CLACA DE SECERAT DIN ȚARA LĂPUȘULUI. Între rânduială, muncă și memorie

Dragu-mi-i la secerat

Când îi badea la legat.

Eu secer și badea leagă

L-amândoi lumea ni-i dragă.

 În satele din Țara Lăpușului, vara are și astăzi un fel aparte de a păstra urmele unei lumi în care fiecare lucru își avea timpul, rostul și rânduiala sa. Când lanurile de grâu se coceau, iar holda se îngălbenea sub soarele verii, începea una dintre cele mai importante munci ale anului: seceratul.

Era vremea în care satul începea să se miște altfel. În gospodării se pregăteau cele trebuincioase pentru zilele de lucru, iar oamenii știau că nu mai era loc pentru amânare. Grâul trebuia strâns la timp, înainte ca vântul, ploaia sau arșița să pricinuiască pagube și să nimicească rodul pentru care se muncise de-a lungul întregului an.

Pentru omul de odinioară, holda nu însemna doar pământ și recoltă. În ea se afla rodul muncii, nădejdea familiei și bunăstarea gospodăriei. De aceea, seceratul era întâmpinat cu seriozitate, dar și cu bucuria pe care o aducea o recoltă bogată.

Munca nu era însă una ușoară. Seceratul grâului se făcea cu mâna, iar pentru fiecare lan de grâu era nevoie de timp, răbdare, putere, dar și de multe mâini harnice. Era nevoie ca oamenii să fie împreună. În astfel de momente, vechea rânduială a satului își arăta încă o dată rostul. Oamenii se adunau în clacă și se ajutau unii pe alții, pentru ca munca grea să poată fi dusă mai ușor la bun sfârșit.

În lumea satului tradițional, claca nu a fost doar o formă de organizare a muncii. Ea a reprezentat una dintre formele prin care comunitatea își manifesta solidaritatea și puterea de a se sprijini la nevoie. Când cineva avea de dus la capăt o lucrare care depășea puterea unei singure familii, oamenii veneau să ajute.

Claca de secerat avea, astfel, un rost practic, dar și unul profund social. Munca era împărțită între mai multe mâini, iar lucrul unei singure gospodării devenea, pentru o zi, grija întregii comunități. În mijlocul holdelor, claca era și un spațiu al întâlnirii. Printre spicele de grâu, oamenii găseau vreme și pentru povești, cântece și glume, care făceau munca mai ușoară. Cântecele de la clacă aveau funcții multiple. Ele însoțeau munca, întrețineau buna dispoziție și, uneori, îi îndemnau pe cei care lucrau să nu lase ritmul să scadă. Era locul în care se întăreau legăturile dintre oameni, în care tinerii îi puteau cunoaște mai bine pe cei vârstnici și în care experiența unei generații trecea, firesc, către cea următoare.

Nu întâmplător, în satul tradițional, multe dintre cunoștințele despre viață nu se transmiteau prin explicații teoretice, ci prin participare, lucrând unii alături de ceilalți. Copilul privea, tânărul încerca, iar omul în vârstă îi arăta cum trebuie făcut lucrul.

Femeile secerau cu mișcări repezi și sigure, tăiau spicele și le adunau, iar în urma lor bărbații strângeau și legau snopii, așezându-i cu grijă pentru următoarea etapă a muncii. Părinții și bunicii îi învățau pe copii și nepoți, iar cei mai pricepuți le arătau celor mai tineri cum trebuie ținută secera, cum se adună spicele, cum se leagă un snop și cum se așază pentru ca grâul să fie bine păstrat, ferit de umezeală. Practic, acesta era modul prin care oamenii reușeau să transmită din generație în generație tainele muncii, tradițiile și obiceiurile satului.

Omul satului tradițional știa că pământul nu este doar locul din care își câștigă hrana, ci și cel căruia îi datorează, într-un fel, existența gospodăriei. De pământ și de felul în care acesta era lucrat depindea pâinea casei, iar recolta era rodul unei veri întregi de muncă, de așteptare și de grijă. După luni de așteptare și de trudă, omul vedea în sfârșit rezultatul muncii sale și nu uita să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru recoltă și pentru pâinea care urma să ajungă pe masa familiei sale.

