Am citit-interpretat pînă de curînd istoria românimii de dincolo de granițele fixate artificial României de „Marile Puteri“[1] împrumutînd ochiul lucid și inima neimplicată (evit cu dinadinsul epitetul „împietrită“) ale multor intelectuali bucureșteni preocupați doar de profesiile și de meseriile lor, grijulii față de grilele „corectitudinii politice“, atenți mai degrabă la evenimentele culturale, făcînd haz de convulsiile politice „dîmbovițene“ bine rînduite între dramatic și ridicol încă de pe vremea lui I. L. Caragiale și rămase la același jalnic nivel. Asta-i realitatea politico-strategică zonală actuală – îmi spuneam; ce mai putem face?! Trăiesc și românii înstrăinați precum concetățenii lor din țările vecine; s-or fi integratși ei cumva, așa cum, se pare, lee înscris genetic– dovadă și masivul exod contemporan…
O primă breșă în eșafodajulmeu rațional-sufletesc vrînd să acopere superficial problematica (o, păcătoasa comoditate!) a produs-o prietenia cu Vasile Șoimaru din Chișinău, inițiatorul unui grandios proiect intitulat „Românii din jurul României“[2]. Despre impresionantul său demers am și scris, la vremea potrivită[3].
E drept că m-am documentat sporadic, de-a lungul vremii, despre Valea Timocului – pe care o și denumisem în sinea mea o vale a plîngerii românești. Cum însă ah-urile și oh-urile lacrimogene mi-au părut mereu replici perfecte contemporane pentru a prelungi sindromul drobului de sare (la care m-am referit în eseurile mele critice despre opera lui Ion Creangă), n-am pregetat să-mi corectez imaginea personală despre acești „români uitați“ cum au fost ei adesea denumiți[4]. Prilejul a fostrînduit de Sus: propunerea făcută de Lucian Mihai Marin, directorul „Revistei de lingvistică și cultură românească“, de a mă deplasa în Serbia la festivalul folcloric din 31 florar – 1 cireșar 2019 din Mustapic, alăturîndu-mă unui grup organizat de Asociația generală a învățătorilor din România.
Acum, după această călătorie semi-inițiatică (o numesc astfel fiindcă probele[5] la care am fost supus au existat, chiar cu vîrf și-ndesat, deși, obiectiv privind, n-au fost atît de grele ca în basmele cu zmei și zmeoaice ale copilăriei!), încerc a da seamă despre cele văzute în cele două zile petrecute în țara vecină.
Înainte de a-mi formula propriile impresii, cred necesar îndemnul către cititori de a (mai) arunca o privire asupra unei hărți semnificative prin obiectivitatea ei
O hartă sumară dar detaliată este și următoarea:
Din vremuri străvechi, există o numeroasă populație românească în Valea Timocului, după cum se poate vedea în prima hartă (realizată pe la 1876). S-a ivit însă astăzi o discrepanță social-politică între locuitorii cu origini românești din Serbia. Dacă în vest (Voivodina), drepturile românilor minoritari sînt respectate, în răsărit (Valea Timocului) ele sînt ignorate. Paradoxal, românii din Valea Timocului (procentual reprezintă 5,9% din populația zonei) sînt mai numeroși decît cei din Voivodina (aici ei dețin 2,19% ca pondere etnică). O politică fermă, demnă de regimul stalinist de odinioară din Rusia bolșevizată, se duce pînă în zilele noastre în Valea Timocului în scopul deznaționalizării românilor. Doar în treacăt scriu că, îndeosebi după 1833, românii băștinași din Serbia au început să fiecu dinadinsul asupriți, iar prin 1899 un oarecare Meletie Vuici întocmise și răspîndea o listă onomastică admisă la botez în bisericile oficiale pentru locuitorii români (rumâni / vlasi / vlahi) din Serbia de răsărit!Era echivalentul maghiarizării operate în Transilvania românească de mai tîrziu sau al rusificării din Basarabia! O mărturie edificatoare face în acest sens preotul român Boian Alexandrovici (la origine Lisandru),ingenios și curajos luptător pentru dreptul la religie și limbă maternă al românilor timoceni[1].
