a înmugurit în copilărie. Am mai aflat că desfășoară cu dăruire și o activitate pedagogică de inițiere a amatorilor în artele plastice.

Expoziția reunește compoziții complexe, realizate în tehnici variate: frescă și tempera pe lemn, ulei pe sticlă, vitraliu Tiffany, pastel și mozaic. Demersul artistic ne propune o lectură contemporană a iconografiei clasice, cu accent pe simboluri și pe interpretare vizuală[2].

Încep cu icoana Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, replica creștină a eroului străvechii culturi traco-dacice Iovan Iorgovan „braț de buzdugan“, cum atestă balada. Subliniez că mitul  salvatorului e autohton. Acestei strălucite creații folclorice i-am închinat o lucrare la care am trudit alături de Enache Nedela, neuitatul meu diriginte și părinte spiritual originar din Mehadia – patria eroului. Romanii au dezvoltat mitul, după cum se știe, prin semizeul Hercule, evocat toponimic în Banat prin Băile Herculane. Cercetările întreprinse pasionat de aproximativ două decenii de George Liviu Teleoacă pun în evidență eroarea de a se confunda șarpele, corupătorul biblic al Evei, cu dragonul.[3] Icoana nu ține cont de această deosebire esențială, perpetuînd optica lui Jacoppo de Voragine în Legenda Aurea. Altminteri, ca realizare artistică în ulei pe sticlă, cu grijă pentru detalii, ea trimite la naivitatea meșterilor populari.

Stilul naiv are un efect sporit în Tripticul medieval realizat în tehnică mixtă. Acesta ne prezintă în partea dreaptă un Sfînt Gheorghe ucigînd nu un dragon/balaur, ci un monstru serpentiform. În centru, între doi îngeri îngenuchiați, Mîntuitorul înviat ține în mîna stîngă o suliță și schițează o binecuvîntare cu dreapta, concomitent pășind cu piciorul drept, în care se vede urma pironului răstignirii, în registrul inferior al picturii înfățișînd, probabil, iadul unde își plîng durerile trei ființe ținînd fiecare în mîna dreaptă cîte o suliță cu vîrful în sus. Motivul recurent al suliței e simbolic: cu o suliță a împus sutașul Longin coasta Răstignitului, sîngele scurs fiind adunat în cupa Graalului ce este perpetuat pînă în zilele noastre sub forma potirului de pe Sfînta Masă în altarele bisericilor unde vinul se transformă în timpul Sfintelor Liturghii în sîngele euharistic; cu sulița ucide Sfîntul Gheorghe diavolul cu înfățișare de șarpe ispititor; sulița constituia o componentă a dotării cavalerești ca simbol al învestirii cu putere pămîntească etc. În stînga Tripticul medieval creat de Elena Borundel înfățișează în registrul superior o pereche de tineri, el ținînd în mîna stîngă o cheie iar cu dreapta indicînd în registrul inferior o regină purtînd pe cap coroană și o eșarfă iar în mîini o flamură albă. Cheia, coroana și flamura albă au certe valori simbolice. Mesajul este misterios și n-am pretenția descifrării lui. Încerc doar o expunere a simbolisticii implicite: cheia semnifică stăpînirea închiderii-deschiderii ușii către inițiere/cunoaștere. Totodată, în sens comun ea înseamnă soluția cea bună, pe acest înțeles bazîndu-se succesul politic de la vremea respectivă din țara noastră. Coroana pusă pe cap reprezintă învestirea cu puterea regală/împărătească; valoarea capului de culme a corpului omenesc dobîndește prin încoronare semnificația unui dar divin, are caracterul transcendent al unei împliniri grăitoare prin forma circulară ce sugerează perfecțiunea, armonia, relația cer-pămînt. Identic cornului, simbolismul coroanei implică puterea și lumina. În creștinism, această simbolistică se îmbogățește cu măreția, victoria asupra morții prin învierea hristică în împărăția veșnică a lui Dumnezeu. La ceremonialul căsătoriei creștine, încununarea mirilor reprezintă momentul suprem de consfințire a puterii lor creatoare de viață (viitorii prunci), nunta din Cana Galileii fiind binecuvîntată de Hristos. În fine, eșarfa albă simbolizează victoria lui Iisus înviat și slăvit precum și invocarea protecției divine. Totodată, ea poate fi echivalată cu o eliberare, cu o speranță, sau cu o chemare, cu un salut pașnic.