Desigur, după muncă venea și partea cea mai așteptată de clăcași, și anume ospățul oferit de gazde. Se serveau bucatele, se povestea, se glumea și se cânta, iar claca devenea și un prilej de cântec, joc și voie bună. Uneori, în funcție de importanța clăcii, puteau fi chemați și ceterași.

Pe înserat, după o zi întreagă petrecută în holdă, oboseala se amesteca cu bucuria lucrului dus la bun sfârșit. Oamenii se așezau împreună la masă și refăceau, poate fără să-și dea seama, una dintre cele mai vechi forme de solidaritate. Masa devenea astfel mai mult decât un moment de odihnă: era un spațiu al întâlnirii, al povestirii și al întăririi legăturilor dintre membrii comunității. Astfel, o zi de clacă putea cuprinde aproape întreaga viață a satului: muncă, întrajutorare, credință, ospăț, cântec și joc. Tocmai această împletire îi dădea clăcii un rost aparte, care depășea nevoia de a strânge recolta la timp. De la oamenii care veneau dis-de-dimineață în holdă, la snopii strânși cu grijă și la voia bună care nu lipsea la finalul unei zile pline, toate aceste gesturi și momente contribuiau la apropierea oamenilor și la păstrarea legilor nescrise ale vieții satului.

Pentru cei care au trăit toate aceste lucruri, claca nu era doar o formă tradițională de organizare a muncii, ci și un prilej de a fi împreună cu ceilalți.

De astfel de vremuri își amintește și Teodor Burzo din Suciu de Sus, un om care a trăit o viață întreagă în sat, acolo unde clăcile, șezătorile și jocurile făceau parte din obiceiurile comunității.

Una dintre amintirile sale este legată de un cântec pe care l-a auzit în copilărie, tocmai în vremea seceratului, de la o femeie care mergea la secerat între hotarele satelor Suciu de Sus, Groșii Țibleșului și Lăpușul Românesc.

Teodor Burzo se afla pe câmp, cu caprele, când a văzut femeia îndreptându-se spre locul unde avea holda de grâu, sub o pădure. Imaginea femeii i-a rămas în memorie prin detaliile simple prin care putem întrezări lumea de atunci: „O trecut pe lângă mine, avea o cofă cu apă în mână și traista cu mâncarea. Era îmbrăcată în portu’ acela de atunci, cu zadii, și secera îi era prinsă la brâu.”

După ce a trecut de el, femeia a început să horească, iar Teodor a ascultat cu atenție. Despre cântec își amintește că era „o hore de-a ei, că o fost năcăjită femeia”.

O horit în felul următor:

Mi-am pus secera la brâu
Și mă duc în deal la grâu
Să m-apuc de secerat
Că holda me-i de gătat.
N-am aflat femei pân’ sat
Care vin la ajutat.
N-am aflat femei p-acasă,
Care mai vin și de clacă.
La mine-i de-a secera,
Da și snoptii-s de-ai lega,
C-a meu bărbat m-o lăsat,
Snoptii nu i-o mai legat,
De cinci ani l-am îngropat.
Clăile nu le-o mai pus,
De când la groapă l-am dus.

Cântecul era, în felul lui, o poveste despre munca ce o aștepta și despre singurătatea unei femei rămase fără bărbat, nevoită să ducă singură greul gospodăriei și al seceratului. La prima vedere, versurile par simple, însă, dincolo de cuvinte, ele păstrează o puternică încărcătură emoțională și o întreagă poveste de viață. Femeia nu vorbește doar despre munca ce o așteaptă, ci și despre lipsa soțului, care altădată ar fi ajutat-o la legatul snopilor și la ridicarea clăilor. În același timp, cântecul amintește direct de clacă, prin regretul că nu mai găsește femei din sat care să vină să o ajute. Astfel, munca agricolă, lipsa soțului și absența ajutorului comunității se împletesc într-o imagine a singurătății și a greului dus de una singură.