Revin la deplasarea mea în Serbia de răsărit. Cazat în stațiunea Srebrno Jezero (Lacul de Argint) – loc celebru de agrement și de vacanță din Serbia[2] –, de la marginea localității Veliko Gradiște, am luat parte la spectacolul pregătit de gazde și prezentat într-o sală modestă, amintindu-mi de cea a căminului cultural pe care l-am frecventat în copilăria mea de la marginea de nord a Bucureștiului. Mai multe detalii mi-au amintit de modesta-mi perioadă petrecută în cartierul Băneasa, de la praful de pe jos, băncile rudimentare fără spătar și scena în pripă decorată pînă la sfiiciunea și curiozitatea vie din ochii mari ai localnicilor, îndeosebi ai copiilor, nu atît pentru spectacol cît pentru noii veniți…
Mustapic un sat situat la 50 de kilometri de poetica și vestita așezare sîrbească pomenită în paragraful anterior. Festivalula fost organizat de „Români dă pră valia Pecului“, cum am putut desluși pe afișul care a decorat fundalul scenei. După momentele introductive protocolare (a fost prezent și a rostit cîteva cuvinte de bun simț și secretarul de stat Victor Alexeev, azvîrlind teatral spre mijlocul sălii, tocmai la picioarele mele, un drapel tricolor frumos împachetat!), o mulțime impresionantă de instrumentiști, cîntăreți, dansatori de toate vîrstele, mai mult ori mai puțin inteligibil exprimîndu-se în românește, ne-au ținut aproape două ore (pînă către 22,30 ora României, corespunzătoare orei locale 21,30) cu respirația tăiată și lacrimile abia reținute. I-am urmărit fascinat uitînd de foame, de sete și de oboseala crîncenă a drumului (am fost nevoit să mă scol de la ora 2 spre a putea să mă intersectez cu autocarul pornit din Focșani). Am fotografiat amatoristic din locul unde am putut sta, cu telefonul a cărui baterie amenința să se descarce, momentele importante ale festivalului, cu speranța obținerii dreptului de a accesa curînd și înregistrarea oficială (din fericire, un cameraman își avea instalat trepiedul în cea mai bună poziție față de scenă). Pînă atunci, ce-ar putea oare transpune (fie și literar!) un profesor de literatură și limbă românească despre minunile ritmice și melodice pe care doar Dacia străbună putea să le plămădească de-a lungul mileniilor?…
Virtuozitate instrumentală amețitoare – acordeon, vioară; ritmuri cînd molcome, cînd săltate-n tact ușor, „ca pi la noi“, cînd iuți și „ghini-ghini tropotiti“: sîrbe, hore, învîrtite; o trupă specială, de băieți și fete cu picioroange, cum n-am mai văzut; bărbați, adolescenți și copii cu veșminte care mai de care mai arătoase – remarcabile erau niște căciuli urieșești pe capetele unora dintre ei – alături de femei, fetișcane ori fetițe timocence cu nimic deosebite față de bănățencele, oltencele, ori moldovencele de peste Dunăre… Ah, bătrînul fluviu!… Multe a mai văzut și auzit pe unde a trecut! Dar ca pe meleagurile noastre, așa port popular, așa cîntări, așa grai armonios și dulce ca mierea niciunde n-a întîlnit! Apa are memorie – ne-a demonstrat uimitor, cîndva, savantul japonez Masaro Emoto. Gîndurile, sentimentele, vorbele oamenilor, comportamentul lor, portul, obiceiurile și munca lor influențează decisiv această materie fluidă a planetei, precum o oglindă reflectă cu fidelitate ceea ce i se perindă pe dinainte, preluînd tainic energii, doruri, idealuri… Toate minunățiile cîndva dace, acum românești le-a văzut-auzit și le-a înregistrat bătrîna apă curgătoare de atîtea milenii, ducîndu-le legănat către vărsare. Așa cum vrei să adormi un prunc murmurîndu-i acorduri melodice liniștitoare ori povestindu-i în graiul matern fapte de vitejie spre a-i hrăni mintea și inima, Dunărea / Danubiul / Istrul s-a deprins de mii de ani a asculta traco-dacic-românește doine, balade ori povești înainte de a adormi în veșnicia mării celei fără de sfîrșit… Dacă-aș putea vreodată să-i cercetez Mării Negre memoria bătrînă, precis că mi-ar vorbi românește, așa cum a deprins de la Dunărea ale cărei maluri scaldă pămînturi de multe veacuri românești…
Am renunțat cu greu la spectacolul ce încă mai dura cînd s-a dat semnalul de retragere a grupului din care făceam parte. Primirea cu o lăudabilă varietate de preparate culinare reci la cancelaria școlii din localitate a încheiat seara.
