Lemnul a constituit secole de-a rândul principala materie primă a românilor, fiindu-ne resursa cea mai la îndemână. Existența omului de la munte a fost strâns legată întotdeauna de pădure și bogațiile ei, aceasta oferindu-i adăpost, hrană și lemn. Se poate lesne înțelege că preocuparea sporită pentru prelucrarea lemnului este susținută și de calitățile sale de material ce se pretează cu multă uşurinţă la întrebuinţări diverse, iar decorarea propriu-zisă putându-se realiza cu unelte simple (topor, bardă, daltă, briceag), fără a presupune tehnologii minuţios elaborate. Astfel, lemnul a fost folosit pentru construcțiile gospodărești sau la confecționarea uneltelor, obiectelor și ustensilelor casnice, a pieselor de mobilier sau a instrumentelor muzicale, influențând întreaga activitate a omului și chiar evoluția unor comunități.
De pildă, Bucovina, vestita “Țară a fagilor”, a codrilor cândva de nepătruns, a zămislit de-a lungul timpului o adevărată civilizație a lemnului în care mereu s-a concretizat gustul pentru frumos al oamenilor locului[1], devenind astfel un spațiu în care s-a făurit una dintre cele mai originale, inspirate și viguroase arte a lemnului, aducând o contribuție remarcabilă la îmbogățirea patrimoniului cultural național.
În acest sens, ca o mărturie peste timp și ca un argument pentru susținerea unei culturi tradiționale a lemnului, la Câmpulung Moldovenesc, vechi Ocol liber, străjuit de muntele Rarău și așezat în inima Bucovinei, rezistă încă un muzeu dedicat lemnului – Muzeul Arta Lemnului. Acesta, prin valoarea exponatelor ce constituie mărturiile modului de viaţă și geniului creator ale ţăranului bucovinean, prin tematica expoziției de bază care prezintă cultura şi civilizaţia lemnului, este un obiectiv turistic de referinţă, catalogat pentru specificul său ca unic între muzeele de etnografie din țară.
Poate cea mai clară, elocventă și mai profundă motivație a înființării muzeului câmpulungean este cuprinsă în “Apelul” adresat întregului judeţ de către membrii Comitetului de Inițiativă în data de 3 aprilie 1935: „E o datorie sfântă a noastră, a tuturor, să adunăm şi să orânduim tot ce mai poate fi găsit, să ferim tot ce nu a fost încă pierdut pentru totdeauna, să contribuim şi noi câmpulungenii la marea operă de reconstituire a istoriei neamului, clipă cu clipă, aşa cum au trăit-o aievea înaintaşii noştri, pe plaiurile ocolului liber al Câmpulungului, cu un trecut care prezintă atâtea caractere specifice şi care încă nu ne sunt cunoscute decât în mică parte. Muzeul în care putem vedea rând pe rând obiectele de care se serveau strămoşii în viaţa lor zilnică, uneltele cu care îşi lucrau pământul, minunatele izvoade încrustate în lemn de meşterii abili, ţesute sau cusute de mâna măiastră a bunicelor, înoadă firul trecutului cu cel al viitorului, dând unui neam conştiinţa continuităţii lui, a legăturii sufleteşti dintre generaţiile care au fost cu cele ce vor fi. Această legătura este însăși sufletul neamului nostru”.[2]
L-am descoperit ca pe un sanctuar, în care asemeni hieroglifelor din piramidele egiptene, obiectele din lemn sacralizate prin sudoarea tâmplelor înțelepțite de timp și vremi, sunt atent așezate și așteaptă să fie descifrate pentru a povesti și nouă celor de azi, istoria și identitatea unui neam de răzeși. Parcurgând cele 18 camere din expoziția permanentă a muzeului și apoi evadând parcă în universul satului prin secția în aer liber, trăiești un amestec al ființei tale cu ființa acestui neam și pătrunzi transfigurat într-o lume a începuturilor, în care faci cunoștință cu omul simplu, cu munteanul, care cu un bun gust desăvârșit, și-a făurit după nevoie tot ce îi era necesar pentru trai. Iar „povestea acestei lumi se spune aproape de la sine, căci lemnul, aici, e când personaj, când narator. Cel mai adesea, își spune povestea prin chipul în care a fost cioplit. Alteori, te lasă să-i înțelegi tăcerea și să-i simți înțelepciunea…”[3]
Și într-adevăr există o legătură între înțelepciune și lemn pe care o deslușim coborând mult pe scara timpului, spre vremi originare, când omul a ridicat mâna spre pomul cunoștinței binelui și răului cel „vrednic de dorit, pentru că dă știință”[4] și astfel a dobândit poate cea mai cruntă formă de înțelepțire – moartea, considerată de Sf. Vasile cel Mare ca „adevărata filosofie care te ajută să nu păcătuiești și te ajută să nu te lipești de lumea aceasta”.[5] Cred că de aici începe de fapt civilizația lemnului, pe care o putem traduce ca o călătorie a omului între cei doi arbori edenici, pomul cunoștinței binelui și răului și pomul vieții,[6] este transformarea morții în veșnicie, este prefacerea blestemului în binecuvântare. Căci dacă dintru început lemnul a fost potrivnic omului, mai apoi ni s-a făcut dătător de viață prin Crucea lui Hristos. Și iată cum înveșnicirea omului prin asumarea jertfei hristice, leagă de sine incontestabil și lemnul, oferindu-i acestuia o formă de sacralitate, prelungită în religiozitatea omului și în speță a românului creștin.