Femeia a intrat în pădure, iar glasul ei s-a auzit tot mai departe. „Și tot cântând, o intrat în pădurea aceea și nu am mai înțeles strofele ei din cântec, da’ am înțeles melodia, avea rezonanță mai bună din pădure. Și m-am tot dus încet, cântând, înapoia ei. Ș-apoi am cântat atunci, am cântat așa singur după ea și de atunci am prins melodia și am tot cântat-o. Bine, poate am mai cârpit-o, poate am mai stricat-o, asta nu mai știu eu.”

În această amintire se află una dintre cele mai frumoase forme prin care moștenirea culturală se transmite: din auzite, prin participare și prin repetare. Nu a existat o lecție propriu-zisă și nici un moment în care cineva să-i fi spus copilului Teodor că trebuie să învețe cântecul. A fost suficient să asculte. O femeie mergea spre holda ei, cu secera la brâu și cu traista de mâncare, un copil pășea în urma ei, iar între cei doi se așeza, fără să știe, o melodie care avea să rămână în memoria lui pentru tot restul vieții.

Astfel de mărturii ne ajută să înțelegem că patrimoniul cultural nu se transmite numai prin obiecte sau prin descrieri. El se transmite și prin glas, prin gest, prin cântec, prin obiceiuri și amintiri. Uneori, un cântec păstrat în amintirea unui om poate deveni o mărturie despre o lume care, altfel, s-ar pierde încet din memoria comunității.

Un cântec auzit cândva pe un drum de țară a fost prins din mers de un copil. În acest fel, cântecul a trecut de la o generație la alta, păstrând cuvintele și melodia, dar și o parte din lumea în care fusese cântat.

Odată cu transformarea agriculturii și apariția utilajelor moderne, această rânduială avea să se schimbe treptat. Munca ce necesita altădată zile întregi și participarea unui număr mare de oameni poate fi astăzi realizată într-un timp mult mai scurt.

Combina agricolă a luat locul secerătorilor, iar ceea ce în trecut era o activitate colectivă a devenit, în mare măsură, o activitate mecanizată.

Această schimbare a adus, fără îndoială, eficiență și ușurință în desfășurarea muncilor agricole. Dar, odată cu dispariția treptată a muncii manuale, s-au pierdut și unele dintre prilejurile în care oamenii se adunau, lucrau împreună și își transmiteau experiențe și valori.

Pentru omul de astăzi, obișnuit cu utilajele agricole, claca de secerat poate părea imaginea unei lumi îndepărtate, însă pentru cei care au cunoscut-o aceasta păstrează amintirea unei comunități în care oamenii știau să fie împreună.

Cu toate schimbările survenite de-a lungul timpului, nevoia omului de a-și regăsi rădăcinile și de a se simți parte dintr-un loc și dintr-o comunitate rămâne prezentă. Poate și de aceea, încet-încet, tradițiile și obiceiurile de odinioară sunt readuse în atenția oamenilor, devenind prilej de întâlnire între trecut și prezent.

Printre acestea se numără și claca de secerat, readusă în ultimii ani în spațiul comunităților lăpușene. Aceasta își propune să fie o reconstituire a unui obicei de odinioară, dar și un prilej prin care generațiile de astăzi să descopere, prin participare directă, o parte din viața satului tradițional. În același timp, claca devine o modalitate de valorificare a patrimoniului cultural local.

În anul 2021, în documentarea realizată în luna iulie la Suciu de Jos, s-a observat că aceste întâlniri dedicate clăcii urmăreau recuperarea unor practici din trecut și transmiterea lor către tineri și copii. Ele aduceau împreună membri ai comunității, cercetători și oameni dornici să păstreze și să ducă mai departe memoria locului.