În a doua zi, la primăria orașului Svilajnac („orașul de mătase“), am luat parte la o frățească adunare, cu muzică românească și drapele tricolore fluturînde, care vor „da bine“ cînd va fi prezentată oficialilor înregistrarea (Serbia vrea să adere la UE și are nevoie de sprijinul României! Monitorizarea oficialilor UE a început din 2012). A fost prezent același secretar de stat Victor Alexeev din cadrul Ministerului pentru românii de pretutindeni și, în plus, o doamnă consul, Irina-Elena Niță, de la Ambasada Română din Belgrad. Cu acest fundal oficial din prezidiu, s-au rostit, printre cîntece, și cuvinte emoționante. Astfel, Dalia Cîrstea, inspectoare pentru geografie, istorie și științe socio-umane a ISJ Olt a vorbit despre proiectul „De la Timoc la Tisa și la Nistru“ – „proiect de educație pentru valori“, cum l-a definit ea. Cu mici impedimente și întîrzieri tehnice (cel rău e, cum se vede, deja bine specializat în calculatoare, așa cum însumi am constatat adesea la cursuri ori la conferințe!), ni s-au prezentat impresiile directorului Boris Volosatîi și a adjunctei sale Natalia Bulat de la Liceul Teoretic „Gheorghe Asachi“ din Chișinău în urma vizitei efectuate acolo de profesori, părinți și elevi din Olt în intervalul 1-5 florar (mai) 2019. Dezideratul inițiatorilor (am dedus din cele spuse că în Olt sînt angrenate optsprezece unități școlare) este ca măcar o parte dintre românii de pretutindeni să-și conștientizeze identitatea. Cel mai bun mijlocitor ar fi limba română, alături de cîntecele, jocurile și tradițiile comune.
Elena Sârghie, profesoară de istorie la Școala Gimnazială „George Poboran“ din Slatina, a citit cîteva dintre creațiiale soțului ei, Dumitru Sârghie, jurnalist și poet slătinean, autorul cărții Glonțul restaurației, apoi ne-a invitat să vedem un scurt film în care actorul Cristian Alexandrescu recită poezia Elegie despre țară a aceluiași Dumitru Sârghie pe fundalul sonor al vechiului șlagăr N-ați văzut cumva o fată? al lui Cornel Constantiniu. Am găsit pe Google versurile:
Iertați-mă, dar n-ați văzut o țară,
Cu pîinea și merindea subsuoară?
O țară ca un fagure de miere –
Mi-e dor de ea pînă la sfîșiere…
Răspundeți, nimeni, nimeni n-a văzut-o?