Mozaicul dedicat Sfinților Împărați Constantin și Elena mi-a atras atenția prin delicatețea contururilor, prin cromatică dar îndeosebi prin îndrăzneala abordării, întrucît eram obișnuit cu înfățișarea lor în picioare, protocolară. Ipostaza aceasta nouă îi umanizează, îi apropie mai mult de sufletul meu – oricum din pruncie atașat mai mult de Sfîntă, fiindcă mama mea se numea tot Elena. Desigur, istoric e mai importantă colosala, vizionara inspirație a Împăratului de a acorda libertate cultului creștin, dar zbaterea Împărătesei întru aflarea Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mîntuitorul mă înduioșează mai mult.

O altă compoziție realizată în tehnică mixtă (frescă pe lemn) care mi-a atras atenția a fost cea a patru Sfinți Stîlpnici: Luca, Alipie, unul dintre cei doi Simeon (se cunosc Sfîntul Simeon cel Bătrîn și Simeon cel Tînăr) și Daniil. M-am documentat cît mi-a îngăduit-o internetul, căci îmi mărturisesc puținătatea cunoștințelor de pînă acum despre această nevoință excepțională (așa cum mi s-a întîmplat cu altă ocazie, scriind despre un fenomen la fel de interesant: nebunia întru Hristos, întruchipată de un sfînt român încă necanonizat de vrednicii reprezentanți actuali ai „neamului nevoii“ – vorba lui Mihai Eminescu: Nil Dorobanțu[4]). Mi-am notat despre acest formidabil mod de trăire a credinței că Sfîntul Luca cel Nou Stîlpnicul din Olimpul Bitiniei (†979) a trăit pe stîlp întru aspre nevoințe timp de patruzeci și cinci de ani, curățindu-și inima de toate gîndurile și patimile sufletești și trupești. A fost înmormîntat la Mînăstirea Sfîntul Vasian, la a cărei restaurare lucrase împreună cu prietenul său, Patriarhul Teofilact. E pomenit pe 11 undrea. Sfîntul Alipie Stîlpnicul (sec. 7-8), a pătimit cincizeci și trei de ani, stînd ca și cum ar fi fost pironit pe cruce. E sărbătorit la 26 brumar. Rețin dintr-un amplu articol publicat în „Lumina“ un pasaj cu subtitlul Alipie, cel mai înainte ales de Dumnezeu: Sfîntul Alipie s-a nevoit timp de cincizeci şi trei de ani pe un stîlp, perioadă în care lupta cu vrăşmaşii nevăzuţi a fost din ce în ce mai intensă. Conştienţi de lucrarea lui Dumnezeu prin el, mulţi oameni veneau să-l vadă şi să-l asculte, iar unii dintre ei doreau să rămînă în preajma lui. La rugămintea Sfîntului, au fost zidite două mănăstiri, una de bărbaţi şi alta de femei, în aceasta din urmă vieţuind mama şi sora lui, Maria. Lumina dumnezeiască de care s-a învrednicit încă din această viaţă este o mărturie a sfinţeniei. În ultimii paisprezece ani, din cauza unor răni, picioarele l-au lăsat şi a rămas culcat pe o parte pînă la adormirea sa în Domnul, în ziua de 26 noiembrie.[5] Sfinții Simeon Stîlpnicul cel Bătrîn (390-459) sărbătorit la 1 răpciune și Simeon Stîlpnicul cel Tînăr (sau Simeon din Muntele Minunat (521-592) pomenit la 24 florar sînt mai bine cunoscuți. Găsesc despre primul: Potrivit lui Teodoret al Cirului, Sfîntul, pomenit în ziua de 1 septembrie, este adevăratul iniţiator al stîlpniciei. Născut în satul Sis, la poalele munţilor Taurus, acesta a îmbrăţişat viaţa monahală la Mănăstirea Eusebona. De aici s-a mutat la Telanissos, unde a trăit ca anahoret. Practica ascetică pe care a îmbrăţişat-o a fost una inedită. A început să înalţe o serie de stîlpi, în vîrful cărora, expus capriciilor vremii, a dus o viaţă de rugăciune. Treptat, stîlpii pe care i-a ridicat au fost din ce în ce mai înalţi, ultimul stîlp, în vîrful căruia a rămas pînă la sfîrşitul vieţii, avînd 16 m înălţime. „A trăit mult timp, săvîrşind multe minuni şi împlinind lucrări mari; singurul dintre aceia care au trăit cîndva, care a rămas neînvins de arşiţa soarelui şi de frigul iernii, de suflul puternic al vîntului şi de slăbiciunea naturii umane. Cînd, în cele din urmă, s-a hotărît să fie cu Hristos şi să primească cununa pentru nenumăratele sale lupte, a arătat prin moartea sa, celor care nu au crezut, că a fost om. Chiar după moarte a rămas drept: sufletul său a cîştigat raiul, dar chiar şi aşa, trupul său nu a suportat să cadă şi a rămas drept în locul unde a purtat luptele, asemenea unui atlet neînvins, care nu doreşte ca picioarele sale să atingă pămîntul. Aşa că victoria îi însoţeşte pe luptătorii de partea lui Hristos, chiar după ce ei mor“, scrie atît de frumos Teodoret, biograful Sfîntului Simeon. Nevoinţele sale, îmbinate cu rugăciunea, au atras o mulţime de pelerini, dar şi de imitatori, care vor duce mai departe această formă de asceză.