Pentru cei vârstnici, participarea la o clacă de secerat poate însemna reîntâlnirea cu o parte din propria lor copilărie sau tinerețe, așa cum ne-a mărturisit și tanti Veronica în urmă cu câțiva ani. „Eu tare mult am secerat la viața me’ și acuma, nu demult, am făcut clacă la secerat, am mers, am secerat, am făcut clăi, am făcut mâncare, o fo’ tare fain… da amu nu să mai fac atâtea clăci, așe cum să făceu pă vremuri, că amu vine combina… Da atunci și ptita era tare mândră și faină, era coptă pă vatră, o făcem în cuptor. Era foarte bună și dulce, ave’ gust de vatră, a ptită făcută pe vatră…și era sănătoasă. Acuma nu-i sănătos nimic, ptita de acuma nu-i așe.”

Pentru copii și tineri, posibilitatea de a păși în holda de grâu și de a descoperi munca din spatele unui simplu bob de grâu poate deveni o experiență aparte, prin care să înțeleagă câtă trudă presupunea, odinioară, asigurarea pâinii de zi cu zi și, totodată, să descopere, să aprecieze și să respecte mai bine meșteșugurile, obiceiurile și valorile lumii satului.

Contactul direct cu fiecare etapă a lucrului, de la ținerea secerii și tăierea grâului până la legarea snopilor, le oferă posibilitatea de a transforma informația transmisă de cei mai vârstnici într-o experiență memorabilă. În același timp, poveștile și mărturiile celor care au cunoscut aceste îndeletniciri ca parte firească a vieții de zi cu zi îi pot ajuta să înțeleagă importanța răbdării, a colaborării și a sprijinului reciproc, valori care stăteau la temelia comunității tradiționale. Astfel de întâlniri apropie generațiile, oferindu-le celor tineri șansa de a cunoaște o lume care nu mai există în aceeași formă și de a contribui, prin propria lor participare, la păstrarea memoriei, a practicilor și a valorilor satului.

În holdă, de îndată ce clăcașii intră printre lanurile de grâu, atmosfera de odinioară din timpul seceratului prinde din nou viață, iar femeile trecute de prima tinerețe au grijă să le dea fetelor povața din bătrâni: „Haidați fete, fiți harnice, să nu rămâneți fete bătrâne, că demult așe lucrau și mamele noastre. Noi, dacă am fost harnice ne-am măritat tare tinere.”

Astăzi, când multe dintre ocupațiile tradiționale au dispărut sau au suferit transformări, asemenea momente capătă o însemnătate deosebită. Ele ne ajută să înțelegem că patrimoniul cultural nu înseamnă doar obiecte păstrate în colecții sau în muzee. Patrimoniul înseamnă și gesturi, deprinderi, cuvinte, cântece, povești și feluri de a fi împreună.

Claca de secerat din Țara Lăpușului rămâne, așadar, mărturia unei lumi în care munca și comunitatea se susțineau reciproc.

Astăzi, atunci când secera este luată din nou în mână și grâul este tăiat după rânduiala de odinioară, se reface, pentru o clipă, legătura dintre oameni și dintre generații. Cei care au cunoscut claca o pot povesti, iar cei care nu au trăit acele vremuri o pot descoperi, păstrând astfel continuitatea memoriei de la o generație la alta.

Poate că acesta este, în cele din urmă, rostul unei clăci de secerat readuse astăzi în mijlocul comunității: să ne amintească faptul că tradiția nu este numai ceea ce vine din trecut, ci și ceea ce alegem să păstrăm pentru viitor. Iar cântecul unei femei care mergea, cu secera la brâu, spre holda ei, continuă să se audă, peste ani, prin memoria celui care l-a ascultat cândva. Pentru că, atâta vreme cât există cineva care își amintește, cineva care povestește și cineva care vrea să învețe, rânduiala nu se pierde. Ea își schimbă doar locul: din viața de fiecare zi trece în memoria comunității, iar din memorie poate reveni, pentru o zi, în mijlocul oamenilor.

Sursă:

• Documentare de teren – clacă la secerat, Suciu de Jos, iulie 2021.