Nu știu cum s-a-ntîmplat dar am pierdut-o…
De-o veți afla, cumva, printr-un ungher
Să-i cereți, rogu-vă, un colț de cer,
Un munte ᾽nalt, un codru de mătasă,
Iar dacă vrea să se întoarcă-ACASĂ,
Să n-o lăsați pe drumuri, speriată,
S-o așezați la inimă, îndată
Și să veniți, cînd înflori-vor macii,
Pe locul de demult al vechii Dacii,
Să îi vorbiți cu grijă și iubire
Și-apoi vă rog frumos să-mi dați de știre,
Să știu și eu, de bună seamă,
Dacă mai știe țara cum o cheamă.
De la aceeași școală slătineană am cunoscut personal o inimoasă profesoară de istorie, Viorica Istrate, așezată pe un scaun alăturat celui pe care am stat eu în sală. Mi-a făcut cunoștință cu interpretele Călin Alexia și Iordache Bianca, eleve de clasa a VII-a, și cu mezina Sandu Iustina, elevă de clasa a III-a, mesagere talentate ale portului și cîntecului popular românesc, viu aplaudate de asistență. Le-am felicitat și le-am fotografiat atît individual, cît și împreună.
Din partea gazdelor cineva a făcut o referire mișcătoare la situația românilor timoceni ca rătăciți în pădure, lăsați de peste o sută de ani fără mîncare și apă – respectiv fără cultură și rupți de contactul cu limba română vorbită și scrisă în țară.
Victor Alexeev s-a referit la ocazia politică prielnică: Serbia vrea în UE și va fi nevoită să facă față exigențelor, acordînd și pentru românii din Valea Timocului drepturile cuvenite minorităților. În primul rînd, va trebui recunoscută minoritatea românescă, oamenii fiind în prezent numiți oficial sîrbi, căci vorbesc limba țării unde trăiesc, iar neoficial – vlahi sau vlasi. Drept consolare, politicianul a menționat că soarta fraților români din alte state învecinate României a fost și este mai grea, chiar tragică, dacă ne gîndim la deportările masive de populație românescă din Basarabia, ori la recentele confruntări armate din Ucraina, unde au fost trimiși să moară pe front și români de-ai noștri. Aici, în Serbia, e pace. Speranțele sînt îndreptățite, ținînd cont de promisiunile oficialilor sîrbi că vor schimba starea de lucruri din Valea Timocului.
O profesoară de limba sîrbă din satul Melnița (?) vorbind „cîta“ (= puțin) românește, a adunat cîteva cîntece, legende și tradiții românești de la bătrînele care le mai știu de la înaintașele lor. Două eleve citesc cele consemnate și-mi răsună încă dureros în auz enunțurile șchioape, accentul eronat, termenii stîlciți cu referiri la… „curul pupezei“. Inimoasa profesoară vorbind românește aproape ininteligibil, dar planînd deasupra noastră îngerește, cu un suflet arzător cum puțini români îl au, a realizat un valoros film despre obiceiurile la înmormîntare ale vlahilor / vlasilor aproape cu nimic deosebit de cele obișnuite peste Dunăre. Protagonista intervievată le aflase de la mama ei de 96 de ani și evlavia cu care gesticula, explicînd dinaintea camerei digitale cu infinită răbdare fiecare detaliu, a constituit pentru mine o replică profană a liturghiei – una săvîrșită „în pădure“, de bună seamă, așa cum zicea metaforic românul timocean de mai înainte…