[6] În fine, despre Sfîntul Daniil Stîlpnicul (409-493), ucenic al Sfîntului Simeon Stîlpnicul, sărbătorit la 11 decembrie aflu: Acest sfînt era originar din Mesopotamia, din satul Meratha, aflat în ţinutul Samosatei. Cînd a împlinit doisprezece ani, a plecat de acasă şi a intrat într-o mănăstire, unde a fost tuns în monahism datorită rîvnei sale pentru cele duhovniceşti. L-a cunoscut pe Sfîntul Simeon Stîlpnicul, pe urmele căruia avea să meargă. Ajuns stareţ, s-a hotărît să părăsească mănăstirea şi a plecat spre Palestina pentru a se retrage în pustie. Dar pe drum s-a întîlnit cu un călugăr care, atenţionîndu-l asupra conflictului dintre samarineni şi creştini, l-a sfătuit să meargă în părţile Bizanţului. Prin grija lui Dumnezeu, Sfîntul a ajuns în cele din urmă într-un loc numit Anaplus. Aici s-a închis într-o biserică bîntuită de demoni, împotriva cărora a luptat ca un veritabil soldat al lui Hristos, după exemplul Sfîntului Antonie cel Mare. Ultima parte a vieţii a petrecut-o stînd pe stîlpi şi practicînd o asceză severă, asemenea sfinţitului Simeon. A îndurat arşiţa verii şi gerul iernii şi a înfruntat bătăile vînturilor. A săvîrşit multe minuni, care l-au făcut cunoscut pînă la împăraţii din acea vreme. Aceştia au venit să i se închine, iar Sfîntul le-a prezis ce avea să li se întîmple. I-a binecuvîntat pe toţi oamenii, s-a rugat pentru toţi, i-a sfătuit să nu fie lacomi, i-a instruit în toate cele necesare pentru mîntuire, a arătat tuturor ospitalitate, fapte care l-au făcut vrednic să primească „răsplata chemării sale de sus“ (Filipeni 3, 14).[7] Dintr-un alt articol de pe un site care se încăpățînează să publice fără diacritice[8] mi-am copiat amănunte importante și referiri și la alți sfinți de acest fel: (…) stîlpnicii au fost foarte longevivi. Simeon cel Bătrîn a stat pe coloana 37 de ani și a murit la o vîrstă de peste 70 de ani. Omonimul său (Simeon cel Tînăr) a trăit 75 de ani dintre care 69 pe coloană. Daniil a ajuns la vîrsta de 84 de ani și a viețuit mai mult de 33 de ani pe stîlp. Alypie a atins vîrsta de 99 de ani și a fost depășit de Sfîntul Luca: acesta se pare că a trăit 101 ani. Stîlpnicii se ocupau și cu studiul Scripturilor sau al istoriei. Stîlpnicul Yohannan din Athareb este autorul unei Cronografii. Între 726 si 737 el a scris o scrisoare de 8 pagini lui Daniel, preot al tribului arab Tawayo, care se așezase la vest de Eufrat și în care comenta versetul biblic de la Fac. 49, 10: „Sceptru nu va lipsi din Iuda“. A întreținut corespondența și cu Iacob de Edessa (640-708), care i-a adresat 16 scrisori pentru a-i explica cîteva pasaje neclare pe care stîlpnicul le-a întîlnit în studiile sale de exegeză biblică, liturgică și patristică. George, episcopul Arabilor îi scria în 714 o scrisoare în care îi răspundea la opt întrebări cu referire la cronologie și astronomie. Stîlpnicului Iosua de lîngă Amida îi este atribuită o Cronică în care este menționat războiul din anul 515 dintre perși, bizantini și arabi. Lîngă Ierusalim viețuia în secolul al XI-lea un stîlpnic care se îndeletnicea cu copierea manuscriselor liturgice. Într-una dintre scrisorile adresate stîlpnicului Teodul Hionitul, Sf. Teodor Studitul respingea imaginile pe care acesta le pictase ca fiind neconforme cu tradiția bisericii. Se pare că acesta își folosea gusturile artistice reprezentînd îngeri bătrîni, întinși (răstigniți) pe cruce. Ne găsim, așadar, în fața unui stîlpnic pictor nonconformist care își petrecea timpul cu pensula în mînă.