Astfel, copacul era doborât doar după ce, rezemat cu umărul de trunchi și așezat într-un genunchi, gospodarul își făcea semnul Sfintei Cruci, cerându-și iertare copacului că îi va curma existența. Dar lemnul odată jertfit nu este dat putreziciunii, ci el reînvie în mâna meșterului, a dulgherului, a dogarului, a rotarului, a lingurarului, a tâmplarului sau a lutierului. Ei sunt cei care cu barda, cuțitoaia, tesla, dalta, rindeaua, horjul ori scoaba au contribuit, fiecare în felul lui, la scrierea istoriei civilizației lemnului. Scrisul a însemnat mai întâi încrustarea unor semne pe lemn, pentru că „arta ornamentării lemnului a premers meșteșugului modelării lutului”[7]. Doar așa înțelegem de ce „buchia” noastră, împrumutată din slavul „buk”, vine de la numele fagului, iar noi putem buchisi mai mult decât frânturi ale civilizaței lemnului, doar privind o casă țărănească în întregul ei, din talpă și până la ciocârlanii de pe coama acoperișului, cu tot ce are împrejurul și înlăuntrul ei.
Nu există categorie de obiecte uzuale la care lemnul să nu fie folosit ca materie primă! Omul, deslușind calitățile și noblețea diferitelor esențe lemnoase, după lungi observații, căutări și încercări, a reușit să le utilizeze cu multă îndrăzneală în mai toate preocupările sale materiale ori spirituale. Pornind de la cele două repere majore ale omului, sinonime ale conceptului de adăpost –casa și biserica- construite din bârne întregi sau cioplite, fixate în cuie de lemn și acoperite cu draniță, gândindu-ne la importanța împrejmuirii spațiului propriu cu gard, dar lăsând totuși posibilitatea comunicării cu aproapele prin pârleaz și poarta frumos decorată, privind fântâna cu roată de lemn, primordială pentru existența omului pe pământ, săpată de multe ori către marginea drumului pentru a-și da folosul trecătorilor, zâmbind sau lăcrimând la doina revărsată din suflet și cântată prin lemnul de rezonanță transformat în fluier, cobză ori bucium, descifrând de pe lada de zestre motivele cu multiple semnificații sau purtând toată bogăția de straie născute din furcă, fuse și război, neuitând toate acareturile gospodărești, uneltele și obiectele de uz casnic, agricol sau pastoral, mobilierul de toate formele și utilitățile, instalațiile tehnice acționate de apă, mijloacele de transport de vară sau de iarnă, sau doar încălzindu-ne la gura sobei, putem contura hotarele civilizației tradiționale a lemnului.
Doar o simțire profundă și o gândire creatoare de lungă durată au putut da naștere unei asemenea bogății și varietăți de construcție și ornamentare ce nu pot fi produsul unui singur om sau a unui grup restrâns dintr-un timp anume. Prelucrarea lemnului și transformarea lui de la util până la artă s-a plămădit din truda perpetuă a unui neam în toată vremea și în tot locul. Și chiar tăiat din rădăcină, lemnul parcă a simțit că omul este creat din țărână și s-a altoit pentru totdeauna pe mâinile trudite ale meșterului popular, trăgându-și seva de viață nouă din sufletul, trăirea și identitatea unui neam.
Bibliografie:
- Bălinișteanu, Otilia, (2016). Istoria cioplită în lemn a Câmpulungului, în Ziarul Lumina, 7 august
- Jucan, Grațian; (1995). Câmpulungul Moldovenesc, Câmpulung Moldovenesc, 58.
- Mărgineanu, Maria; (2000). Ornamentica obiectelor de lemn în Bucovina, în Făt – Frumos, anul II, 2, , p. 139;
- Zderciuc, G.Stoica, în „Civilizația lemnului” de I. Al. Florescu, Ed. Ceres, București, 1976
- Sfânta Scriptură, Facere cap. 3, vers. 6, Facere cap. 2, vers. 9
- https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/veniti-luati-bucurie/gandul-la-moarte-82881.html
[1] Maria Mărgineanu, Ornamentica obiectelor de lemn în Bucovina, în “Făt – Frumos”, anul II, nr. 2, 2000,
- 139, Anuarul Muzeului etnografic al Bucovinei, Suceava .
[2]Grațian Jucan, Câmpulungul Moldovenesc, Câmpulung Moldovenesc, 1995, p. 58.
[3]Otilia Bălinișteanu, Istoria cioplită în lemn a Câmpulungului, în Ziarul Lumina, 7 august 2016
[4]Sfânta Scriptură, Facere cap. 3, vers. 6,
[5]https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/veniti-luati-bucurie/gandul-la-moarte-82881.html
[6]Sfânta Scriptură, Facere cap. 2, vers. 9
[7]P. Zderciuc, G.Stoica, în „Civilizația lemnului” de I. Al. Florescu, Ed. Ceres, București, 1976