Viorel Dolha, președintele Asocieției învățătorilor din România (AGIRo), care ne vorbise în autocar despre atmosfera generală din Valea Timocului, spre a ne pune cumva în temă, și-a exprimat dorința de a se îndrepta cît mai degrabă situația jalnică a fraților români uitați (pe cale, după cum vedeam și auzeam cu uimire înlăcrimată, să-și uite originea, limba și obiceiurile) din Serbia. Mai ales în răsăritul acestei „țări prietene“, nefiind școli, mai există doar limba vorbită de bătrîne prin bucătărie și-n ogradă, fără poezii, fără grai elevat. Dacă el însuși n-ar fi aflat la timp (din marea milă dumnezeiască – adaug eu, acum, cînd rescriu materialul de față!) despre boierii și voievozii români, dacă n-ar fi știut poezii românești, n-ar mai fi știut nici el vorbi românește. În biserică se vorbea pînă mai ieri slavona, acum se vorbește sîrbește. Doar babele au dus pînă azi cultura românească în Timoc, îngînînd cîte ceva prin casă, prin curte… Asta-i cultura fără școală, fără o limbă bogată. Așa i-a zis baba în legendă: „curul pupezei“, nu poponeț sau altfel… Doar la școală trebuie învățată limba literară. În Valea Timocului avem astăzi doar o profesoară de limba română, Diana Șolcotovici. Predă de cinci ani aici și n-are abecedar…
Mariana Piligași, o profesoară din Cernăuți, a vorbit cu accentul moldovenesc ceva mai apăsat decît al românilor din Moldova de dincolo de Prut, despre căldura spiritului transmisă prin limba păstrată ca rugăciune către Dumnezeu. Spectacolul din seara precedentă l-a considerat minunat fiindcă sala a fost luminată nespus de fiecare copilaș… Pe dl Alexeev l-a tradus la Cernăuți, cînd a vizitat orașul în care a învățat, cîndva, Mihai Eminescu… „Adunați aici, în Serbia, sau mîine în Bucovina, sau în Slatina, sau la Chișinău nu sîntem tovarăși, nici domni și doamne! Frați și surori sîntem, ca de la o mamă și de la un tată!“ – a încheiat ea.
Din Moldova de dincolo de Prut a venit la microfon Daniela Umanischi, cu care avusesem prilejul să vorbesc la micul dejun. S-a referit la formarea sa profesională, la recunoștința pe care o poartă statului român pentru aceasta, fiindcă a crescut în România. Ca un crez al ei – dacă am descifrat bine însemnările luate pe genunchi – ar fi „de la daci să-nveți trăirea“. Ca replică la spusele timoceanului-frate despre rătăcirea în pădure și uitarea originii românești care-i amenință pe cei de aici, profesoara a schițat o posibilă poveste despre o frumoasă fată pe nume Basarabia, care a dorit o căsătorie cu un Făt-Frumos, dar a fost răpită de un balaur (rămînînd – continui eu – încă în gherele lui pofticioase pînă în zilele noastre…). A încheiat printr-o urare trimițînd la strămoși: „Traiască dacii- români de pretutindeni!“
Diana Șolcotovici – o eroină a învățămîntului românesc de astăzi cum cred că ar merita numită – este o profesoară care predă în cinci școli din Kladovo „de șase ani, nu de cinci, cum a spus dl. Viorel Dolha“ – a precizat ea, comentînd că „acesta-i obiceiul profesorilor să-ndrepte greșelile“. Kladovo este singurul loc unde există școli în care se predă și limba română. În 1990, cînd a venit în Serbia, a descoperit ce înseamnă a fi patriot. Toți cei de-aici erau mîndri că erau sîrbi. „Mi-am dat seama atunci ce înseamnă țara mamă – a spus ea. Greșeala cea mai mare a noastră e că nu sîntem români [în aceeași măsură în care sîrbii sînt sîrbi – adaug, spre a dezambiguiza mesajul]. Cînd vorbesc la clasă franceza și le spun copiilor «bonsoir», ei zic: «Aaa! Bună seara spune și bunica acasă!» E o onoare să-ți respecți naționalitatea!