Detaliile aflate din viețile unora dintre acești Sfinți atipici mă obligă să-mi închipui hiatusuri în postura lor, căci ar fi imposibil scrisul ori pictatul, bunăoară, dacă ei nu s-ar coborî un anumit timp de pe stîlp. Așijderea, pentru anumite servituți trupești – căci în toată această foarte îndelungată petrecere nu-și părăsiseră condiția umană! – logica mă conduce tot la abandonarea temporară a verticalității stîlpnice… Oricum, ajutor de la vreun ucenic tot ar fi fost de solicitat… Am notat gîndurile care m-au ispitit pe tema acestui tip extraordinar de desăvîrșire ales de Sfinții Stîlpnici pentru a parafraza pasajului evanghelic: ceea ce omului îi pare cu neputință lui Dumnezeu Îi este cu putință.[9]

În galeria de imagini pe care o atașez acestor meditații creștinii vor găsi și alte dovezi ale trăirii creatoare a credinței – pilduitoare pentru fiecare dintre noi.

În tripla-i ipostază de creștină profund trăitoare a ortodoxiei, de artistă cu valențe certe în filmografie – inclusiv în actorie – și de plasticiană cu har, Elena Borundel reprezintă un reper cultural autentic dăruit nouă de Dumnezeu spre a ne redresa în vremurile frămîntate pe care le traversăm. Mulțumesc, Elena Borundel! Dumnezeu să vă răsplătească înmiit dărnicia cu care ne înfrumusețați viața! Slavă Tatălui, Fiului și Sfîntului Duh!

București, 15-17 florar 2026

[1] De văzut la https://www.google.com/url?sa=t&source=web&rct=j&opi=89978449&url=https://www.youtube.com/watch%3Fv%3DutKVDTMXGSI&ved=2ahUKEwiG4vP0zriUAxXm1AIHHXuYF4gQtwJ6BAgHEAI&usg=AOvVaw1iu0vZgc07DzpwtDvfs-Yz

[2] Am parafrazat aici articolul de pe https://zilesinopti.ro/2026/03/31/expozitia-intre-doua-lumi-elena-borundel/

[3] A se vedea și recentul său articol în care revine pe această temă din „Noul  euxin“ nr. 78 / 2026 https://mihaifloarea.wordpress.com/2026/05/11/noul-euxin-nr-78/  Primind în chiar zilele acestea cînd scriu articolul de față înștiințarea telefonică a autorului textului că pe tema aceasta a avut ca interlocutor pe Calistrat Atudorei, ofer următorul linkul cititorilor https://www.youtube.com/watch?v=6WqrRbtLoMM cu următorul subscript:

CULTURA CUCUTENI – VATRA CULTURII EUROPENE

Informații deosebit de valoroase cu privire la relevanța extraordinară a civilizației Cucuteni oferite de cercetătorul pluridisciplinar George Liviu Teleoacă. Studiile domnului Teleoacă pun în evidență așa-numitele „informații primare“, obținute din documente originale, preluate direct de la sursă. Este abordarea cea mai sigură de aflare a adevărului istoric, evitînd astfel hățișul diverselor interpretări contradictorii. Deloc întîmplător, concluziile lui George Liviu Teleoacă sînt perfect convergente cu cele obținute prin alte metode de mari istorici și savanți (nu doar din România, ci din întreaga lume) care au subliniat rolul determinant al civilizației Cucuteni pentru fundamentarea civilizațiilor apărute ulterior pe tot cuprinsul Europei. Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunile online Geția TV și Informația Liberă TV în data de 13 mai 2026.

 

[4] V. https://limbaromana.org/revista/sergiu-ciocarlan-despre-parintele-nil-dorobantu-cel-nebun-pentru-hristos/

[5] https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/sfintii-care-locuiau-pe-stalpi-36770.html

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-simeon-stalpnicul-indictionul/stalpnicii-viata-stalp-69753.html Din pricina aceasta, am intervenit tacit corectînd lacunele ortografice și stîngăciile stilistice.

[9] Rog pe îngăduitorul cititor care a ajuns la aceste rînduri să-mi permită un adaos-mărturisire: așa cum se petrece, bunăoară în cazul vindecării orbului din naștere, pildă ce se va citi în chiar duminica aceasta la Sfînta Liturghie (însemnare scrisă în jurnal și apoi transcrisă pe computer duminică 17 florar 2026, între orele 4,20-4,53).