“ A mai adăugat că la recensămînt, dacă populația s-a declarat de naționalitate sîrbească, atunci cînd se cer drepturi pentru minoritatea românească de aici oficialitățile vin și arată hîrtiile. La ce le trebuie școală în limba română dacă sînt sîrbi? Dovada științifică a originii etnice nu este însă recensămîntul, ci obiceiurile: nunta e românească, pomenile sînt românești. Cei care s-au declarat sîrbi la recensămînt uită, căci emoțiile sînt mari în aceste împrejurări și oamenii se întorc involuntar la tradiții. Statul sîrb a încercat o asimilare forțată de-a lungul multor ani; dar cînd a avut loc un congres etnografic la Belgrad și s-a vorbit despre „căzătoarele de la Duboka“ (?) și drept dovezi s-au adus înregistrările etnografice, s-a văzut că ritualurile de trecere erau în românește! Teza de doctorat a Dianei Șolcotovici se intitulează Riturile de trecere ale românilor din Serbia și, dacă am înțeles bine, urmează a fi publicată. Presiunile sînt foarte mari în Kladovo. Din păcate, există profesori și diriginți care au studiat în România, dar îndeamnă copiii să nu se înscrie la studiul limbii române în școală! Părinții sînt amenințați că-și vor pierde slujbele dacă își vor înscrie copiii să învețe limba română la școală (și oare nu sînt îndreptățite oficialitățile – îmi permit să comentez eu –, din moment ce unii dintre acei părinți s-au declarat oficial sîrbi din motive materialiste? E un cerc vicios în care cad amețiți mulți dintre bieții oameni!). „E umilitor! – a exclamat profesoara în încheiere. Mă rog ca acesta să nu fie ultimul an de predare pentru mine!“ Să ne alăturăm, unindu-ne rugăciunile, adaug!
Un scurt demers istoric despre Basarabia a făcut Liubov Struț, venită din Chișinău, pe care avusesem prilejul de a o auzi la același mic dejun de la hotel, fiind colegă de cameră cu Daniela Umanischi. A menționat că în Basarabia după 1980 forțe civile, cenacluri au prins a trezi conștiința românilor. Au fost concediați profesorii de limba română și de istorie, au fost amenințări, abuzuri. Dar astăzi predarea în limba română în școli este un drept.
De la microfon s-a auzit și glasul Bisericii Ortodoxe prin tînărul preot Cătălin Lăudat, venit de cinci ani printre românii din Valea Timocului. Constată că s-a spus foarte puțin despre problemele care sînt aici. În ceea ce-l privește, ține toate slujbele bisericești în limba română: căsătorii, botezuri, înmormîntări, rugăciuni diverse. Doar cînd vede că vin și sîrbi în Biserică – și vin, slavă Domnului! –, le dubleză în sîrbește. Bănățenește, afirmă: „Nu am să zăuit niciodată limba românească!… Sufletul nostru nu are granițe!… «Mama», «tata» dacă sînt spuse așa, în românește, pînă la clasele pregătitoare copilul e român, chiar dacă pe urmă trebuie să învețe sîrbește!… Inima omului nu poate fi schimbată. La îngropare mulți nu vor să fie înmormîntați în altă limbă. Sînt unii veniți din România, care zic: «eu mi-s sîrb, nu român», căci e schimbător sufletul unora… Contează că la toate slujbele, la botez, căsătorii, înmormîntări sîntem prezenți în mijlocul oamenilor, noi, cei veniți din România, căci aici a fost tot România, chiar dacă a fost numită Vlahia! Să ne ajute bunul Dumnezeu, pe cei adunați aici în Valea Timocului, în ziua de azi din alte trei zone: Republica Moldova, România și Ucraina! «Unde sînt doi sau trei adunați în numele Meu sînt și Eu», a zis Mîntuitorul…“
Au mai fost trei vorbitori localnici pe care, din păcate, nu i-am putut urmări… Le cer iertare lor și cititorilor acestor rînduri și sugerez organizatorilor ca în viitor să alcătuiască măcar o foaie cu numele vorbitorilor, dacă o mapă cu programul întîlnirii este mult prea costisitor de alcătuit…
Cîntecul Noi sîntem români a încheiat reuniunea într-o atmosferă sărbătorească.
Ziua a continuat pentru noi, cei veniți cu autocarul, cu o vizită gratuită asigurată de primărie la un muzeu în aer liber de arheologie și zoologie arhaică (personal, n-am rezonat cu inițiativa decît ca prilej de a-mi dezmorți în aer liber trupul încă resimțindu-se după drum). Am inițiat un scurt dialog cu Viorel Dolha, sufletul manifestării. Din păcate, n-am putut intra într-un schimb real de idei, tot zoriți de o învățătoare-organizatoare, trezită brusc, pentru mine inexplicabil altminteri decît ca intervenție a potrivnicului, la realitatea misiunii ei de a scurta vizita cu pricina…
Masa de prînz a dezvăluit, pe lîngă omenia gazdelor, talentele unora dintre companionii mei de autocar: recitatori, cîntăreți, dansatori. Notez prestațiile unui profesor de muzică focșănean Grigorescu (mai ales recitarea poeziei Regina ostrogoților de G. Coșbuc m-a lăsat mut de admirație!) și ale profesoarei Daniela Umanischi (încă nu mi-a parvenit, deși am rugat-o prin e-mail, textul unei versificări dedicate mămăligii!), pe cît de bună oratoare, pe atît de talentată interpretă de muzică populară! Hora încinsă cu același prilej, m-a entuziasmat… fotografic, încropind dinaintea calculatorului și cîteva fraze despre acest mod definitoriu pentru români de a fi în comuniune.
Prezint în continuare, ca amator, o „dare de seamă“ fotografică a celor două zile prilejuite de festivalul folcloric din Mustapic.
1.Dunărea văzută pentru prima oară de pe malul sîrbesc. Ne aflăm în drum spre Srebrno Jezero („Lacul de argint“):
2.Festivalul folcloric din Mustapic: Afișul manifestării
Înainte de a sui pe scenă
Alocutiuni
Spectacolul propriu-zis:
3.În sala de festivități a primăriei din Svilajnac:
4.Masa de prînz:
Hora e definitorie pentru români. Ea unește în vîrtejul ei mîini, inimi și minți, contopește ori armonizează gînduri și sentimente, pulsează ca o mare minte-inimă, fiind o reflectare telurică, dinamic-rotitoare, a mișcărilor noosice subtile, aflate în grija îngerilor păzitori și a sfinților patroni ai bărbaților și femeilor botezați creștinește. Hora poate fi considerată, cu alte cuvinte, o rugăciune ritmată muzical, uneori strigat-chiuită, înălțată din spațiul profan spre a împlini din zilele de bucurii comune rugăciunile din spațiile liturgice. Am convingerea că Dumnezeu nu primește doar rugăciunile din Biserici ale fiilor și fiicelor Sale; ar fi prea puțin, știută fiind participarea doar a unui segment restrîns la o zecime la cele rînduite canonic-ortodox.
5.Dunărea văzută din goana autocarului, la întoarcere
București 10-13 cireșar 2019
[1] De pildă, așa cum au făcut-o la Paris, la Conferința de Pace din 18 gerar/ianuarie 1919 – 21 gerar/ianuarie 1920. Premierul român de la acea dată Ionel I. C. Brătianu la 31 ianuarie (…) a făcut o largă expunere la Conferință, cu studii și memorii însoțite de hărți (cf. Maria Ionescu, Ionel I. C. Brătianu la Conferința de Pace de la Paris 1919-1920 (II), în revista „Origini“, seria I, anul 7, nr. 4 (69), aprilie 2019, p. 23.
[2]V. http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/
[3]V. Vasile Șoimaru – autorul unui album monumental
[4]Cf.Valea Timocului, locul unde să fii român e un act de curajhttps://www.youtube.com/watch?v=IP0ehHBjIDI; Români(Vlasii/Vlahii)uitați din Serbia-Valea Timocului
https://www.youtube.com/watch?v=ycgzJHRxRKY; Valea Timocului – Serbia – Întîlnirea cu românii din Valea Timoculuihttps://www.youtube.com/watch?v=RYASO752XJM
[5]Le-am încredințat însă paginilor mele jurnaliere!
[6]V. supra, mai ales https://www.youtube.com/watch?v=ycgzJHRxRKY.
